Lovirea sau alte violenţe (art. 180 C.p.). Sentința nr. 883/2015. Judecătoria CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 883/2015 pronunțată de Judecătoria CONSTANŢA la data de 13-07-2015 în dosarul nr. 12453/212/2013
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA C. – SECȚIA PENALĂ
Operator de date cu caracter personal nr. 3047
Dosar nr._
SENTINȚA PENALĂ NR. 883
Ședința publică din data de 13 iulie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE: M. V.
GREFIER: C. A.
Ministerul Public a fost reprezentat de PROCUROR: Sitiavu G.
Pe rol soluționarea cauzei penale privind pe inculpatul C. P., trimis in judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de:
- lovire sau alte violențe, faptă prev. și ped. de art. 180 alin. 2, 21 din C.pen.
- lovire sau alte violențe, faptă prev. și ped. de art. 180 alin. 2, 21 din C.pen.
- amenințarea, faptă prev. și ped. de art. 193 alin. 1 din C.pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a din C.pen.
Dezbaterile au avut loc în ședința din data de 25.06.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată – care face corp comun cu prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, conform art. 391 alin. 1 C.pr.pen, stabilește termen pentru deliberare și pronunțare, data de 06.07.2015, dată la care, având nevoie de timp pentru a delibera, conform art. 391 alin. 2 C.pr.pen, amână pronunțarea la data de 13.07.2015, dată la care,
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:
- Situația de fapt și încadrările juridice reținute prin rechizitoriu:
Prin rechizitoriul nr.5824/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria C., a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul C. P., pentru săvârșirea infracțiunilor de lovire sau alte violențe, faptă prev. de art.180 alin.2 și 21 C.pen. 1969 (fapta din 31.03.2010), respectiv lovire sau alte violențe, faptă prev. de art.180 alin.2 și 21 C.pen. 1969 și amenințare, faptă prev. de art.193 alin.1 C.pen. 1969 (fapte din 19.04.2010).
În esență s-a reținut prin actul de sesizare că inculpatul a agresat-o fizic pe partea civilă C. (fostă C.) E. la data de 31.03.2010, provocându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 5-6 zile de îngrijiri medicale, conform certificatului medical nr.493/A2agresiuni/2010 emis de Serviciul Județean de Medicină Legală C.. Ulterior, la data de 19.04.2010, inculpatul a agresat-o din nou pe partea civilă, provocându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 1-2 zile de îngrijiri medicale, conform aceluiași certificat medico-legal, context în care inculpatul a amenințat-o pe partea civilă cu acte de violență și cu moartea.
Pentru dovedirea situației de fapt au fost menționate următoarele mijloace de probă: declarații parte civilă (f. 16-26 d.u.p.); certificat medico-legal nr.493/A2 agresiuni/2010 din 22.04.2010 emis de Serviciul Județean de Medicină Legală C. (f. 9 d.u.p.); fișă U.P.U. Spitalul Județean de Urgență C. (f. 10-13 d.u.p.); declarații martori: C. A.-M. (f. 27-34 d.u.p.); M. Steluța (f. 35-39 d.u.p.); C. E.-C. (f. 40-45 d.u.p.); M. R. (f. 46-49 d.u.p.); M. V. (f. 50-53 d.u.p.); declarații inculpat (f. 55, 56 d.u.p.).
- Desfășurarea procedurii de cameră preliminară și cercetarea judecătorească:
În ședința publică din data de 20.02.2014, având în vedere dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr.255/2013 și art.343 C.proc.pen., cauza a fost trimisă judecătorului de cameră preliminară, inculpatul și avocatul având posibilitatea să depună cereri sau excepții.
Prin încheierea din camera de consiliu din 14.04.2014, judecătorul de cameră preliminară a constatat că nu au fost formulate cereri și excepții de către inculpat sau de către avocatul său și nici nu s-a considerat necesar ca din oficiu să se invoce vreo excepție, motiv pentru care, în temeiul art.346 alin.2 C.proc.pen. a constatat competența instanței, legalitatea sesizării prin rechizitoriul nr.5824/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria C., a administrării probelor și a efectuării urmăririi penale și a dispus începerea judecății.
La termenul din 27.11.2014 persoana vătămată a arătat că își menține constituirea de parte civilă din cursul urmăririi penale (f. 69-71 d.u.p.) și nemaifiind alte cereri instanța a procedat la citirea actului de sesizare. După ce i-au fost aduse la cunoștință inculpatului prevederile art.375 C.proc.pen., instanța a luat act de faptul că acesta înțelege să nu uzeze de procedura abreviată a recunoașterii învinuirii, contestând în același timp proba testimonială. Fiind întrebat, inculpatul a arătat că se prevalează de dreptul la tăcere, manifestarea sa fiind consemnată într-un proces-verbal (f. 17-18).
Din oficiu, la termenul din 19.02.2015, instanța a apreciat ca fiind necesară audierea părții civile, declarația acesteia fiind consemnată și atașată la dosar (f. 30-32); în aceeași ședință au fost audiați martorii C. A.-M. (f. 33-34) și M. Steluța (f. 35-36).
La următoarele termene de judecată au fost audiați martorii M. V. (f. 51-52), M. R. (f. 106, 107), C. C. V. (încuviințat părții civile pe latură civilă) – f. 108, 109 și Ș. D. (în circumstanțiere pentru inculpat) – f. 117, 118 d.u.p.
De asemenea, pe parcursul cercetării judecătorești instanța a încuviințat pentru partea civilă proba cu înscrisuri (în sensul dovedirii comportamentului violent al inculpatului, a daunelor materiale și a cheltuielilor judiciare efectuate) – f. 10, 37-43; 53-86, iar pentru inculpat proba cu înscrisuri în circumstanțiere (f. 119-124). La ultimul termen de judecată inculpatul prin avocat a arătat că nu mai insistă în reaudierea martorei C., astfel că instanța a făcut aplicarea art.383 C.proc.pen.
- Situația de fapt reținută de instanță:
În fapt, la data de 20.04.2010 persoana vătămată C. (C.) E. a formulat plângere prealabilă față de inculpatul C. P. pentru săvârșirea infracțiunilor de lovire sau alte violențe, susținând că la 31.03.2010 și 19.04.2010 a fost agresată fizic de acesta. Fiind audiată la data de 21.04.2010, persoana vătămată a precizat că dorește să se judece cu inculpat și pentru infracțiunea de amenințare deoarece cu ocazia incidentului din 19.04.2010 ar fi fost amenințată cu moartea de către inculpat.
