CSJ. Decizia nr. 90/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 90
Dosar nr. 42/2003
Şedinţa publică din 9 iunie 2003
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 12 februarie 2001, reclamantul L.A. a chemat în judecată Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, pârâtul să fie obligat să plătească acestuia 4.000.000 lei daune materiale şi 25.000 dolari SUA, la cursul de schimb de la data plăţii, reprezentând daune morale.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin rechizitoriul nr. 331/P/1998 din 25 ianuarie 1999 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa a fost trimis în judecată pentru complicitate la infracţiunea de contrabandă, prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 178 din Legea nr. 141/1997.
În cursul urmăririi penale a fost arestat preventiv în perioada 4 ianuarie 1999 - 8 aprilie 1999.
Prin sentinţa penală nr. 736 din 8 aprilie 1999 a Judecătoriei Constanţa, definitivă prin Decizia penală nr. 319 din 20 aprilie 2000 a Curţii de Apel Constanţa, acesta a fost achitat în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracţiunea de complicitate la contrabandă, pentru care a fost trimis în judecată, reţinându-se că fapta nu există.
Prejudiciul material priveşte cheltuielile ocazionate de încheierea contractelor de asistenţă juridică.
Reclamantul a mai arătat că, în afara prejudiciului material, a suferit şi un prejudiciu moral, ca urmare a lipsirii de libertate, în mod nedrept, pe o perioadă de 3 luni. Dauna morală constă în atingerea valorilor care definesc personalitatea umană, lipsirea de libertate fiind de natură a-i produce acestuia suferinţe pe plan moral, social şi profesional.
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 504 C. proc. pen.
Prin sentinţa nr. 250 din 9 aprilie 2001, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată de către reclamantul L.A. şi a obligat pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească acestuia echivalentul în lei a sumei de 15.000 dolari SUA cu titlu de daune morale.
Celelalte pretenţii au fost respinse ca nefondate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 48 alin. (3) din Constituţia României, statul român răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate de erorile judiciare săvârşite în procesele penale.
Prevederea constituţională îşi găseşte aplicabilitatea în situaţiile reglementate de art. 504 C. proc. pen.
Incidenţa dispoziţiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen. intervine dacă se constată că au survenit cazurile de scoatere de sub urmărire sau achitare prevăzute de art. 10 lit. a) sau c din acelaşi cod.
Dreptul la viaţă, dreptul la integritatea fizică şi psihică a persoanei, precum şi inviolabilitatea libertăţii individuale şi a siguranţei acesteia sunt garantate prin art. 15 pct. 1, art. 22 şi art. 23 din Constituţia României.
Totodată, sunt ocrotite onoarea, reputaţia, demnitatea, dreptul la imagine, ca atribute fundamentale ale persoanei.
Atingerile aduse acestor drepturi şi libertăţi, precum şi atributelor fundamentale ale persoanei pot cauza prejudicii morale şi materiale pe care, în caz de cercetare nelegală şi netemeinică, statul este obligat să le suporte, în temeiul art. 504 alin. (2) C. proc. pen. şi sunt o garanţie că autorităţile statului, prin care se înfăptuieşte actul de justiţie, vor respecta aceste drepturi şi libertăţi fundamentale.
În justificarea şi aprecierea prejudiciului suportat de reclamant, urmare a luării faţă de acesta a măsurii arestării preventive pe o perioadă de trei luni, pentru comiterea unei infracţiuni, în raport de care s-a stabilit definitiv, prin hotărâre judecătorească, că fapta nu există, instanţa a examinat dacă s-a adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei şi în ce măsură au fost lezate, plecând de la gravitatea faptei imputate, poziţia socială, pregătirea profesională, funcţia ocupată şi durata măsurii arestării preventive.
Reclamantul L.A. a fost comisionar vamal la o firmă de agenturare. Acesta a fost acuzat că, în complicitate cu doi lucrători vamali, a prezentat la autoritatea vamală documente false, pentru a introduce ilegal în ţară 3 containere cu ţigări.
S-a adus atingere onoarei, reputaţiei şi demnităţii reclamantului în mod netemeinic, întrucât prin luarea măsurii arestării preventive s-a apreciat că există indicii temeinice cu privire la săvârşirea faptei, aşa încât, în mod eronat, acesta a fost calificat ca infractor.
Totodată, s-a adus atingere prestigiului profesional, în raport de împrejurarea că măsura arestării s-a dispus pentru fapte în legătură cu serviciul, fiind astfel expus dispreţului colegilor de muncă şi altor persoane cu care avea relaţii de serviciu. În acelaşi timp, reclamantul a fost pus în imposibilitate de a-şi exercita dreptul la muncă.
