ICCJ. Decizia nr. 98/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 98/2004
Dosar nr. 110/2003
Şedinţa publică din 15 martie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 224/P/1998 din 27 iulie 1999, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, secţia anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică, a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului T.C.V. (fiul lui I.E. şi al E.I., născut la data de 28 noiembrie 1949 în Bucureşti, cu acelaşi domiciliu, studii superioare: Facultatea de Filozofie, secţia sociologie, căsătorit, are doi copii minori, senator în Parlamentul României, fără antecedente penale), pentru săvârşirea infracţiunilor de insultă şi calomnie, prevăzute de art. 205 alin. (1) şi art. 206 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Prin actul de sesizare a instanţei de judecată, s-a reţinut că, prin două plângeri penale înregistrate la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, sub nr. 225/P/1996 şi 225/P/1998, partea vătămată D.M.M., consilier prezidenţial, a solicitat efectuarea de cercetări penale şi trimiterea în judecată a senatorului T.C.V., pentru săvârşirea infracţiunilor de insultă şi calomnie, constând în afirmaţii făcute în seara zilei de 25 aprilie1998, în cadrul emisiunii F.L., de pe postul privat de televiziune S.N., cât şi prin textul unui „Memorandum" difuzat în sala de conferinţe a Partidului R.N., al cărui preşedinte este inculpatul şi care, ulterior, a fost publicat în săptămânalul „R.N." nr. 407 din 1 mai 1998.
Afirmaţiile injurioase şi calomnioase, proferate cu prilejurile menţionate, cu referire la partea vătămată D.M.M., aveau în vedere faptul că acesta se ocupă, aproape în exclusivitate, de afaceri murdare. De asemenea, acestea priveau trimiterea consilierului prezidenţial în arestul din Timişoara, cu scopul de a-l convinge pe mafiotul arab Z.I., să nu mai continue declaraţiile referitoare la susţinerea financiară masivă a campaniei electorale a lui E.C. şi a C.D.R., pe care acesta din urmă, aflat în arestul menţionat, a început să le dea, constatând că nu este ajutat de cei pe care îi sprijinise. Acelaşi consilier prezidenţial, aflat în relaţii de prietenie cu un alt mafiot arab, F.T., l-a întâlnit pe acesta din urmă la Londra şi, asigurându-l că nu i se va întâmpla nimic, i-a spus că se poate întoarce liniştit în România. Totodată, inculpatul a afirmat că D.M.M. are relaţii stranii, dubioase, cu anumiţi membri ai familiei C.
Luând cunoştinţă de conţinutul plângerilor penale formulate împotriva sa, de încadrarea juridică a faptelor şi de toate celelalte acte şi lucrări efectuate în dosar, învinuitul T.C.V. a declarat în cadrul audierii că:
- nu retractează nimic în privinţa mafiei;
- D.M.M. stă în spatele afacerii Ţ.Ţ., însuşi general S.I.E C.G. mărturisind că numele consilierului prezidenţial este implicat în contrabanda de ţigări de la A.O.;
- consilierul prezidenţial menţionat a avut relaţii de tip mafiot şi cu D.B., primarul infractor al oraşului Arad;
- numele acestuia apare în foarte multe afaceri legate de traficul vamal;
- relaţia extraconjugală pe care D.M.M. o are cu fiica preşedintelui E.C., este de notorietate.
S-a apreciat, prin rechizitoriu, că apărarea invocată de învinuit, privitoare la „interesul legitim ca un asemenea infractor să nu mai ocupe o funcţie de consilier prezidenţial,„ urmează a fi înlăturată, în raport de neconfirmarea prin alte surse a celor afirmate, de faptul că obiectul afirmaţiilor sau imputărilor trebuie să fie adevărat şi că, în atare situaţie, proba verităţii este inadmisibilă."
Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin sentinţa nr. 43 din 14 mai 2003, a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută de art. 206 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., în aceeaşi infracţiune prevăzută de art. 206 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul T.C.V., pentru infracţiunea de calomnie prevăzută de art. 206 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
În baza art. 346 alin. (2) teza finală C. proc. pen., a obligat pe inculpat să plătească părţii civile D.M.M. suma de 50.000.000 lei, cu titlu de daune morale.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen., cu referire la art. 181 C. pen., a achitat pe inculpatul T.C.V., pentru infracţiunea de insultă prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen. În baza art. 181 alin. (3), raportat la art. 91 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 13 din acelaşi cod, a aplicat inculpatului amenda administrativă în sumă de 500.000 lei.
Conform art. 346 alin. (2) teza I din C. proc. pen., a obligat pe inculpat să plătească părţii civile D.M.M., 25.000.000 lei, cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că inculpatul T.C.V. a afirmat, la 24 aprilie 1998, în cadrul unei emisiuni televizate şi apoi printr-un Memorandum difuzat în sala de conferinţe a Partidului R.N. şi care, ulterior, la data de 1 mai 1998, a fost publicat în săptămânalul R.N., că D.M.M., consilier prezidenţial:
- a fost implicat în afacerea Ţ.Ţ.Ş., prin care se obţineau bani pentru campania electorală a lui E.C.;
- a încercat să convingă pe numitul Z.I., aflat în arestul Poliţiei Timişoara, să nu vorbească despre contribuţia sa financiară la campania electorală a lui E.C.;
- aflat în America, acesta a strâns suma de 32.000 dolari S.U.A., neimpozitaţi, cu aceeaşi destinaţie, prin licitaţie publică organizată în cadrul comunităţii româneşti;
- a asigurat pe mafiotul arab F.T., fugit din România, că se poate întoarce liniştit în ţară, unde nu i se va întâmpla nimic.
Inculpatul, susţinând că despre faptele consilierului prezidenţial D.M.M. a aflat de la senatorii R.T. şi I.H., de la membri ai Partidului R.N., Filiala Timişoara, precum şi de la câţiva ofiţeri S.R.I., prin declaraţiile date în cursul procesului penal nu a negat aceste imputări.
În legătură cu participarea consilierului prezidenţial la acţiunea Ţ.Ţ.Ş., martora B.A.D. a declarat că acesta a fost coordonatorul activităţii menţionate, situaţie în legătură cu care a fost informată de foste cadre, precum şi cadre active ale S.P.P., care asigurau protecţia contrainformativă a părţii vătămate. Potrivit declaraţiei aceluiaşi martor, această situaţie a rezultat şi din documentele puse la dispoziţie de Comisia de Apărare, Ordine Publică şi Siguranţă Naţională din Senatul României.
Martora B.A.D. a mai arătat că partea vătămată a avut legături directe de afaceri, în perioada 1997-1998, cu Z.I. şi că, atunci când acesta din urmă a refuzat să mai cotizeze la campania electorală a lui E.C., D.M.M. a dispus cercetarea penală a omului de afaceri.
Martorul H.I. a declarat că, urmare audierilor în comisiile pentru cercetarea abuzurilor din Camera Deputaţilor şi, ulterior, din Senat, a şapte dintre inculpaţii din procesul Ţ.Ţ.Ş., a aflat că D.M.M. era în posesia unei casete ce avea înregistrată acţiunea de contrabandă de pe A.O., pe care nu a pus-o la dispoziţia organelor judiciare. Din aceleaşi audieri a rezultat că, personal, consilierul prezidenţial D.M.M., însoţit de D.C., se afla într-un autoturism în aeroport.
Martorul a mai arătat că în comisie s-a concluzionat, în raport de amploarea acţiunii Ţ.Ţ.Ş., că aceasta nu putea fi condusă de T.Ş., fără cunoştinţa consilierului prezidenţial care coordona Serviciul de Protecţie şi Pază şi de la care primea lunar rapoarte de activitate. Totodată, martorul menţionat a arătat că toţi inculpaţii audiaţi în comisie au precizat că asupra lor şi a familiilor acestora s-au făcut presiuni sau au fost ameninţaţi, pentru a nu face referiri la alte persoane implicate în afacerea Ţ.Ţ.Ş. şi pentru a-şi limita depoziţiile numai la cercul restrâns al lui T.Ş.