Din declarațiile persoanei vătămate, constituită parte civilă în cauză, a rezultat că la data de 31.03.2010, în timp ce se afla la cursurile unei școli postliceale de asistente medicale, a fost sunată în jurul orei 16:00 de soțul său, inculpatul C. P., care i-a reproșat faptul că partea civilă le-a trimis părinților ei un pachet cu ocazia sărbătorilor de P. fără a-l înștiința (pachetul fiind returnat de serviciul poștal din cauza adresei greșite a expeditorului), solicitându-i în același timp să vină de îndată acasă.
Împrejurarea că inculpatul și partea civilă au avut o discuție contradictorie cu privire la pachetul trimis este confirmată chiar de inculpat în declarația dată în fața organului de cercetare penală la data de 22.04.2010 (f. 56 d.u.p.), acesta negând în schimb că ar fi agresat-o cu acea ocazie pe partea civilă.
Cu toate acestea, din materialul administrat în cauză rezultă contrariul, convingerea intimă a judecătorului fiind în sensul că inculpatul a agresat-o pe partea civilă cu acea ocazie.
Astfel, din declarațiile părții civile rezultă că a ajuns acasă în acea după-amiază la solicitarea inculpatului și, fiind deranjat de faptul că aceasta nu i-a spus nimic despre pachetul trimis părinților săi, între cei doi a izbucnit o ceartă. La un moment dat, inculpatul C. P. a început să o lovească de mai multe ori pe partea civilă cu o scrumieră învelită într-un prosop și cu picioarele în diverse regiuni ale corpului, leziunile suferite fiind ulterior fixate prin certificatul medico-legal nr.493/A2agresiuni/22.04.2010 la nivelul pectoralului stâng (echimoză galben-verzuie cu centrul cafeniu de cca. 4/4 cm; echimoză galben-verzuie de cca.1/1 cm la nivelul antebrațului drept). Fișa UPU din 31.03.2010 relevă însă și alte leziuni suferite de partea civilă care însă nu au mai putut fi descoperite la data de 22.04.2010 (așadar după 22 de zile de la agresiune), atunci când a fost eliberat certificatul medico-legal: traumatism cracio-cerebral închis; contuzie toracică.
Deși de față la această agresiune nu au fost alte persoane, astfel cum recunoaște însăși partea civilă, totuși declarațiile acesteia din urmă se coroborează atât cu actele medicale anterior menționate, dar și cu declarațiile fiicei inculpatului și părții civile, martora C. A.-M..
Fiind audiată atât în cursul urmăririi penale, cât și în fața instanței de judecată, martora a arătat că în acea zi a ajuns acasă în jurul orei 18:00 și a observat că mama sa prezenta leziuni, înțelegând din discuțiile purtate cu inculpatul și partea civilă că aceasta din urmă fusese agresată de tatăl său. De altfel, martora precizează că în momentul în care a ajuns la domiciliu, în imobil erau doar părinții săi, observând pe jos o scrumieră spartă. Totodată, a observat că mama sa prezintă urme de violență și, deoarece partea civilă acuza dureri intense, s-a hotărât să o transporte la spital, solicitându-i ajutorul martorei M. Steluța, colegă cu partea civilă.
Declarațiile martorei C. A.-M. sunt apreciate ca sincere de către instanță în condițiile în care, fiind întrebată, aceasta a arătat că după divorțul părinților săi a reluat legăturile cu inculpatul, iar după vârsta de 25 de ani a fost ajutată de tatăl său atât financiar, cât și moral. Așadar nu poate exista vreo suspiciune că declarațiile martorei ar fi în favoarea părții civile, mai ales că pe parcursul audierii martora și-a exprimat părerea de rău cu privire la faptul că este pusă în situația să dea declarații în cauză, în condițiile în care păstrează legături cu ambii părinți.
Cele menționate în fișa U.P.U. referitoare la cauza prezenței leziunilor, conform celor declarate de partea civilă la acel moment (căderea pe scări), nu sunt susținute de probele administrate în cauză, nici măcar inculpatul neinvocând în declarațiile sale date în fața organelor de cercetare penală că soția sa ar fi căzut într-adevăr pe scări în acea zi. De altfel, apărarea inculpatului se limitează doar la antamarea acestei chestiuni în fața instanței de judecată, fără ca inculpatul să dorească măcar să explice în fața judecătorului modalitatea în care partea civilă ar fi suferit respectivele leziuni, în condițiile în care gravitatea lor nu este de neglijat – 5-6 zile de îngrijiri medicale.
De altfel, ascunderea de către victimele violenței în familie a adevăratei cauze a agresiunilor este un comportament specific, date fiind relațiile dintre membrii familiei, încercările uneori inexplicabile ale victimelor de a păstra integritatea și coeziunea familiei în ciuda agresiunilor suferite având cauze dintre cele mai diverse (teama de a rămâne fără o locuință, existența unui copil, etc.). Prin urmare, faptul că partea civilă a declarat la prezentarea la unitatea de primiri urgențe că a căzut pe scări nu îi poate profita inculpatului, în condițiile în care există o explicație plauzibilă pentru atitudinea acesteia de la acel moment, iar declarațiile sale ulterioare se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză.
Fiind audiată la solicitarea părții civile, martora M. Steluța a confirmat inclusiv în fața instanței faptul că în acea după-amiază a fost sunată de fiica părții civile care a rugat-o să le ajute în relațiile cu medicii (martora fiind asistentă medicală), comunicându-i faptul că mama sa a fost bătută de inculpat. Ajungând la spital, partea civilă i-a comunicat martorei modalitatea în care a fost agresată de inculpat, descrisă anterior, martora observând în același timp că aceasta prezenta mai multe leziuni, inclusiv la nivelul feței.
Instanța va reține declarațiile martorei date în fața organului de urmărire penală, acestea fiind mai complete și mai apropiate de momentul producerii agresiunii, coroborându-se pe deplin cu restul mijloacelor de probă administrate. În plus, declarația din fața instanței a fost dată după aproximativ 4 ani și 6 luni de la ultima declarație dată în cauză, astfel că trecerea timpului a afectat în mod negativ posibilitatea martorei de a-și aminti în detaliu aspectele de care a luat la cunoștință cu acea ocazie. De altfel, martora a precizat că își menține în totalitate declarațiile date în faza de urmărire penală, precizând că din cauza perioadei mari de timp de la acel moment nu își mai aduce aminte toate detaliile.
