ICCJ. Decizia nr. 88/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 88/2004
Dosar nr. 18/2004
Şedinţa publică din 23 februarie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 969 din 9 octombrie 2003, Tribunalul Bucureşti, Secţia a I-a penală, a condamnat, între alţii, pe inculpatul K.G., la 5 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 678/2001.
S-a dedus din pedeapsă, perioada arestării preventive, cu începere de la 13 decembrie 2002, până la 9 octombrie 2003, prelungindu-se această măsură, până la data de 10 noiembrie 2003.
Împotriva sentinţei, procurorul şi inculpatul au declarat apel.
Prin Decizia penală nr. 716/A din 27 noiembrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a admis ambele apeluri şi, schimbând încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de proxenetism prevăzută de art. 329 alin. (2) şi (3) C. pen., a condamnat pe inculpat, pentru această infracţiune, la 7 ani închisoare.
Procurorul şi inculpatul au declarat recurs, împotriva acestei decizii, fiind fixat termen, în vederea judecării, la 9 martie 2004.
Prin încheierea din 22 ianuarie 2004, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a constatat că măsura arestării preventive este temeinică şi legală şi, întemeindu-se pe prevederile art. 3002 şi art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., a menţinut măsura arestării preventive luată faţă de inculpat.
Inculpatul a declarat recurs, împotriva acestei încheieri.
Recursul nu este admisibil.
Prin art. 160b, introdus în C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003 şi modificat prin OUG nr. 109/2003, publicată în M. Of. nr. 748 din 26 octombrie 2003, s-a instituit obligaţia instanţei de a verifica periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, prevăzându-se, în alin. (3) din acest articol, că atunci când „constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive".
Este adevărat că, potrivit alin. (4) din acelaşi articol, „încheierea poate fi atacată cu recurs, prevederile art. 160a alin. (2) aplicându-se, în mod corespunzător".
Această dispoziţie trebuie corelată, însă, cu prevederile art. 141 C. proc. pen., prin care este reglementată „calea de atac, împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul judecăţii, privind măsurile preventive".
Or, în art. 141 alin. (1) C. proc. pen., se prevede că „încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau inculpat".
Rezultă, deci, că încheierea la care se referă dispoziţia menţionată poate fi atacată separat cu recurs, numai dacă este dată în primă instanţă şi în apel, iar nu şi în cazul în care este pronunţată de o instanţă de recurs.
Ca urmare, din moment ce încheierea vizată a fost pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, este evident că recursul declarat de inculpat trebuie considerat inadmisibil.
De altfel, încheierea instanţei de recurs nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs şi pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanţe ierarhic superioare celei fireşti cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece, în acest mod, s-ar nesocoti normele legale referitoare la competenţa instanţelor.
În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări mai este impusă şi de reglementarea de ansamblu din C. proc. pen., din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanţa firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.
În consecinţă, constatându-se inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins, cu obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.
Totodată, se va dispune ca onorariul cuvenit interpretului de limbă neogreacă să fie plătit din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul K.G., împotriva încheierii din 22 ianuarie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, în dosarul nr. 370/2004.
Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 800.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs.
Onorariul, pentru interpretul de limba greacă V.I., se va achita din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 23 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 87/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 89/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