Din coroborarea probelor, a rezultat că inculpatul, afirmând în public, în două împrejurări distincte, unele fapte determinate, privitoare la activitatea părţii vătămate a dorit ca, în calitatea sa de senator, fondator şi preşedinte de partid, precum şi de membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, să contribuie în acest mod la eradicarea corupţiei, deziderat major impus pentru intrarea ţării noastre în N.A.T.O.
Ca atare, instanţa a constatat existenţa unui interes legitim care trebuie apărat, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 207 C. pen., aşa încât faptei îi lipseşte unul din elementele esenţiale, respectiv vinovăţia, fără de care nu poate exista infracţiunea de calomnie.
În consecinţă, inculpatul urmează a fi achitat, pentru infracţiunea de calomnie.
Însă, afirmaţiile făcute de inculpat au fost de natură a-i produce părţii vătămate unele prejudicii morale, astfel că se impune obligarea acestuia la daune morale.
În raport de probatoriul administrat, instanţa de fond a mai reţinut, cu referire la infracţiunea de insultă, că inculpatul a făcut unele afirmaţii cu privire la partea vătămată, fără a face dovada acestora. Aceste afirmaţii au fost de natură a aduce atingere reputaţiei părţii vătămate. Însă, prin conţinutul lor concret şi prin mijloacele folosite, şi anume presa, inculpatul şi-a exprimat opiniile în calitate de ziarist, astfel că fapta sa nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, situaţie în care se impune înlocuirea răspunderii cu o sancţiune administrativă.
Inculpatul este însă în culpă, constând în neverificarea serioasă a surselor de informaţii, aşa încât, acesta urmează a răspunde, potrivit legii civile, pentru atingerile dreptului la propria imagine a părţii vătămate.
Împotriva hotărârii primei instanţe, au declarat recurs atât inculpatul T.C.V., cât şi partea vătămată D.M.M.
Partea vătămată a invocat cazul de casare, prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen., susţinând că, prin hotărârea criticată, s-a făcut o greşită aplicare a legii cu referire la:
- achitarea inculpatului, pentru infracţiunea de calomnie, cu motivarea că nu ar fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii în plan subiectiv;
- aprecierea greşită a gradului de pericol social, în ceea ce priveşte infracţiunea de insultă;
- modul de soluţionare a laturii civile, în ceea ce priveşte cuantumul derizoriu al daunelor morale acordate, în raport de gravitatea faptelor.
Recurentul a susţinut că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de calomnie, astfel cum a fost descrisă în rechizitoriu, neexistând nici un element care să permită reţinerea concluziei că imputările au fost făcute pentru apărarea unui interes legitim.
Totodată, probându-se întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de insultă, coroborat cu faptul că defăimarea şi înjosirea părţii vătămate a generat acesteia o stare de suferinţă deosebită, precum şi o stare stânjenitoare pentru întreaga familie, iar pentru înlăturarea acestei false imagini a fost necesară o lungă perioadă de timp, recurentul a susţinut că, în mod greşit, s-a apreciat de către prima instanţă cu privire la pericolul social al faptei.
Din motivele arătate, daunele morale acordate nu sunt în măsură a da satisfacţie, în acest caz, dispoziţiilor art. 998C. civ.
În concluzie, partea vătămată a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei de către instanţa de control judiciar, condamnarea inculpatului pentru cele două infracţiuni săvârşite şi obligarea acestuia la plata daunelor morale solicitate.
Inculpatul a declarat recurs, întemeiat pe cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 10 şi 171 C. proc. pen.
Inculpatul a susţinut că şi-a exprimat opiniile politice, în raport de care este incidentă cauza de imunitate prevăzută de art. 70 din Constituţia României. Totodată, sub aspectul menţionat, sesizarea instanţei de judecată apare ca fiind nelegală, în raport de neridicarea imunităţii parlamentare.