Din perspectivă probatorie chestiunile ce țin de modalitatea în care partea civilă a fost transportată la spital și alte aspecte ulterioare, mai degrabă administrative (dacă era sau nu pe targă, unde anume martora M. Steluța a întâlnit-o pe partea civilă, etc.), nu au relevanță penală, mijloacele de probă conducând instanța la concluzia că dincolo de orice îndoială rezonabilă inculpatul a agresat-o pe partea civilă la data de 31.03.2010, provocându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare 5-6 zile de îngrijiri medicale. Faptul că în certificatul medical se menționează data de 01.04.2010 are drept cauză însăși eroarea în care s-a aflat partea civilă referitor la data exactă a agresiunii, declarațiile ulterioare ale acesteia, ale martorilor și fișa UPU confirmând faptul că este de fapt vorba de 31.03.2010. Conform medicului legist, leziunile traumatice s-au putut produce prin lovirea cu corp dur.
În legătură cu faptele din dimineața zilei de 19.04.2010, ora 04:00, din declarațiile părții civile, confirmate de martorii C. A.-M., M. V. și M. R., reiese că în cursul acelei seri (18/19.04.2010) inculpatul și partea civilă au participat în calitate de nași la nunta soților B.. După eveniment, inculpatul a insistat ca petrecerea să continue la domiciliul său, astfel că soții C. și fiica acestora, însoțiți de finii B. și de soții M. (o altă pereche de fini ai soților C.) s-au deplasat la locuința familiei C..
La un moment dat, pe fondul stării de ebrietate în care inculpatul se afla, acesta a acuzat-o pe partea civilă că ar avea o relație extraconjugală cu proaspătul fin, starea conflictuală fiind declanșată ca urmare a unei remarci pe care acesta din urmă a făcut-o la adresa părții civile, astfel că soții C. au început să se certe. Văzând că situația poate degenera, soții B. au părăsit domiciliul soților C., rămânând în schimb soții M. pentru a încerca să aplaneze conflictul. Deși martorul M. R. a încercat să îl oprească pe inculpat, C. P. a reușit totuși să o lovească cu palmele peste față pe partea civilă, încercând de mai multe ori să o lovească și cu picioarele.
Scăpând din mâinile inculpatului, partea civilă s-a refugiat în curtea imobilului împreună cu fiica sa unde a stat 2-3 ore, fiindu-i teamă să revină în locuință în condițiile în care inculpatul o amenințase în contextul descris mai sus cu acte de violență și că o va împușca cu pistolul pe care îl deținea, amenințări care au continuat și după revenirea în locuință, astfel că împreună cu fiica sa au părăsit domiciliul conjugal în cursul aceleiași zile. De altfel, conform procesului-verbal de la f. 65 d.u.p. inculpatul deținea în mod legal un pistol marca Mauser din data de 29.03.2010 (cu câteva zile înainte de comiterea faptelor).
În același sens sunt și declarațiile martorei C. A.-M. care confirmă faptul că a perceput direct cum inculpatul a lovit-o pe partea civilă cu palmele în zona feței, amenințând-o cu acte de violență și cu moartea. Ulterior, după ce soții M. au plecat, a rămas împreună cu mama sa în grădină de frica inculpatului, iar la întoarcerea în locuință inculpatul a continuat să o amenințe pe partea civilă cu acte de violență și cu moartea.
Deși inițial martorii M. au declarat în fața organelor de cercetare penală că nu nu au văzut ca inculpatul să o lovească pe partea civilă sau să o amenințe în vreun fel, confirmând în schimb conflictul din acea seară (recunoscut și de inculpat), totuși aceștia au revenit asupra declarațiilor și au precizat că au perceput direct cum inculpatul a lovit-o pe partea civilă cu palmele peste față, amenințând-o în același timp că o omoară (f. 53 d.u.p.).
Atitudinea oscilantă a celor doi martori este de înțeles în condițiile în care, chiar și în fața instanței de judecată, aceștia au confirmat că au fost ajutați de-a lungul timpului de către inculpat, inclusiv financiar, astfel că instanța va reține ca fiind nesincere declarațiile conform cărora inculpatul nu ar fi lovit-o pe partea civilă în acea dimineață, mai ales că declarațiile ulterioare în cuprinsul cărora cei doi soți au confirmat . suferită de nașa lor se coroborează cu declarațiile părții civile și ale martorei C. A.-M..
În plus, conform certificatului medico-legal nr.493/A2agresiuni/22.04.2010 emis de Serviciul Județean de Medicină Legală C., la data de 20.04.2010 partea civilă prezenta echimoze palid roșiatice-violacee pe ambii obraji, iar la nivelul falangei II de la mâna stângă o excoriație de cca 1/1 cm pe fond echimozat violaceu, leziuni care s-au putut produce prin lovire cu și de corpuri dure, putând data din 19.04.2010 și necesitând 1-2 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare.
Apărarea inculpatului referitor la aceste fapte s-a limitat doar la negarea agresiunii și a amenințărilor, confirmând în schimb existența unui conflict verbal, declarații pe care instanța le apreciază ca nesincere, necoroborându-se cu restul probelor administrate în cauză.
Rezultă așadar dincolo de orice îndoială rezonabilă că în dimineața zilei de 19.04.2010, în jurul orei 04:00, inculpatul a agresat-o fizic pe parte civilă provocându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 1-2 zile de îngrijiri medicale, amenințând-o atât la acel moment, cât și ulterior, cu acte de violență și cu moartea.
- Încadrarea juridică a faptelor
Instanța constată că în conformitate cu art. 104 din Legea nr.255/2013 privind Legea de punere în aplicare a C.proc.pen. (LPANCPP), pe data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Legea nr.135/2010 privind Noul Cod de Procedură Penală. Conform art.246 din Legea nr.187/2012, de la aceeași dată a intrat în vigoare și Legea nr.286/2009 privind Codul Penal.
Referitor la modalitate de aplicare a legii penale mai favorabile (art. 5 C.pen.), instanța constată că prin decizia nr.265/6._ publicată în M. Of. nr.372/20.05.2014, Curtea Constituțională a stabilit că dispozițiile art.5 din Codul penal sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile. În considerentele deciziei, Curtea Constituțională a reținut că, în caz de tranziție, judecătorul este ținut de aplicarea legii penale mai favorabile, în ansamblu, fapt justificat prin aceea că nu trebuie să ignore viziunea fie preponderent represivă, așa cum este cazul Codului penal din 1969, fie preponderent preventivă, așa cum este cazul actualului Cod penal. Soluția se impune pentru că nu poate fi încălcată finalitatea urmărită de legiuitor cu ocazia adoptării fiecărui cod în parte deoarece nu întâmplător cele două coduri, deși fiecare cu o concepție unitară proprie, au viziuni diferite asupra modului în care sunt apărate valorile sociale de către legea penală.
