CSJ. Decizia nr. 92/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 92
Dosar nr. 138/2002
Şedinţa publică din 9 iunie 2003
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 4 decembrie 1997, reclamanta S.C. R.D. S.R.L. Bucureşti a chemat în judecată S.C. S. S.R.L Bucureşti, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, instanţa de judecată să oblige pârâta să-i plătească suma de 28.120 dolari SUA cu titlu de diferenţă deviz aferentă contractului de execuţie lucrări de construcţie nr. 44 din 14 august 1996, 6.308.000 lei c/val. elemenţi structură rezistenţă şi 6.046.690 lei reprezentând lucrări compensatoare, tapet montat. Totodată, reclamanta a solicitat ca pârâta să fie obligată să-i plătească şi dobânda legală conform art. 43 C. com.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în calitate de executant şi pârâta, în calitate de beneficiar, au încheiat contractul de construcţie şi reparaţii nr. 44 din 14 august 1996, având ca obiect executarea, la vila Alice Mogoşoaia, a lucrărilor prevăzute în deviz.
Reclamanta a efectuat lucrări de construcţii şi reparaţii în valoare de 71.000 dolari SUA, care nu a fost achitată integral.
S-a mai arătat că nu a fost achitată nici valoarea prestaţiilor efectuate suplimentar, deşi pârâta a fost notificată în condiţiile art. 1078 C. civ.
Prin sentinţa nr. 5613 din 22 decembrie 1998, Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei 28.120 dolari SUA în echivalent lei la data plăţii şi 9.368.000 lei reprezentând c/val. lucrări construcţii. Capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor a fost respins, ca nedovedit.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că nerespectarea termenului de executare a lucrărilor s-a datorat, pe de o parte, modificării construcţiei la cererea pârâtei şi, pe de altă parte, nepunerii la dispoziţia executantului a materialelor necesare finalizării construcţiei.
Calitatea lucrărilor, atât contractate, cât şi suplimentare, este atestată de procesele verbale de recepţie pe faze de execuţie şi raportul de specialitate întocmit de expertul tehnic.
În calitate de executant, reclamanta a solicitat efectuarea recepţiei, începând cu data de 27 mai 1997, pârâta neîndeplinindu-şi obligaţia legală a organizării acestei operaţiuni.
Ca atare, pârâtei îi revine obligaţia plăţii preţului, începând cu data de 3 iulie 1997.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, prin Decizia nr. 1420 din 12 mai 2000, a admis apelul declarat de către pârâtă şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că pârâta a fost obligată să plătească reclamantei 19.044 dolari SUA c/val. construcţii, în loc de 28.120 dolari SUA, reţinând în acest sens concluziile expertizei.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs atât reclamanta, cât şi pârâta.
Prin Decizia nr. 5269 din 5 octombrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, a admis recursul declarat de către reclamantă şi a modificat Decizia atacată, în sensul că a respins apelul declarat de către pârâtă împotriva hotărârii primei instanţe, ca nefondat.
Prin aceeaşi hotărâre, recursul declarat de către pârâtă a fost respins, ca nefondat.
Pentru a admite recursul declarat de către reclamantă, instanţa de control judiciar a apreciat că în mod greşit instanţa de apel a redus suma de plată, la nivelul stabilit prin expertiza tehnică efectuată în apel, fără a evalua lucrările suplimentare, contestate de către pârâta-beneficiară, în raport de împrejurarea că în concluziile primului raport de expertiză se găsesc evidenţiate, sub aspectul valorii, şi aceste din urmă lucrări.
Contestaţia în anulare formulată de către pârâtă împotriva acestei din urmă hotărâri a fost respinsă, ca nefondată, prin Decizia nr. 3489 din 22 mai 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială.
Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a susţinut că ultima plată, solicitată de către reclamantă, nu putea fi făcută decât la data recepţiei finale a lucrării, în mod greşit instanţele apreciind că aceasta a avut loc la data de 3 iulie 1997.
S-a mai arătat că numai la efectuarea expertizei în apel, expertul tehnic a efectuat măsurători în teren şi că cele două expertize, nesusţinute de alte probe, nu fac dovada că reclamanta a executat lucrări suplimentare.