De asemenea, în perioada detenţiei, reclamantul a fost lipsit de modul de viaţă obişnuit, de relaţiile cu colegii şi prietenii, fiind obligat să suporte condiţii improprii de igienă şi hrană.
Toate aceste atingeri au condus, indubitabil, la suportarea unor suferinţe psihice, accentuate de perioada relativ lungă de deţinere, consecinţele acestor suferinţe putând fi înlăturate prin acordarea unor despăgubiri băneşti care să îi asigure reclamantului resursele financiare necesare reluării modului de viaţă obişnuit, a desfăşurării acelor activităţi de care a fost lipsit în perioada arestării preventive, de reluare a activităţii profesionale, de recâştigare a încrederii colegilor de muncă şi de implicare în viaţa socială.
S-a mai reţinut că reclamantul nu a probat afectarea sănătăţii fizice, fapt pentru care despăgubirile solicitate cu această justificare se vor respinge.
Totodată, cu referire la daunele materiale, s-a reţinut că despăgubirile civile reprezentând onorariul de avocat nu pot fi acordate, deoarece aceste cheltuieli au fost ocazionate de procesul penal în care a fost implicat şi nu reprezintă costul asistenţei juridice pe durata arestării preventive.
Împotriva hotărârii primei instanţe au declarat apel atât reclamantul, cât şi pârâtul.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, prin Decizia nr. 248/C din 10 octombrie 2001, a admis apelul declarat de către reclamant şi a schimbat sentinţa atacată în sensul obligării pârâtului şi la plata sumei de 4.000.000 lei cu titlu de despăgubiri civile şi încă 10.000 dolari SUA daune morale.
Prin aceeaşi hotărâre, apelul declarat de către pârât a fost respins, ca nefondat.
Pentru a respinge apelul declarat de către pârât, instanţa de apel a reţinut că în mod greşit se susţine că prejudiciile de natură nepatrimonială produse reclamantului nu ar fi evaluabile în bani.
Pentru a admite apelul declarat de către reclamant, instanţa de control judiciar a reţinut că prima instanţă a stabilit corect cu privire la toate atingerile aduse personalităţii acestuia, însă în mod eronat a defalcat prejudiciul moral solicitat pe daune pentru afectarea stării fizice şi daune pentru afectarea stării psihice.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că nu sunt motive de apreciere în sensul reducerii daunelor morale ce au fost solicitate de către reclamant.
S-a mai reţinut că, cele trei contracte de asistenţă juridică au fost încheiate anterior măsurii liberării reclamantului, ceea ce dovedeşte asistarea sa în procesul penal, inclusiv în perioada arestării preventive.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâtul a declarat recurs, susţinând că în mod greşit a fost obligat la plată. Astfel, cu privire la daunele materiale, s-a susţinut că cele trei contracte nu au precizat obiectul asistenţei, iar cu referire la daunele morale, s-a arătat că acestea nu sunt cuantificabile şi supuse reparării.
Prin Decizia nr. 1024 din 12 martie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, a admis recursul declarat de către pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a casat Decizia atacată, a admis apelul declarat de către aceeaşi parte şi a stabilit cuantumul daunelor morale la suma de 150.000.000 lei.
Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză, procurorul general a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a susţinut că simpla afirmare a unui prejudiciu nu îndreptăţeşte satisfacţia prin echivalent bănesc, instanţa fiind obligată a administra probe pentru a stabili cuantumul daunelor morale, corespunzător suferinţei psihice efective a victimei.
Totodată, apare ca inadmisibil să se producă o îmbogăţire fără justă cauză pe calea unei astfel de cereri în justiţie.
Or, în cauză simpla afirmaţie a reclamantului că urmare a detenţiei a suferit o puternică traumă psihică nu are nici o relevanţă, cât timp nu a fost probată.
Pe de altă parte, raportat la nivelul venitului mediu pe economie a persoanelor încadrate în muncă timp de un an, daunele morale acordate apar ca disproporţionate.
S-a mai arătat că statutul profesional şi social al reclamantului, ulterior arestării preventive nu a suferit nici o modificqre, iar faptul apariţiei unor articole în presă, nu probează prin el însuşi ştirbirea prestigiului şi reputaţiei.
În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi trimiterea dosarului primei instanţe în vederea rejudecării cererii reclamantului L.A.
Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 504 alin. (2) C. proc. pen., cu referire la condamnarea sau luarea unei măsuri preventive pe nedrept, are dreptul la repararea pagubei şi persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior, a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată, stabilindu-se că nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există.
În cauză s-a făcut dovada luării măsurii arestării preventive în ce-l priveşte pe reclamant şi ulterior, achitarea acestuia ca urmare a stabilirii că fapta imputată nu exista.