Pe de altă parte, aspectele aduse la cunoştinţa publică au avut loc în raport de poziţia constantă a acestuia, ca lider politic, în politica internă şi externă a României, îndreptată împotriva corupţiei. Totodată, dezvăluirile încriminate au fost făcute cu bună credinţă, în calitatea sa de ziarist. Ca atare, în mod greşit, s-a reţinut că demersurile politice făcute în lupta împotriva corupţiei pot atrage incidenţa legii penale, cu atât mai mult cu cât, prin admiterea probei verităţii, s-a demonstrat că afirmaţiile făcute, atât în cadrul conferinţei de presă, cât şi în Memorandum, sunt pe deplin justificate. În acelaşi timp, în presa română au apărut diferite articole referitoare la implicarea lui D.M. în afacerea „Ţ.Ţ.Ş.", astfel că această problemă avea deja caracter de notorietate. Subsumat acestui aspect, în mod eronat, s-a respins administrarea probei cu caseta audio, cu motivarea că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 914, raportat la art. 911 C. proc. pen. Astfel, pe de o parte, procurorul nu putea autoriza efectuarea înregistrărilor audio pe teritoriul altui stat. Pe de altă parte, în alte cauze penale, astfel de înregistrări au fost admise ca probă de către instanţa supremă.
În concluzie, inculpatul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în fond, achitarea acestuia în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., precum şi respingerea cererii părţii vătămate privitoare la acordarea daunelor morale.
Examinând cauza, prin prisma criticilor formulate, se constată următoarele:
I - Cu privire la sesizarea nelegală a instanţei de judecată.
Prima instanţă, în temeiul art. 300 alin. (1) C. proc. pen., a verificat regularitatea actului de sesizare şi a constatat că trimiterea în judecată a inculpatului T.V.M. s-a făcut cu respectarea art. 69 din Constituţia României, ca urmare a încuviinţării din 23 martie 1999, cuprinsă în Hotărârea Senatului nr. 7, publicată în M. Of. al României nr. 124 din 25 martie 1999.
Ca atare, în raport de hotărârea menţionată, actul de trimitere în judecată a fost întocmit, potrivit dispoziţiilor art. 279 alin. (2) lit. b), coroborate cu cele ale art. 29 pct. 1 lit. a), art. 209 alin. (3) şi art. 264 C. proc. pen., aşa încât, la termenul de judecată din 19 ianuarie 2000, instanţa de fond a respins excepţia invocată de inculpat şi a dispus continuarea judecării cauzei penale.
În susţinerea cazului de casare, întemeiat pe acest motiv, inculpatul a arătat că a dobândit statutul de senator, ceea ce îi conferă o nouă imunitate şi a susţinut că se impune încetarea procesului penal.
Dobândirea unui nou mandat de parlamentar, posterior momentului verificării din oficiu a regularităţii actului de sesizare, este un fapt extraneu, iar prin reluarea discuţiei asupra acestei chestiuni s-ar adăuga la dispoziţiile art. 69 alin. (1) din Constituţia României şi la regulile de desfăşurare a judecăţii.
Este de reţinut că autorizarea măsurii de trimitere în judecată a unui parlamentar este un act de autoritate care, odată luată, trebuie să-şi producă efectele, atâta timp cât aceasta nu a fost revocată. Pe de altă parte, dacă instanţa ar reveni asupra avizului de trimitere în judecată, aceasta ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat.
Astfel, art. 69 alin. (1) [(în prezent art. 72 alin. (2)] din Constituţia României prevede că un parlamentar nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată penală, fără încuviinţarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa.
Aşadar, norma constituţională invocată de inculpat în recurs nu priveşte judecarea cauzei.
În consecinţă, în condiţiile constatării regulatei sesizări a instanţei de judecată competente, textul constituţional nu reglementează nici o condiţionare, decurgând din imunitatea parlamentară, pentru continuarea judecăţii şi finalizarea procesului penal, prin pronunţarea unei hotărâri definitive.
Totodată, dat fiind caracterul procedural al textului menţionat, în lipsa unei norme exprese, nu s-ar putea aprecia că alegerile parlamentare au aptitudinea anulării de drept a hotărârilor Parlamentului, adoptate în legislaturile anterioare.
În susţinerea acestui motiv de casare, inculpatul a invocat considerentele unei decizii interpretative a Curţii Constituţionale.