De asemenea, în legătură cu decizia nr.2 din 14 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Curtea Constituțională a constatat că odată cu publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, efectele Deciziei nr.2 din 14 aprilie 2014 a instanței supreme încetează în conformitate cu prevederile art.147 alin.4 din Constituție și cu cele ale art.4771 din C.proc.pen.
În aceeași măsură, instanța de contencios constituțional a impus modalitatea de aplicare a deciziei Curții Constituționale de către instanțele de judecată, arătând că prevederile art.5 alin.2 C.pen. nu sunt incidente ca efect al pronunțării deciziei, întrucât, în acest caz, Curtea nu declară neconstituțională o prevedere legală, astfel că nu se produc consecințe asupra existenței normative în ordinea juridică a prevederii supuse controlului, ci se stabilește doar, pe cale de interpretare, un unic înțeles constituțional al art.5 din Codul penal.
Față de acestea, având în vedere că, potrivit art.147 alin. 4 din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt definitive și general obligatorii, instanța constată că singura modalitate de aplicare a legii penale mai favorabile în cauza de față este prin stabilirea, în mod concret, a mecanismului de răspundere penală conform ambelor coduri și de a aplica inculpatului mecanismul răspunderii penale cel mai favorabil.
Astfel, potrivit Codului penal 1969, pentru cele două infracțiuni de violență comise de inculpat (180 alin.2 și 21 C.pen. 1969), legea prevede o pedeapsă de la 1 la 2 ani sau amenda, în timp ce conform art.199 raportat la art.193 alin.2 C.pen. 2009 – infracțiunea de violență în familie, legea nouă prevede o pedeapsă de la 6 luni la 6 ani și 3 luni închisoare sau amenda. Pentru infracțiunea de amenințare ambele reglementări (art.193 C.pen. 1969 și art.206 alin.1 C.pen. 2009) prevăd aceleași limite de pedeapsă – de la 3 luni la un an sau amenda.
Pentru motivele ce vor fi arătate la secțiunea privind individualizarea judecătorească a pedepsei, instanța se va orienta în cazul tuturor celor 3 infracțiuni spre aplicarea unor pedepse cu închisoarea; astfel, pentru infracțiunea din data de 31.03.2010, instanța consideră că potrivit vechii legi o pedeapsă de 1 an și 3 luni închisoare este suficientă pentru asigurarea scopului și funcțiilor acesteia, în timp ce conform noului Cod penal opțiunea ar fi în sensul aplicării unei pedepse de 1 an închisoare.
În aceeași manieră, instanța i-ar aplica inculpatului pedeapsa de 1 an închisoare pentru infracțiunea de lovire sau alte violențe prev. de art.180 alin.2 și 21 C.pen. 1969 din data de 19.04.2010 (minimul prevăzut de lege) și pedeapsa de 3 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de amenințare prev. de art.193 alin.1 C.pen. 1969, în timp ce conform noii reglementări (art.199 alin.1 raportat la art.193 alin.2 C.pen. 2009 și art.206 alin.1 C.pen. 2009) pedepsele aplicate ar fi 6 luni închisoare, respectiv 3 luni închisoare.
La prima vedere Codul penal 2009 apare ca fiind mai favorabil pentru inculpat, însă analiza continuă cu tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni. Făcând aplicarea art.34 alin.1 lit.b C.pen. 1969, instanța ar aplica inculpatului pedeapsa cea mai grea de 1 an și 3 luni închisoare, fără a-i aplica vreun spor de pedeapsă, în timp ce, aplicând regulile concursului de infracțiuni conform Codului penal 2009 (art.39 alin.1 lit.b C.pen.), inculpatul ar urma să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare la care s-ar adăuga 1/3 din totalul pedepselor ce nu se execută (1/3 din 9 luni), astfel că pedeapsa ce ar urma să-i fie aplicată inculpatului ar fi de 1 an și 3 luni închisoare.
Se observă că rezultatul la care instanța a ajuns în urma aplicării regulilor privind pluralitatea de infracțiuni este același, însă analiza continuă sub aspectul posibilităților de individualizare a executării pedepsei, în contextul în care, pentru considerentele ce vor fi arătate, instanța apreciază că nu se impune executarea pedepsei în regim de detenție.
Din această perspectivă, potrivit vechiul Cod penal s-ar impune suspendarea executării pedepsei, în timp ce conform Codului penal 2009 amânarea aplicării pedepsei apare ca fiind soluția justificată în raport de gravitatea faptelor și persoana inculpatului. Rămâne așadar a se stabili care dintre cele două instituții este mai favorabilă pentru inculpat.
Astfel, în cazul suspendării condiționate a executării pdepsei (art.81 și urm. C.pen. 1969), pe durata termenului de încercare, inculpatul nu i se poate impune respectarea unor anumite măsuri de supraveghere sau să execute diverse obligații precum în cazul amânării aplicării pedpsei (art.85 C.pen. 2009).
Or, este evident că este mai favorabilă pentru condamnat suspendarea executării pedepsei în raport cu amânarea aplicării pedepsei, în condițiile în care nu va fi supus niciunei măsuri de supraveghere sau obligații, chiar dacă în cazul amânării aplicării pedepsei nu se pronunță o hotărâre de condamnare, inculpatul nefiind supus niciunei decăderi, interdicții sau incapacități ce ar putea decurge din infracțiunea săvârșită (art.90 alin.1 C.pen. 2009), evident cu condiția să nu săvârșească din nou o infracțiunea până la expirarea termenului de supraveghere și să nu se dispună revocarea sau anularea amânării aplicării pedepsei. Cu toate acestea, în aceeași situație este și inculpatul pentru care s-a dispus suspendarea executării pedepsei, în condițiile în care inclusiv pedepsele accesorii se suspendă (art.71 alin.5 C.pen. 1969), iar la împlinirea termenului de încercare inculpatul este de drept reabilitat (art.86 C.pen. 1969).
Față de cele expuse, instanța constată că legea veche este mai favorabilă inculpatului și va ultraactiva.
