ICCJ. Decizia nr. 85/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 85/2004
Dosar nr. 546/2003
Şedinţa publică din 16 februarie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 7 iunie 2001, reclamantul S.I. a chemat în judecată SNTFR C.F.R. Călăraşi SA şi Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, să se constate că, în calitate de pensionar din sistemul pârâtei II, are un drept recunoscut de lege, privitor la primirea de permise gratuite de călătorie pe calea ferată şi să se dispună obligarea pârâţilor la eliberarea acestora, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii, în cuantum de 1.000.000 lei, pentru fiecare zi de întârziere.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a fost pensionat la data de 1 noiembrie 2000, având o vechime în muncă de 28 ani la SC A.C.F.R.G. SA Bucureşti, fostă I.M.M.R.G.R. şi că a beneficiat de permise de călătorie gratuită pe calea ferată, până la data de 31 decembrie 2000.
Acesta a mai arătat că unitatea menţionată s-a desprins din S.N.C.F.R. şi că, în raport de dispoziţiile art. 12 din HG nr. 235/1991, preluate de OG nr. 112/1999 prin art. 5, salariaţii unităţii de material rulant au câştigat dreptul de vechime în unităţi de cale ferată, situaţie în care îşi păstrează dreptul la permisele de călătorie gratuită pe calea ferată.
Prin sentinţa nr. 944 din 27 iunie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ, a respins acţiunea, ca nefondată, cu motivarea că reclamantul nu îndeplineşte condiţia de vechime prevăzută de art. 5 din OG nr. 112/1999, pentru acordarea permiselor de călătorie gratuită pe calea ferată.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia contencios administrativ, prin Decizia nr. 351 din 30 ianuarie 2003, a respins recursul declarat de reclamant, împotriva hotărârii primei instanţe, ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că reclamantul nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, iar, în raport de dispoziţiile OG nr. 112/1999, actele normative şi adresele invocate de reclamant sunt lipsite de relevanţă în cauză.
Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a susţinut că, în raport de dispoziţiile art. 5 din OG nr. 112/1999, distincţiile făcute prin art. 1-4 din acelaşi act normativ şi art. 43 din OG nr. 12/1998, cu referire la materialul probator administrat în cauză, din care rezultă îndeplinirea condiţiei de vechime, hotărârile criticate au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, totodată, acestea fiind şi vădit netemeinice.
Astfel, prin dispoziţiile art. 5 din OG nr. 112/1999, privind călătoriile gratuite în interes de serviciu şi în interes personal pe căile ferate române, s-a stabilit condiţia de vechime, pe care salariaţii care se pensionează din cadrul unităţilor de cale ferată trebuie să o îndeplinească, pentru a beneficia de călătorii gratuite pe căile ferate, pe bază de permise individuale.
În acest sens, primul alineat al articolului menţionat prevede că vechimea necesară „este de cel puţin 25 ani bărbaţii şi 20 de ani femeile, dacă se pensionează din alte unităţi".
Al doilea alineat al aceluiaşi text, stabileşte că, pentru salariaţii care se pensionează din cadrul SNTFC C.F.R.C. SA, C.N.C.F. C.F.R. SA, SNTFM C.F.R.M. SA, S.A.A.F, SA, S.M.F. SA, din cadrul acestora, din cadrul A.F.E.R. şi din cadrul Ministerului Transporturilor, este necesară o vechime minimă de 10 ani, pentru a beneficia de dreptul de călătorii gratuite pe căile ferate.
Din analiza acestor dispoziţii legale, se constată că legiuitorul a stabilit două limite de vechime, distincte, în raport de unitatea de la care se pensiona salariatul.
Astfel, textul invocat face referire mai întâi „la alte unităţi", iar apoi la societăţile şi companiile care au rezultat din divizarea S.N.C.F.R., conform art. 43 din OUG nr. 12/1998, privind transportul pe căile ferate române şi reorganizarea S.N.C.F.R.
Această distincţie este făcută şi de art. 1-4 din OG nr. 112/1999, care reglementează dreptul la permise de călătorie gratuită al salariaţilor încadraţi la societăţile rezultate din divizarea S.N.C.F.R. şi în aparatul central al Ministerului Transporturilor, pe de o parte şi a celor încadraţi la unităţile desprinse din S.N.C.F.R., pe de altă parte.
Aceste din urmă unităţi s-au reorganizat. în temeiul dispoziţiilor HG nr. 570/1991, privind modificarea HG nr. 235/1991 şi reorganizarea activităţii transporturilor feroviare.
Deşi a existat această reorganizare şi desprindere, prin dispoziţiile art. 5 din HG nr. 77/1992, privind înfiinţarea unor societăţi comerciale, ca urmare a reorganizării activităţii transporturilor feroviare, s-a stabilit că, în continuare, personalul societăţii comerciale de reparat material rulant să beneficieze de drepturile specifice salariaţilor S.N.C.F.R., între care şi cel de călătorii gratuite.