Este de reţinut, sub un prim aspect, că prin Decizia nr. 63 din 2 aprilie 1995, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a Hotărârii Senatului nr. 7 din 23 martie 1999.
Pe de altă parte, în considerentele acestei decizii, Curtea Constituţională a arătat că, „ţinând seama de prevederile art. 10 lit. f) şi ale art. 221 C. proc. pen., potrivit cărora punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este condiţionată, printre alte elemente, de autorizarea organului competent, ceea ce presupune în cazul parlamentarilor, încuviinţarea Camerei din care fac parte, prin ridicarea imunităţii lor parlamentare, revine autorităţilor judecătoreşti, în structura prevăzută de Constituţie, să stabilească dacă hotărârea adoptată are semnificaţia unei asemenea aprobări".
Rezultă, aşadar, că Decizia invocată nu susţine punctul de vedere al recurentului, cu privire la existenţa unui impediment legal de continuare a judecăţii şi posibilităţii reluării acesteia, numai după sesizarea instanţei, în urma unei noi încuviinţări de trimitere în judecată.
De altfel, chiar dacă s-ar fi dispus în alt sens prin Decizia invocată, fiind o hotărâre interpretativă, acesteia i-ar lipsi caracterul obligativităţii sub aspectul conformării, ca urmare a faptului că, într-un asemenea caz, Curtea Constituţională s-ar pronunţa într-un domeniu ce excede competenţei legal atribuite acesteia.
Astfel, potrivit art. 144 lit. c) (art. 146 în prezent) din Constituţia României, Curtea Constituţională hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor.
Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională asigură controlul legilor, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului.
Art. 2 alin. (3) teza II din acelaşi act normativ dispune, în sensul că, „de asemenea, Curtea Constituţională nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi de aplicare a legii, ci numai asupra înţelesului său contrar Constituţiei".
Aşadar, în lipsa temeiului legal, privind condiţionarea continuării judecării cauzei penale, de către instanţa legal învestită, de dobândirea de către inculpat a unui nou mandat de parlamentar, în mod legal, prima instanţă a respins excepţia invocată la judecarea în fond a cauzei, aşa încât hotărârea pronunţată nu este supusă cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 2 C. proc. pen.
II - Cu privire la nelegalitatea hotărârii, în raport de respingerea cererii de încuviinţare şi administrare a unor probe, eronat apreciate ca fiind inadmisibile.
Din examinarea dispoziţiilor art. 1 C. proc. pen., rezultă caracterul procesului penal, de activitate reglementată de lege, având ca scop constatarea la timp şi, în mod complet, a adevărului cu privire la fapte ce constituie infracţiuni, în vederea realizării finalităţii acestuia, constând în apărarea ordinii de drept, a persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, prin pronunţarea unei hotărâri definitive, temeinice şi legale.
Ca atare, în vederea aflării adevărului, organele judiciare au nevoie de elemente de fapt cu relevanţă informativă sub toate aspectele cauzei, care să ducă la concluzia existenţei sau inexistenţei faptei săvârşite care, potrivit art. 17 C. pen., prezintă pericol social şi este prevăzută de legea penală.
Totodată, potrivit art. 63 C. proc. pen., acestea trebuie să conducă la identificarea persoanei care a săvârşit infracţiunea şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.
În acest sens, art. 62 C. proc. pen. prevede că, în vederea aflării adevărului, organele judiciare sunt obligate să lămurească cauza, pe bază de probe.
Ca urmare, dat fiind scopul probaţiunii, constituie condiţii de admisibilitate a probelor legătura acestora cu faptele şi împrejurările ce trebuie dovedite în cauză, aptitudinea lor de a contribui la aflarea adevărului şi soluţionarea justă a procesului penal.
Totodată, în raport de condiţionarea înfăptuirii justiţiei de sistemul probator, C. proc. pen. a fixat un anumit regim procesual, cu privire la admisibilitatea şi administrarea probelor.
Critica hotărârii pronunţate în cauză, sub acest aspect, priveşte respingerea de către instanţa de fond a cererii inculpatului, privind administrarea probei cu caseta audio.