În drept, fapta inculpatului P. C. care, la data de 31.03.2010, în jurul orei 16:00, în timp ce se afla la domiciliul său, a lovit-o pe soția sa C. E. cu o scrumieră înfășurată într-un prosop, provocându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 5-6 zile de îngrijiri medicale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de lovire sau alte violențe prev. de art.180 alin.2 și 21 C.pen. 1969 cu aplicarea art.5 C.pen. 2009.
Fapta aceluiași inculpat care, la data de 19.04.2010, în jurul orei 04:00, în timp ce se afla la domiciliul său, a lovit-o pe soția sa C. E. cu palmele peste față, provocându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 1-2 zile de îngrijiri medicale, context în care a amenințat-o cu acte de violență și cu moartea, inclusiv ulterior aplicării loviturilor, întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor de lovire sau alte violențe prev. de art.180 alin.2 și 21 C.pen. 1969 cu aplicarea art.5 C.pen. 2009, respectiv amenințare prev. de art.193 alin.1 C.pen. 1969 cu reținerea art.5 C.pen. 2009.
Elementul material al celor două infracțiuni de lovire sau alte violențe prev. de art.180 alin.2 și 21 C.pen. 1969 este reprezentat de acțiunea inculpatului de lovire a persoanei vătămate C. (fostă C.) E., constituită parte civilă în cauză.
Urmarea imediată a infracțiunii din data de 31.03.2010 constă în cauzarea unor leziuni traumatice părții civile ce au necesitat pentru vindecare 5-6 zile de îngrijiri medicale, astfel cum rezultă din certificatului medico-legal nr.493/A2agresiuni/22.04.2010 emis de Serviciul Județean de Medicină Legală C., legătura de cauzalitate dintre elementul material și urmarea imediată fiind dovedită cu certitudine de actul medical menționat și de celelalte mijloace de probă administrate; între acțiunea de lovire și leziunile traumatice există legătură directă de cauzalitate, neinterpunându-se nicio cauză sau condiție care ar fi putut să întrerupă lanțul cauzal.
Cu referire la infracțiunea din 19.04.2010, urmarea imediată constă în cauzarea unor leziuni traumatice părții civile ce au necesitat pentru vindecare 1-2 zile de îngrijiri medicale, astfel cum rezultă din același certificat medico-legal, probatoriul administrat în cauză dovedind legătura de cauzalitate dintre acțiunile inculpatului și urmarea produsă.
Din punct de vedere subiectiv, inculpatul a prevăzut rezultatul vătămător al faptelor sale, urmărind producerea unor leziuni părții civile, ceea ce caracterizează forma de vinovăție a intenției directe prevăzută de art.19 alin.1 pct.1 lit.a C.pen. 1969.
De menționat că reținerea alin.21 se impune din moment ce partea civilă era la momentul săvârșirii faptelor soția inculpatului, fiind așadar membru de familie în sensul art.1491 C.pen. 1969.
În legătură cu infracțiunea prev. de art.193 alin.1 C.pen. 1969, elementul material constă în amenințările adresate verbal la data de 19.04.2010 părții civile de către inculpat cu săvârșirea unei infracțiuni (loviri sau alte violențe, omor calificat) îndreptată împotriva sa, amenințare care a fost de natură să o alarmeze pe persoana vătămată, producându-se implicit urmarea imediată – o stare de pericol pentru libertatea psihică a persoanei, legătura de cauzalitate rezultând cu evidență din materialul probator administrat în cauză.
Instanța consideră că amenințarea a insuflat părții civile o stare de temere că va fi expusă unui pericol, contextul în care a fost făcută conducând la concluzia că a fost serioasă și susceptibilă să o alarmeze, dovada în acest sens fiind tocmai împrejurarea că partea civilă nu a îndrăznit timp de 2-3 ore să revină în locuință și ulterior, în aceeași zi, a părăsit domiciliul conjugal.
Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale (afectarea libertății psihice a persoanei), urmărind producerea lui, ceea ce caracterizează forma de vinovăție a intenției directe prevăzută de art.19 alin.1 pct.1 lit.a C.pen. 1969.
În consecință, văzând dispozițiile art.396 alin.2 C.proc.pen., instanța constată că dincolo de orice îndoială rezonabilă, faptele există, constituie infracțiuni și au fost săvârșite de inculpat, impunându-se condamnarea acestuia.
- Individualizarea judecătorească a pedepselor:
La individualizarea pedepselor ce urmează a fi aplicate inculpatului, instanța va avea în vedere, pe lângă atingerea scopului pedepselor stabilit de art.52 C.pen. 1969, și dispozițiile art.72 C.pen. 1969, respectiv dispozițiile părții generale a Codului penal, limitele de pedeapsă fixate în partea specială, gradul de pericol social al faptei săvârșite, persoana infractorului și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Infracțiunea prev. de art.180 alin.2 și 21 C.pen. 1969 ocrotește o valoare socială deosebit de importantă, respectiv protejarea integrității corporale a individului contra unor acte intenționate îndreptate împotriva sa cu intenția de a îl leza. Gradul de pericol social abstract al faptei este relevat de limitele de pedeapsă prevăzute de lege – de la 1 an la 2 ani închisoare sau amenda, legiuitorul apreciind că lovirea unui membru de familie în înțelesul legii penale (art.1491 C.pen.), categorie din care face parte și soțul, relevă o periculozitate mai mare a infractorului, o decădere morală a acestuia pe care pedeapsa aplicată trebuie să fie în măsură să o corijeze.
Pe de altă parte, amenințarea unei persoane cu săvârșirea unei infracțiuni aduce atingere libertății psihice a persoanei, valoare socială pe care legiuitorul a înțeles să o protejeze prin incriminarea de la art.193 alin.1 C.pen. 1969, pericolul social abstract fiind evidențiat prin pedeapsa prevăzută de lege – închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda. Temerea insuflată prin actele de amenințare are ca rezultat apariția unei stări de nesiguranță, victima infracțiunii fiind împiedicată să se manifeste astfel în mod liber în plan social, profesional etc.
În cauză inculpatul și-a lovit soția în repetate rânduri, atât la data de 31.03.2010, cât și la data de 19.04.2010. Deși leziunile provocate părții civile au fost minore – 5-6 zile de îngrijiri medicale, respectiv 1-2 zile de îngrijiri medicale, gravitatea faptei nu constă doar în gravitatea acestora, ci se raportează și la relația dintre agresor și victimă.