În consecinţă, procurorul general a considerat că în mod nelegal şi neîntemeiat instanţele au admis cererea formulată de reclamantă, în condiţiile în care creanţa de 16.000 dolari SUA nu era exigibilă la data introducerii acţiunii, iar restul pretenţiilor nu au fost probate.
În concluzie, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate şi pe fond respingerea acţiunii reclamantului.
Recursul în anulare este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Pentru a se stabili valoarea lucrărilor executate de către reclamantă şi, în baza acesteia cu raportare la plăţile efectuate pentru a se stabili asupra întinderii obligaţiei de plată neonorată de către pârâtă, în cauză a fost administrată proba cu expertiza tehnică.
Prin recursul în anulare se susţine că în mod greşit prima instanţă şi instanţa de recurs au validat prima expertiză şi nu expertiza tehnică încuviinţată şi realizată la judecarea cauzei în apel.
Este adevărat că prin cele două expertize efectuate în cauză, experţii nu ajung la aceleaşi concluzii.
Or, concluziile expertizelor constituind numai elemente de convingere lăsate la libera apreciere a judecătorului, ca toate celelalte mijloace de probă, instanţa de judecată are libertatea de a alege dintre evaluările propuse, singura obligaţie legală constând în motivarea acceptării rezultatelor uneia dintre cele două expertize efectuate în cauză.
În cauză, coroborat cu ansamblul materialului probator administrat, instanţa de recurs a reţinut, motivat, concluziile primei expertize, efectuate în etapa judecării în fond a cauzei.
Ca atare, nu se poate reţine nelegalitatea şi netemeinicia hotărârilor criticate, cu atât mai puţin încălcarea esenţială a legii şi vădita netemeinicie a acestora, în sensul dispoziţiilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ., care vizează alte situaţii.
Pe de altă parte, din actele dosarului rezultă efectuarea recepţiei lucrărilor la 3 iulie 1997, precum şi faptul invitării pârâtei, în mai 1997, să participe la începerea recepţiei finale a lucrărilor executate cu materialele puse la dispoziţia executantului.
Este adevărat că art. 3 din Regulamentul de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora aprobat prin HG nr. 273/1994 reglementează obligaţia recepţiei lucrărilor şi precizează că se realizează în două etape şi anume, recepţia la terminarea lucrărilor şi recepţia finală la expirarea perioadei de garanţie.
Totodată, prin art. 5.2 din contractul nr. 44/1996 s-a stabilit că ultima plată va fi de 17.000 dolari SUA şi se va achita la data recepţiei finale a construcţiei.
Însă, prin art. 21 lit. f) din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, a fost reglementată obligaţia investitorilor de asigurare a recepţiei lucrărilor de construcţii la terminarea acestora şi la expirarea perioadei de garanţie.
Or, din actele dosarului rezultă convocarea pârâtei, în calitate de beneficiar al construcţiei, la efectuarea recepţiei finale şi neîndeplinirea de către aceasta a obligaţiei legale reglementată prin textul legal menţionat.
Clauza menţionată din contractul nr. 44/1994 condiţionează într-adevăr plata sumei de 17.000 dolari SUA de recepţia finală a lucrării.
Însă, neefectuarea recepţiei finale este rezultatul culpei pârâtei.
Or, culpa este o condiţie a angajării răspunderii şi nu o cauză exoneratoare de răspundere a debitorului obligaţiei neîndeplinite.
Dacă s-ar decide altfel, s-ar contraveni principiului executării cu bună credinţă a convenţiilor, în sensul dispoziţiilor art. 970 alin. (2) C. civ., ceea ce apare ca inadmisibil în ordinea de drept.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei nr. 5613 din 22 decembrie 1998 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, deciziei nr. 1420/A din 12 mai 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială şi deciziei nr. 5269 din 5 octombrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială, ca nefondat.
Admite cererea pârâtei S.C. S. S.R.L. Bucureşti, cu sediul în Bucureşti, sector 4 şi dispune restituirea cauţiunii în valoare de 70.000.000 lei, consemnată la dispoziţia instanţei prin ordinul de plată nr. 3262 din 27 noiembrie 2002, în baza art. 3302 C. proc. civ.
Se va restitui S.C. S. S.R.L. Bucureşti ordinul de plată nr. 3262 din 27 noiembrie 2002, ataşat dosarului cauzei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 91/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 93/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