În acest sens, cu referire la critica formulată, prin cap.V1 C. proc. pen., introdus prin Legea nr. 141/1996, s-a condiţionat admisibilitatea înregistrărilor audio sau video, între altele, de realizarea acestora cu autorizarea prealabilă, motivată, a procurorului desemnat în acest scop.
Cum, în acest caz, autorizarea prealabilă nu a existat, iar aceasta constituie o condiţie de legalitate şi nu una de oportunitate, sub aspectul posibilităţii sau imposibilităţii preconstituirii probei, aşa cum susţine recurentul, în mod legal, cererea privind încuviinţarea acestei probe a fost respinsă de către instanţa de fond, aşa încât recursul declarat de inculpat se constată a fi nefondat şi sub aspectul acestei critici.
III - Cu privire la cuantumul daunelor morale.
Este adevărat că exerciţiul drepturilor, privitoare la libertatea de exprimare şi libertatea presei, cu referire la infracţiunea de insultă prevăzută de art. 205 C. pen., poate avea loc, potrivit legilor, şi în spiritul disciplinei juridice a vieţii sociale, fără a prejudicia demnitatea persoanei, onoarea şi viaţa particulară a acesteia şi nici dreptul la propria imagine.
În acest sens, este de reţinut că dreptul la libera exprimare este supus exigenţelor de exercitare, reglementate de art. 30 alin. (6) din Constituţia României, art. 3 din Decretul nr. 31/1954, art. 5 din Rezoluţia nr. 1003 din iulie 1993 din 1 iulie 1993 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Ca atare, ori de câte ori dreptul subiectiv, reprezentând concomitent temeiul juridiceşte garantat de a cere altora un anumit comportament, dar şi măsura propriei conduite, a responsabilităţii sociale, este exercitat într-un scop contrar celui reglementat sau în condiţii neconforme normelor legale menţionate, fapta apare ca ilicită, ca abuz de drept şi este de natură a prejudicia partea vătămată care, în temeiul art. 14 şi 346 C. proc. pen., cu referire la art. 998 C. civ., are dreptul la dezdăunare, inclusiv prin obligarea inculpatului la plata de daune morale.
Astfel, art. 998 C. civ., la care dispoziţiile art. 14 C. proc. pen. fac trimitere, reglementează obligaţia reparării de către cel care, prin orice faptă a sa, a cauzat altuia un prejudiciu, fără a distinge după cum prejudiciul este material sau moral.
Potrivit art. 1084 C. civ., daunele materiale sunt formate din pierderea efectiv suferită şi beneficiul de care partea a fost lipsită.
Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral, însă, legea civilă nu prevede criterii de determinare.
În consecinţă, cuantumul daunelor morale se stabileşte prin apreciere, urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor subiective, referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate şi măsura lezării lor, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura afectării, precum şi măsura în care părţii vătămate i-a fost afectată situaţia profesională sau socială.
În vederea acordării daunelor morale, partea vătămată nu trebuie să dovedească prejudiciul sub aspect valoric, acesta fiind obligat a produce acel minim de argumente şi indicii din care să rezulte afectarea drepturilor sale nepatrimoniale, de natură a duce la concluzia prejudicierii morale.
Partea vătămată a produs aceste minime argumente şi, ca atare, în mod legal, prima instanţă a admis acţiunea civilă exercitată de aceasta, constituită parte civilă în procesul penal, având ca obiect acordarea daunelor morale.
Ca atare, sub acest aspect, cu referire la obligarea inculpatului să plătească părţii civile suma de 25 milioane lei, cu titlu de daune morale, criticile formulate de inculpat în recurs se constată a fi neîntemeiate.
Însă, în cuantificarea prejudiciului moral, aplicarea criteriilor menţionate este subordonată aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs părţii lezate, reglementată prin art. 411 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Or, în raport de criteriile şi condiţia enunţate, instanţa apreciază că suma de 25 milioane lei constituie o reparaţie echitabilă, aşa încât criticile formulate de partea vătămată în recurs se constată a fi neîntemeiate.
IV - Cu privire la greşita achitare pentru infracţiunea de calomnie.