La momentul agresiunii inculpatul și partea civilă erau căsătoriți de peste 20 de ani, relația soț-soție impunând după atâta timp măcar respectul reciproc. Cu toate acestea, inculpatul a agresat-o tocmai pe cea pe care ar fi trebuit să o protejeze, profitând de vulnerabilitatea acesteia, însăși lovirea unei persoane de sex feminin fiind percepută în mentalitatea colectivă drept un act care relevă degradarea morală a agresorului și un act care înjosește victimei.
În privința faptei din 31.03.2010 surprinde modalitatea în care inculpatul a lovit-o pe partea civilă, înfășurând în prealabil, ca un adevărat profesionist, o scrumieră într-un prosop, obținând astfel o armă artizanală care a fost în măsură să provoace dureri intense părții civile, fără însă a lăsa urme foarte evidente. Fără a ține cont de rugămințile insistente ale părții civile sau de faptul că aceasta era mama fetei sale, inculpatul a lovit-o pe partea civilă, fără milă, în repetate rânduri. Coroborând aceste aspecte cu mobilul penibil al agresiunii (faptul că inculpatul nu a fost înștiințat cu privire la faptul că partea civilă trimisese un pachet cu alimente părinților săi), instanța are o imagine de ansamblu asupra personalității inculpatului: se consideră superior din toate punctele de vedere tocmai pentru că aduce bani în casă (aspect menționat chiar și în ultimul cuvânt) și din acest motiv se consideră îndreptățit să își agreseze soția.
După numai 20 de zile, inculpatul a recidivat, aplicându-i din nou părții civile lovituri în zona feței pe fondul consumului de alcool, la acel moment fiind prezente și alte persoane (inclusiv fiica inculpatului) care au reușit însă să îl împiedice să o lovească pe partea civilă cu mai multă forță, astfel că urmările au fost mai puțin grave. Trebuie reținut și contextul în care inculpatul a acționat, respectiv după un eveniment care ar fi trebuit să fie unul fericit, iar nu umbrit de atitudinea sa violentă – nunta celor pe care îi cununase împreună cu soția sa. Cu aceeași ocazie, dar și ulterior consumării agresiunii, inculpatul nu a ezitat să o amenințe pe soția sa cu moartea (că o va împușca – în condițiile în care inculpatul chiar deținea în mod legal o armă) și cu acte de violență, creându-i părții civile o stare de temere care a alarmat-o într-atât de tare încât aceasta a părăsit împreună cu fiica sa domiciliul conjugal chiar în aceeași zi. Mobilul atitudinii inculpatului este unul la fel de josnic ca cel menționat anterior – presupusa relație a soției sale cu cel pe care îl cununase în acea zi.
În legătură cu persoana inculpatului, instanța reține că acesta are 57 de ani, este divorțat, studii medii, administrator la o societate comerciale specializată în construcții, fără antecedente penale, fiind apreciat la locul de muncă și de către clienții săi, beneficiarii lucrărilor fiind inclusiv unități administrativ-teritoriale din județul C..
Pe parcursul procesului penal inculpatul a manifestat o atitudine nesinceră, chiar indiferentă, declarațiile date fiind lacunare, confirmând doar neînțelegerile avute cu soția sa, negând în schimb că ar fi agresat-o; inculpatul nu a prezentat în schimb vreo explicație plauzibilă în legătură cu leziunile constatate pe trupul părții civile. Așadar nici măcar după 5 ani de la săvârșirea faptelor inculpatul nu și-a asumat responsabilitatea pentru ceea ce s-a întâmplat, a refuzat să ofere vreo explicație, prevalându-se de dreptul la tăcere. Instanța va avea în vedere însă în favoarea sa declarația martorei C. A.-M. din care reiese că inculpatul nu mai are același comportament coleric, că și-a schimbat mentalitatea, implicându-se activ în viața fiicei sale.
Ținând cont de cele expuse, instanța consideră că se impune aplicarea unor pedepse cu închisoarea orientate către minimul special, având în vedere numărul de zile de îngrijiri medicale (în cazul infracțiunilor prev. de art.180 alin.2 și 21 C.pen. 1969), respectiv gravitatea infracțiunii care a format obiectul amenințării – loviri și alte violențe, omor calificat.
Trebuie precizat de asemenea că nu de puține ori fapte precum cele comise de inculpat sunt tratate superficial de organele judiciare (în cauză fiind dispusă inițial o soluție de scoatere de sub urmărire penală și aplicarea unei amenzi cu caracter administrativ), în ciuda faptului că asemenea „conflicte casnice” exacerbează uneori în fapte deosebit de grave, astfel că rolul educativ al procesului penal și prevenția generală justifică alegerea pedepsei închisorii de către instanță.
În consecință, în baza art.180 alin.2 și 21 C.pen. 1969 cu aplicarea art.5 C.pen. 2009 instanța îl va condamna pe inculpatul C. P. la pedeapsa de 1 (unu) an și 3 (trei) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe – fapta din 31.03.2010.
În baza art.180 alin.2 și 21 C.pen. 1969 cu aplicarea art.5 C.pen. 2009 instanța îl va condamna pe același inculpat la pedeapsa de 1 (unu) an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe – fapta din 19.04.2010.
Față de considerentele anterioare, în baza art.193 alin.1 C.pen. 1969 cu aplicarea art.5 C.pen. 2009 instanța îl va condamna pe inculpatul C. P. la pedeapsa de 3 (trei) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de amenințare – fapta din 19.04.2010.
În condițiile în care toate cele trei infracțiuni au fost comise înainte ca pentru vreuna dintre ele să fie pronunțată o hotărâre definitivă de condamnare, în baza art.33 lit.a C.pen. 1969 instanța va constata că infracțiunile deduse judecății sunt concurente și, aplicând tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni, în baza art.34 alin.1 lit.b C.pen. 1969 instanța va contopi pedepsele stabilite prin prezenta (1 an și 3 luni închisoare, 1 an închisoare și 3 luni închisoare), urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 1 (unu) an și 3 (trei) luni închisoare.
În privința pedepselor accesorii, potrivit art.12 alin.1 din Legea nr.187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.286/2009 privind Codul penal, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracțiunea comisă.
Prin urmare, la stabilirea pedepsei accesorii a interzicerii unor drepturi, instanța va avea în vedere atât dispozițiile art.64 și art.71 C.pen. 1969, dar și Decizia nr. LXXIV/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza S. și P. contra României, cauza Hirst contra Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord).