Din interpretarea coordonată a tuturor dispoziţiilor legale invocate, rezultă că şi anterior intrării în vigoare a OG nr. 112/1999, legiuitorul a făcut distincţie între salariaţii încadraţi în unităţile desprinse din fosta S.N.C.F.R. şi cele rezultate din reorganizarea S.N.C.F.R., fără, însă, să existe diferenţe cu privire la dreptul la permise gratuite de călătorie.
Aşadar, se poate afirma, cu certitudine, că expresia „alte unităţi" din art. 5 alin. (1) al OG nr. 112/1999 se referă la unităţile desprinse din fosta S.N.C.F.R., în baza HG nr. 570/1991, între care se află şi SC A.C.F.R.G. SA Bucureşti, fostă I.M.M.R.G.R. Bucureşti.
A da o altă interpretare şi a considera că textul se referă la unităţi care nu au ieşit din structura căilor ferate, astfel cum au reţinut instanţele, ar însemna se lipsească de efecte juridice al doilea alineat art. 5 din OG nr. 112/1999, care are în vedere asemenea societăţi.
De altfel, chiar legiuitorul a precizat expres, prin pct. 6 din Legea nr. 210/2002, de aprobare a OG nr. 112/1999, că noţiunea alte unităţi include între altele şi „unităţile desprinse din cadrul fostei S.N.C.F.R., potrivit HG nr. 570/1991".
Din materialul probator administrat în cauză, rezultă că reclamantul s-a angajat la data de 1 decembrie 1971 la I.M.M.R.G.R., de unde s-a pensionat la 1 noiembrie 2000.
Aşadar, reclamantul avea o vechime de 27 ani şi 11 luni, în unităţile prevăzute de art. 5 alin. (1) din OG nr. 112/1999.
Din cele prezentate, se constată că reclamantul îndeplinea condiţia de vechime de 25 ani cerută de lege, pentru a beneficia de permise de călătorie gratuite pe căile ferate române.
Prin urmare, instanţele de judecată au respins acţiunea, făcând o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 5 din OG nr. 112/1999 şi o apreciere eronată a probelor administrate în cauză.
În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor criticate şi, pe fond, admiterea acţiunii formulată de S.I. şi obligarea pârâţilor la eliberarea permiselor gratuite de călătorie pe calea ferată.
Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Reclamantul s-a pensionat, începând cu data de 1 noiembrie 2000, dintr-o unitate exterioară căii ferate. Acestuia i s-a refuzat cererea, privitoare la eliberarea de permise de călătorie gratuite pe calea ferată, motivat de neîndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 5 din OG nr. 112/1999, referitoare la vechimea minimă în muncă realizată în unităţi de cale ferată.
Titularul recursului în anulare consideră că reclamantului i-a fost încălcat un drept subiectiv ocrotit de lege. În susţinerea acestui punct de vedere, procurorul general propune o altă interpretare a dispoziţiilor OG nr. 112/1999, privitoare la sintagma „alte unităţi", în raport de care condiţia minimă de vechime în muncă realizată în unităţi de cale ferată ar fi îndeplinită.
Or, din economia dispoziţiilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ., rezultă că o hotărâre irevocabilă poate fi desfiinţată, atât pentru nelegalitate, cât şi pentru netemeinicie.
Cale extraordinară de atac, fiind, recursul în anulare, declarat în baza art. 330 pct. 2 teza I C. proc. civ., nu poate provoca controlul judiciar al unei hotărâri irevocabile şi desfiinţarea acesteia, motivat de o posibilă altă interpretare a unui act normativ ci, acesta este cantonat restrictiv la constatarea nesocotirii unor norme legale imperative, care a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
Ca atare, admisibilitatea recursului în anulare, pe acest temei, este condiţionată de precizarea de către titularul acestei căi extraordinare de atac a normelor legale imperative încălcate şi de dovedirea împrejurării că aceasta a determinat pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti greşite pe fond.
Or, în cauză, nu s-a invocat eroarea de judecată, consecinţă a încălcării esenţiale a legii, care are alte valenţe decât o posibilă altă interpretare a legii propusă prin recursul în anulare, aşa încât hotărârile atacate nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 teza I C. proc. civ.
Pe de altă parte, casarea hotărârii irevocabile pentru vădită netemeinicie, impune condiţia arătării probelor, care sunt în contradicţie vădită cu soluţia adoptată sau care sunt considerentele în sprijinul soluţiei adoptate, nesusţinute de probe aflate la dosar.
În cauză, nu se contestă că stabilirea dreptului la pensie al reclamantului a avut loc ulterior intrării în vigoare a OG nr. 112/1999 şi că pensionarea a avut loc din cadrul unei unităţi exterioare, desprinsă din calea ferată în 1991. Ca atare, nu se poate susţine că situaţia de fapt ar fi fost eronat stabilită şi hotărârile a căror casare se cere ar fi vădit netemeinice, în oricare din modalităţile arătate, aşa încât acestea nu sunt supuse nici cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 teza II C. proc. civ.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul în anulare, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul în anulare, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, împotriva sentinţei nr. 944 din 27 iunie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi deciziei nr. 351 din 30 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 84/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 86/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