Pentru a dispune achitarea inculpatului care în două împrejurări distincte a afirmat în public fapte determinate, privitoare la activitatea consilierului prezidenţial D.M., instanţa de fond a reţinut existenţa interesului legitim care trebuie apărat, în sensul dispoziţiilor art. 207 C. pen., respectiv interesul inculpatului, în calitate de senator, fondator şi preşedinte al unui partid politic parlamentar şi de membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, de a contribui la eradicarea corupţiei, apreciată ca un deziderat major impus ţării noastre, pentru intrarea în Uniunea Europeană şi N.A.T.O.
Această soluţie este în concordanţă şi cu dispoziţiile art. 70 (în prezent 72) din Constituţia României, constituind o corectă aplicare a acestora, deşi instanţa de fond nu face trimitere la acest text.
Ca atare, hotărârea primei instanţe este nesusceptibilă de critică, recursul declarat de partea vătămată constatându-se a fi neîntemeiat şi sub acest aspect.
Însă, din dispoziţiile art. 14 coroborat cu art. 15 C. proc. pen., rezultă că acţiunea civilă exercitată în procesul penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, în vederea reparării juste şi integrale a pagubelor cauzate părţii vătămate prin infracţiune.
Aşadar, admisibilitatea acţiunii civile în procesul penal este condiţionată de săvârşirea unei infracţiuni.
Or, constatând că faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, inculpatul acţionând în realizarea unui interes legitim ce trebuie apărat, în mod greşit instanţa a dispus în sensul obligării acestuia la plata sumei de 50 milioane lei, cu titlu de daune morale, aşa încât recursul declarat de inculpatul menţionat se constată a fi întemeiat sub acest aspect. În consecinţă, se impune admiterea recursului declarat de inculpat şi înlăturarea obligaţiei de plată menţionate.
V - Cu privire la greşita achitare pentru infracţiunea de insultă, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen., cu referire la art. 181 C. pen.
Prima instanţă a reţinut corect că, prin conţinutul lor concret şi prin mijloacele folosite, inculpatul şi-a exprimat opiniile în calitate de ziarist, astfel că fapta sa nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, respectiv cea de insultă şi a dispus, în sensul înlocuirii răspunderii penale, cu o sancţiune administrativă.
Într-adevăr, din dispoziţiile art. 17 C. pen., rezultă că o primă trăsătură esenţială a infracţiunii este aceea ca fapta să prezinte pericol social.
Prin art. 18 din acelaşi cod, s-au consacrat criteriile legale de diferenţierea pericolului social al infracţiunii de pericolul social al încălcării normelor legale extrapenale, în sensul că, prin fapta comisă, se aduce atingere valorilor sociale importante, prevăzute de art. 1 C. pen. şi că pentru sancţionarea unor astfel de fapte este necesară aplicarea unei pedepse.
Pericolul social concret, pe care îl prezintă o faptă determinată săvârşită de o persoană, este apreciat de instanţa de judecată, acesta nefiind identic cu pericolul social generic apreciat de legiuitor, în momentul înscrierii faptei în legea penală, ca infracţiune.
Ca atare, urmare acestei aprecieri, instanţa de judecată ar putea să constate că fapta săvârşită nu prezintă, în concret, pericolul social al unei infracţiuni şi, drept urmare, nu este infracţiune.
În considerarea acestei situaţii, prin art. 181 C. pen. s-a stabilit că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Or, instanţa a examinat cauza, în raport de criteriile menţionate, şi a dispus corect prin hotărârea atacată, aşa încât criticile formulate de partea vătămată în recurs se constată a fi neîntemeiate.
Totodată, şi criticile formulate de inculpat în recurs, în sensul că în mod greşit nu s-a dispus achitarea şi, în acest caz, în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., apar ca fiind neîntemeiate, interesul legitim reţinut cu privire la infracţiunea de calomnie, neconstituind cauză de impunitate şi în acest caz.
VI - Cu privire la aplicarea art. 121-124 C. pen., raportat la art. 13 din acelaşi cod.