Astfel, instanța subliniază strânsa legătură ce trebuie să existe între infracțiunile săvârșită și interzicerea unui drept (fapta comisă furnizând premisa că este necesară interzicerea acelui drept pentru apărarea valorilor ocrotite de legea penală).Or, natura faptelor săvârșite de inculpat susține existența unei nedemnități în exercitarea drepturilor de natură electorală prevăzute de art.64 alin.l lit.a teza a II-a și lit.b C.pen (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat), instanța apreciind că, față de pericolul social concret al faptelor nu se impune interzicerea dreptului de a alege.
Față de argumentele expuse, în baza art.12 alin.1 din Legea nr.187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.286/2009 privind Codul penal raportat la art.71 alin.1 C.pen. 1969 instanța va interzice inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza a II-a și b C.pen. 1969.
În ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei, având în vedere că pedeapsa principală aplicată inculpatului ca urmare a aplicării regulilor de la concursul de infracțiuni nu depășește 2 ani închisoare, iar aceasta nu a mai fost condamnat anterior, neavând antecedente penale, ținând seama de vârsta (58 de ani) și gradul de educație (studii medii), de faptul că este o persoană apreciată la locul de muncă și este considerat un bun profesionist, luând în considerare și perioada lungă de timp scursă de la comiterea faptelor, instanța consideră că pronunțarea condamnării de 1 an și 3 luni închisoare va constitui un avertisment ce îl va determina pe inculpat să nu mai săvârșească infracțiuni și să conștientizeze gravitatea faptelor; nu se impune așadar executarea pedepsei în regim de detenție.
În raport de cele arătate, în baza art.81 C.pen. 1969 instanța va suspenda condiționat executarea pedepsei închisorii pe un termen de încercare de 3 ani și 3 luni calculat conform art.82 alin.1 C.pen. 1969.
În raport de această modalitate de individualizare judiciară a executării pedepsei, în baza art.71 alin.5 C.pen. 1969 pe durata suspendării se vor suspenda și pedepsele accesorii.
În baza art.404 alin.2 C.proc.pen., instanța va atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art.83 și 84 C.pen. 1969 referitoare la revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni pe durata termenului de încercare ori dacă până la împlinirea termenului de încercare inculpatul nu-și îndeplinește obligațiile civile stabilite prin prezenta.
- Latura civilă:
La data de 27.03.2013 partea civilă și-a precizat pretențiile civile pe care le are față de inculpat – plata sumei de 10.000 de euro reprezentând daune morale, suma de 6.000 de euro și 27.800 lei cu titlu de daune materiale (chirie, întreținere, transport, telefoane, medicamente, asigurare medicală, consultații medicale, împrumuturi, cheltuieli înmormântare bunică și plată loc de veci).
Potrivit art.998 C.civ. 1864, aplicabil având în vedere data săvârșirii infracțiunii (10.10.2010) și dispozițiile art.103 din Legea nr.71/2011, orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara. De asemenea, omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa (art.999 C.civ. 1864).
Față de dispozițiile legale precitate, patru sunt condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, astfel cum doctrina și jurisprudența constantă le-a consacrat: existența unui prejudiciu, fapta ilicită, vinovăția și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.
Referitor la fapta ilicită, vinovăție și legătura de cauzalitate, instanța a arătat deja faptul că inculpatul este vinovat de săvârșirea celor trei infracțiuni. Rămâne așadar de analizat care este prejudiciul efectiv suferit de partea civilă.
Conform art.99 alin.1 C.proc.pen. sarcina probei în cadrul acțiunii civile aparține părții civile ori, după caz, procurorului care exercită acțiunea civilă în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă. În cauza de față, având în vedere că nu suntem în prezența unei ipoteze de exercitare a acțiunii civile din oficiu, sarcina probei revine exclusiv părții civile.
Daunele materiale în cazul faptelor ilicite ce au ca urmare vătămarea integrității corporale cuprind cheltuielile necesare cu îngrijirile medicale, precum și eventualele beneficii nerealizate de partea civilă în perioada de convalescență.
Se observă așadar că nu există nicio legătură de cauzalitate între cheltuielile efectuate de partea civilă cu întreținerea, chiria, telefoanele, transportul în comun, asigurarea medicală sau cele privind înmormântarea bunicii părții civile și plata locului de veci și infracțiunile comise comise de inculpat. Asemenea cheltuieli ar fi putut fi eventual recuperate de partea civilă de la soțul său/fostul său soț în virtutea obligației legale de întreținere, în măsura în care ar fi fost întrunite condițiile prevăzute de legea civilă.
Așadar, doar cheltuielile privind medicamentele și consultațiile medicale ar putea fi incluse în sfera răspunderii delictuale pentru fapta ilicită, însă studiind actele medicale depuse de partea civilă (f. 65-79) se constată că unele sunt chiar anterioare datei de 31.03.2010, iar altele foarte recente – 14.03.2015, existând o . rețete care însă nu pot fi considerate ca fiind în legătură directă cu faptele inculpatului. Oricum, nu au fost depuse chitanțe sau bonuri fiscale care să dovedească cheltuielile efectuate de partea civilă cu medicamentele și consultațiile, chiar martorul propus pe latură civilă făcând vorbire de anumite sume de bani împrumutate părții civile, însă nu pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare faptelor ilicite ale inculpatului, ci pentru a o ajuta pe aceasta să se întrețină (să plătească chiria, să își întrețină fiica la facultate, etc.).
În aceste condiții, instanța reține că partea civilă nu a dovedit vreun prejudiciu material, astfel că pretențiile sale sunt nefondate din această perspectivă.
În ceea ce privește criteriile pentru stabilirea daunelor morale, în caz de vătămare a integrității corporale sau sănătății, poate fi acordată și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială. Totodată, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. De asemenea, inclusiv infracțiunea de amenințare poate produce anumite suferințe psihice victimei, ceea ce impune repararea acestui prejudiciu de natură morală.
Spre deosebire de despăgubirile materiale, care se stabilesc pe bază de probe directe, despăgubirile pentru daunele morale se stabilesc pe baza evaluării instanței de judecată. Chiar dacă este adevărat că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o . criterii cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială și socială.
Atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare a cauzei.