Totodată, nu s-a dovedit că reclamantul, în cursul urmăririi penale a încercat să îngreuneze aflarea adevărului.
Ca atare, în temeiul dispoziţiei legale menţionate, în mod judicios instanţele au reţinut că reclamantul are dreptul la repararea pagubei pentru luarea pe nedrept a măsurii arestării preventive.
Critica hotărârilor pronunţate în cauză, formulată prin recursul în anulare, priveşte pronunţarea acestora cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în sensul neîndeplinirii obligaţiei de a administra un probatoriu pertinent şi concludent, în vederea determinării justeţei şi temeiniciei cererii formulate de către reclamant.
Prin art. 3 din Protocolul nr. 7 al Convenţiei europeane a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale a fost reglementat dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară în sensul că, atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată, persoana este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv.
În dreptul nostru intern, prin art. 504 alin. (2) C. proc. pen. a fost reglementat dreptul la despăgubire a persoanei împotriva căreia s-a luat măsura arestării preventive, iar ulterior, pentru motivele arătate în alin. (1) al aceluiaşi articol, aceasta a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată.
Reglementând dreptul la reparaţie, dat fiind caracterul civil al acestuia, prin textul menţionat nu a fost stabilit modul de determinare al cuantumului daunelor.
Ca atare, în soluţionarea cererilor întemeiate pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., sunt aplicabile normele Codului civil, art. 998 şi art. 999 care, prin dispoziţii de principiu, concepute în termeni generali, care permit interpretarea extensivă, aptă a realiza repararea integrală a prejudiciului produs persoanei.
Dispoziţiile legale menţionate nu fac distincţie între prejudiciul material şi prejudiciul moral, ambele fiind supuse reparării.
Sub aspectul întinderii prejudiciului suferit, este de reţinut că prejudiciul material poate fi cuantificat potrivit dispoziţiilor art. 1084 C. civ. care stabilesc că acesta cuprinde pierderea suferită şi beneficiul nerealizat. În consecinţă, în măsura în care rezultă din probatoriul administrat în cauză, daunele materiale pot fi acordate în limita celor două componente.
Cu privire la prejudiciul moral suferit, efectul negativ priveşte afectarea acelor atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sale sociale şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii persoanei.
Aceeaşi măsură luată pe nedrept afectează însă în mod diferit victimele erorii judiciare, aşa încât cuantificarea nu este rezultatul unui cumul aritmetic ca în cazul prejudiciului material şi nici nu este în funcţie de gravitatea în sine a măsurii preventive luate pe nedrept, ci al aprecierii de către judecător, în fiecare caz în parte. Această apreciere priveşte aplicarea criteriilor referitoare la consecinţele negative, certe, însă nu palpabile şi nici identice, suferite de cel în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
Ca atare, pentru ca instanţa să poată aplica aceste criterii, apare necesar într-adevăr ca cel ce pretinde daunele morale să producă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate prin măsura luată pe nedrept, pentru a se putea proceda la evaluarea despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul suferit.
Or, în cauză, reclamantul a evidenţiat prin acţiunea formulată împrejurările, de genul criteriilor menţionate, pentru care a solicitat daunele morale.
Aşa fiind, se constată că instanţele de judecată, corespunzător principiului înscris în art. 129 alin. (5) C. proc. civ., au administrat probe, au evaluat probele administrate, soluţiile pronunţate fiind susţinute de materialul probator administrat, aşa încât critica privind vădita netemeinicie a acestora se constată a fi neîntemeiată.
Pe de altă parte, în lipsa unor criterii legale de stabilire a cuantumului despăgubirilor menite să compenseze prejudiciul moral nu se poate constata o încălcare esenţială a legii care să fi determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
Este de reţinut că, stabilind cuantumul daunelor morale, instanţa de recurs a pronunţat o soluţie temeinică, corespunzătoare atât principiilor răspunderii civile stabilite prin dreptul intern, cât şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia daunele morale trebuie apreciate rezonabil, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei erorii judiciare.
Pe de altă parte, în raport de principiile statuate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, raportat la diferenţierea naturală şi condiţionarea socială a personalităţii umane, în vederea evaluării prejudiciului moral, nu poate fi primit criteriul venitului mediu pe economie, invocat prin recursul în anulare.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, constatând că hotărârile criticate nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., Curtea va respinge recursul în anulare declarat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei nr. 250 din 9 aprilie 2001 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, deciziei nr. 248/C din 10 octombrie 2001 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă şi deciziei nr. 1024 din 12 martie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 89/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 91/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
