Infractiuni rutiere OG 195 2002 Cod rutier sanctiuni. Decizia 19/2009. Curtea de Apel Suceava
| Comentarii |
|
Dosar nr- - OUG 195/2002 -
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA PENALĂ
DECIZIA NR. 19
Ședința publică din 12 ianuarie 2009
PREȘEDINTE: Andrieș Maria
JUDECĂTOR 2: Sandu Geta
JUDECĂTOR 3: Motan Traian
Grefier - -
Ministerul Publica fost reprezentat de procuror de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava
Pe rol, judecarea recursului declarat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava împotriva deciziei penale nr. 304 din 13 octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul Suceava.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă inculpatul intimat, asistat de avocatul desemnat din oficiu.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Se face referatul oral al cauzei de către grefierul de ședință, după care se procedează la identificarea inculpatului intimat, care se legitimează cu seria -, nr. -, -.
Instanța, constatând că în cauză nu mai sunt cereri de formulat iar recursul se află în stare de judecată, acordă cuvântul la dezbateri.
Reprezentanta Ministerului Public solicită admiterea recursului declarat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, casarea ambelor hotărâri pronunțate în cauză, respectiv sentința penală nr. 190 din 20 martie 2008 Judecătoriei Suceava și decizia penală nr. 304 din 13 octombrie 2008 Tribunalului Suceava, prin care în mod greșit s-a dispus achitarea inculpatului în temeiul art. 10 lit. a Cod procedură penală, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de conducere fără permis prevăzută de art. 86 alin. 1 din nr.OUG 195/2002 și, în rejudecare, condamnarea inculpatului.
Referindu-se la motivele de recurs dezvoltate în scris de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, pe care le menține, arată că procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, întocmit în prezența a doi martori asistenți ( și ) nu a fost declarat fals de nicio instanță și nu a fost contestat de către inculpat. De asemenea, în declarația olografă pe care inculpatul a dat-o în faza de urmărire penală în prezența martorului asistent, la data de 7 ianuarie 2007, acesta a declarat că el a fost cel care a condus autoturismul și a solicitat martorului să-l însoțească cu autoturismul pentru a-l învăța să conducă. Mai mult, luând declarație martorului, instanța de judecată nu a ținut cont de faptul că acesta suferă de un handicap de ordin neurologic, așa încât calitatea acestuia de martor cu privire la percepțiile asupra realității înconjurătoare trebuie pusă la îndoială, iar declarația dată de acesta trebuie înlăturată din probatoriul de susținere a învinuirii și acuzației inculpatului. Din nicio probă existentă la dosar nu rezultă că acest martor - care a fost prezent la întocmirea procesului verbal de constatare a infracțiunii flagrant - ar suferi de un handicap neurologic.
Pe de altă parte, trebuie de reținut că inculpatul, după săvârșirea faptei (04 ianuarie 2007), respectiv la 13 martie 2007, oferit unuia dintre agenții care l-a surprins conducând fără permis ( ) suma de 150 lei pentru ca să distrugă dovezile și să nu-i întocmească dosar penal pentru fapta de conducere fără permis. Apreciază că este relevantă condamnarea definitivă a inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii de dare de mită, la fila 13 din dosarul respectiv existând o înregistrare din care rezultă comunicarea pe care inculpatul făcut-o agentului: " dosarul! Ia de-aicea banii și ce să mai iei declarații? Nu mai iei nicio declarație!. declarațiile pe care le-am dat și rămâne între noi și, că eu sunt amărât". Ori, în aceste condiții, nu se mai poate vorbi că nu există nicio faptă în sarcina inculpatului.
Trebuie de reținut și faptul că martorii care au fost audiați la urmărirea penală ( și ) și care inițial au dat declarații în sensul acuzării inculpatului, ulterior și-au schimbat declarațiile fără nicio motivație, susținând apărarea inculpatului. Astfel, în ultimele declarații, aceștia au declarat că inculpatul l-ar fi însoțit pe martorul, acesta a condus autoturismul, care la un moment dat s-a defectat, iar martorul - care era sub autoturism încercând să repare defecțiunea - l-a rugat pe inculpat să urce la volan pentru a face unele manevre, moment în care au venit organele de poliție. Ori aceste declarații au fost date după 1 an de la data când s-au petrecut faptele, timp în care a fost pronunțată o hotărâre de condamnare definitivă a inculpatului pentru dare de mită, neatacată de către acesta.