Pentru stabilirea sumei ce urmează să fie acordată cu titlu de daune morale, instanța are în vedere cu precădere gravitatea leziunilor suferite de către partea civilă, relevate în certificatul medico-legal li descrise anterioe, dar și înjosirea la care partea civilă a fost supusă de către inculpat prin acțiunile sale violente, rușinea de a purta pecetea « femeii bătute de soț ». Ulterior părăsirii domiciliului conjugal, partea civilă, dependentă anterior de veniturile soțului, a trecut printr-o situație financiară extrem de dificilă, relevată de martorii audiați în cauză, astfel că impactul pe plan psihologic a fost cu atât mai mare, mai ales că trebuia să-și întrețină și fiica de 20 de ani.
În raport de toate cele 3 infracțiuni comise, instanța apreciază ca fiind justă și echitabilă suma de 3.000 de euro cu titlu de daune morale (1.800 de euro pentru infracțiunea din data de 31.03.2010, 1.000 de euro pentru infracțiunea de lovire și alte violențe din data de 19.04.2010 și 200 de euro pentru infracțiunea de amenințare din data de 19.04.2010), suma solicitată de partea civilă (10.000 de euro) fiind vădit disproporționată în raport cu urmările faptelor ilicite.
Față de motivele arătate, în baza art.397 alin.1 raportat la art.25 alin.1 C.proc.pen. cu reținerea art.998, 999 C.civ. 1864 instanța va admite în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă C. E. și va obliga inculpatul la plata către partea civilă a sumei de 3.000 de euro la cursul B.N.R. din ziua plății cu titlu de daune morale.
- Cheltuieli judiciare:
În raport de soluția de condamnare dispusă, în baza art.272 raportat la art.274 alin.1 C.proc.pen. instanța va obliga inculpatul la plata către stat a sumei de 1.400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare (400 lei din cursul urmăririi penale și 1.000 de lei din faza de judecată).
În legătură cu cheltuielile judiciare suportate de partea civilă, studiind chitanțele depuse instanța constată că doar chitanțele seriile CTAV nr.347 și 343 reprezentând onorariu avocat (în total 8.780 lei) și contravaloarea consultului medico-legal sunt în legătură cu prezentul dosar penal, celelalte sume de bani fiind în legătură cu plângerea împotriva soluției procurorului (dosar nr._/212/2011) și reprezentare într-un dosar civil (_ ).
Însumând cele trei chitanțe, rezultă un cuantum total al cheltuielilor de judecată de 8.819 lei ; conform art.276 alin.2 C.proc.pen., când acțiunea civilă este admisă numai în parte, instanța îl poate obliga pe inculpat la plata totală sau parțială a cheltuielilor judiciare.
Instanța apreciază în raport de textul invocat faptul că sumele solicitate de partea civilă au fost exorbitante, tinzând la o îmbogățire fără just temei, astfel că o culpă procesuală se impune a-i fi reținută în sarcină. În plus, nici sumele plătite cu titlu de onorariu de avocat (2.000 de euro) nu este justificată în raport de complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de avocat.
În raport de aceste considerente, în baza art.276 alin.1 și 2 C.proc.pen. instanța va obliga inculpatul la plata către partea civilă a sumei de 5.000 de lei cu titlu de cheltuieli judiciare (din totalul de 8.819 lei), sumă suficientă ținând seama de culpa procesuală a părților.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE :
În baza art.180 alin.2 și 21 C.pen. 1969 cu aplicarea art.5 C.pen. 2009 condamnă pe inculpatul C. P. (fiul lui D. și A., născut la data de 08.05.1958 în ., domiciliat în mun. C., ..30, jud. C., cetățean român, divorțat, studii medii, administrator la o societate comercială, fără antecedente penale, CNP:_) la pedeapsa de 1 (unu) an și 3 (trei) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe – fapta din 31.03.2010.
În baza art.180 alin.2 și 21 C.pen. 1969 cu aplicarea art.5 C.pen. 2009 condamnă pe același inculpat la pedeapsa de 1 (unu) an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe – fapta din 19.04.2010.
În baza art.193 alin.1 C.pen. 1969 cu aplicarea art.5 C.pen. 2009 condamnă pe inculpatul C. P. la pedeapsa de 3 (trei) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de amenințare – fapta din 19.04.2010.
În baza art.33 lit.a C.pen. 1969 constată că infracțiunile deduse judecății sunt concurente.
În baza art.34 alin.1 lit.b C.pen. 1969 contopește pedepsele stabilite prin prezenta (1 an și 3 luni închisoare, 1 an închisoare și 6 luni închisoare), urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 1 (unu) an și 3 (trei) luni închisoare.
În baza art.12 alin.1 din Legea nr.187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.286/2009 privind Codul penal raportat la art.71 alin.1 C.pen. 1969 interzice inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza a II-a și b C.pen. 1969.
În baza art.81 C.pen. 1969 suspendă condiționat executarea pedepsei închisorii pe un termen de încercare de 3 ani și 3 luni calculat conform art.82 alin.1 C.pen. 1969.
În baza art.71 alin.5 C.pen. 1969 pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei se suspendă și pedepsele accesorii.
În baza art.404 alin.2 C.proc.pen., atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art.83 și 84 C.pen. 1969 referitoare la revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni pe durata termenului de încercare ori dacă până la împlinirea termenului de încercare inculpatul nu-și îndeplinește obligațiile civile stabilite prin prezenta.
În baza art.397 alin.1 raportat la art.25 alin.1 C.proc.pen. cu reținerea art.998, 999 C.civ. 1864 admite în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă C. E., domiciliată în ., Calea Dobrogei, nr.66A, jud. C..
Obligă inculpatul la plata către partea civilă a sumei de 3.000 de euro la cursul B.N.R. din ziua plății cu titlu de daune morale.
În baza art.272 raportat la art.274 alin.1 C.proc.pen. obligă inculpatul la plata către stat a sumei de 1.400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare (400 lei din cursul urmăririi penale și 1.000 de lei din faza de judecată).
În baza art.276 alin.1 și 2 C.proc.pen. obligă inculpatul la plata către partea civilă a sumei de 5.000 de lei cu titlu de cheltuieli judiciare (din totalul de 8.819 lei).
Cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicarea copiei de minută.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13.07.2015.
Președinte Grefier,
M. V. C. A.
Tehnored. Jud. MV/tehnored. Gref. CA/ 24.08.2015, 5 ex.
| ← Furtul calificat (art. 209 C.p.). Sentința nr. 882/2015.... | Furt. Art.228 NCP. Sentința nr. 887/2015. Judecătoria CONSTANŢA → |
|---|