În şedinţa de judecată din 15 martie 2003, procurorul a susţinut că, în cauză, cu referire la infracţiunea de insultă, a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale.
Astfel, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de insultă şi a unei infracţiuni de calomnie.
La data săvârşirii faptei, infracţiunea de insultă era pedepsită cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă.
Prin art. 1 pct. 1 din OUG nr. 58/2002, art. 205 C. pen. a fost modificat, în sensul că atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, se pedepseşte cu amendă.
Comparând cele două texte, în raport de criteriul pedepsei principale, se constată că art. 205 C. pen., modificat prin ordonanţa menţionată, are caracter de lege penală mai favorabilă.
Cum cauza penală nu a fost judecată definitiv, sunt aplicabile dispoziţiile art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), privitoare la aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile.
Infracţiunea de insultă, pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, a fost săvârşită la data de 24 aprilie 1998 şi, respectiv, 1 mai 1998, în modalităţile arătate prin rechizitoriu, astfel cum acestea au fost reţinute de instanţa de fond.
Potrivit art. 121 C. pen., prescripţia înlătură răspunderea penală.
În raport de legea penală mai favorabilă, privind pedeapsa cu amendă pentru săvârşirea infracţiunii de insultă, termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 3 ani.
Totodată, potrivit art. 124 din acelaşi cod, prescripţia înlătură răspunderea penală, oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul prevăzut de art. 122 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 154 NCP) este depăşit cu încă jumătate.
În cauză, termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 122 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 154 NCP), a fost depăşit cu încă jumătate, la 1 noiembrie 2002.
Ca atare, în cauză a intervenit prescripţia specială a angajării răspunderii penale, hotărârea atacată este supusă, sub acest aspect, cazului de casare, prevăzut de art. 3859 pct. 16 C. proc. pen., aşa încât se impune admiterea recursului declarat de inculpat şi pentru motivul invocat de procuror.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va admite recursul declarat de inculpat şi va casa sentinţa atacată, în latura penală, numai cu privire la achitarea inculpatului pentru infracţiunea de insultă, iar în latura civilă, numai cu privire la obligarea inculpatului la plata de daune morale, cu referire la infracţiunea de calomnie.
Urmare casării în parte, în limitele arătate, va înceta procesul penal faţă de inculpatul C.V.T., pentru infracţiunea de insultă, prevăzută de art. 205 C. pen., cu aplicarea art. 13 din acelaşi cod, în baza art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. Totodată, va înlătura obligaţia stabilită prin sentinţa atacată, în sarcina aceluiaşi inculpat, de a plăti părţii civile D.M.M. suma de 50.000.000 lei, cu titlu de daune morale. Celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate vor fi menţinute.
În acelaşi timp, pentru considerentele arătate, Înalta Curtea va respinge recursul declarat, împotriva aceleaşi hotărâri de partea vătămată care, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul T.C.V., împotriva sentinţei nr. 43 din 14 mai 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală.
Casează sentinţa atacată, în latura penală, numai cu privire la achitarea inculpatului, pentru infracţiunea de insultă, prevăzută de art. 205 C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. pen. şi în latura civilă, cu referire la infracţiunea de calomnie, prevăzută de art. 206 C. pen., numai cu privire la obligarea inculpatului T.C.V. la plata daunelor morale şi, în consecinţă;
I – În baza art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., încetează procesul penal, faţă de inculpatul T.C.V., pentru infracţiunea de insultă, prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
II – Înlătură amenda administrativă, în sumă de 500.000 lei, aplicată inculpatului T.C.V., în baza art. 181 alin. (3), raportat la art. 91 lit. c), cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), pentru infracţiunea de insultă, prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen.
III – Înlătură obligaţia stabilită prin sentinţa atacată în sarcina inculpatului T.C.V., de a plăti părţii civile D.M.M,. suma de 50.000.000 lei, cu titlu de daune morale.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Respinge recursul declarat de partea vătămată D.M.M., împotriva sentinţei nr. 43 din 14 mai 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, ca nefondat.
Obligă partea vătămată D.M.M. să plătească statului 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 15 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 97/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 99/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