Avocat, pentru inculpatul recurent, solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, întrucât în cauză nu sunt incidente niciunul din motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 3859Cod procedură penală, pct. 16, cu precizarea că nu s-a făcut referire în legătură cu încadrarea în drept a recursului. Apreciază că instanța de apel, verificând legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate de prima instanță, în mod corect a reținut că probele referitoare la vinovăția inculpatului nu sunt certe, sigure și complete și că există îndoială cu privire la vinovăția inculpatului, aplicând principiulin dubio pro reo. Ca urmare, în mod corect prima instanță a dispus (iar instanța de apel a menținut) achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 raportat la art. 10 lit. a Cod procedură penală, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără a avea permis de conducere, prevăzută de art. 86 din nr.OUG 195/2002. Ambele instanțe au reținută corect situația de fapt, încadrarea în drept, precum și temeiul legal al achitării.
În ceea ce privește declarația martorului, care a fost prezent la încheierea procesului-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, în mod corect aceasta a fost înlăturată din probatoriul administrat în cauză, întrucât nu se corobora cu niciuna din probele administrate în dosar, astfel că procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante nu putea produce efecte juridice și nu putea conduce la o soluție de stabilire a vinovăției inculpatului.
În replică, procurorul învederează că în motivele scrise formulate de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava este precizat temeiul legal al recursului, și anume pct. 16 din art. 3859Cod procedură penală.
Având ultimul cuvânt, inculpatul consideră că nu este vinovat de săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, este de acord cu concluziile apărătorului său și, totodată, confirmă faptul că martorul suferă de un handicap neurologic.
Declarând închise dezbaterile, care au fost înregistrate în sistem audio, potrivit dispozițiilor art. 304 Cod procedură penală,
După deliberare,
CURTEA,
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 311/P/2007 întocmit la data de 15.06.2007 de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Suceava, a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul pentru săvârșirea infracțiunii de "conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permis de conducere", prevăzută de art. 86 alin. 1 din nr.OUG 195/2002, constând în aceea că, la data de 4.01.2007, în timp ce efectua serviciul de supraveghere a traficului rutier, un echipaj de poliție din cadrul Postului de Poliție, a oprit în trafic autoturismul cu numărul de înmatriculare -, condus de inculpatul, care nu poseda permis de conducere.
În urma cercetărilor efectuate s-a stabilit că, la data mai sus menționată, în jurul orei 10.00, inculpatul a condus pe drumul comunal din cartierul rromilor din comuna, județul S, autoturismul cu numărul de înmatriculare -, proprietatea sa, fără a poseda permis de conducere, reținându-se că acesta a recunoscut, în prezența martorilor asistenți și, că nu posedă permis de conducere întrucât nu a urmat cursurile vreunei școli autorizate de șoferi.
Prin sentința penală nr. 190 din 20 martie 2008, Judecătoria Suceava, în baza art. 11 pct. 2 lit. "a" raportat la art. 10 lit. "a" Cod procedură penală, l-a achitat pe inculpatul, trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană fără a avea permis de conducere, prev. de art. 86 al.1 din nr.OUG 195/2002.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante nu poate produce efecte juridice în condițiile în care a fost întocmit în prezența martorului asistent, care, fiind audiat de către instanță, a arătat că posedă certificat medical care atestă că prezintă un handicap neuropsihic, este neșcolarizat și nu cunoaște nimic cu privire la fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată. Martorul nu a reușit să răspundă la întrebarea instanței privind vârsta sa și anul în care s-a născut (fila 40 dosar) și, cu toate acestea, i-a fost atribuită declarația de la fila 18 dosarului de urmărire penală, în care sunt consemnate date coerente, precise și logice cu privire la situația de fapt reținută de organele de cercetare penală în sarcina inculpatului.
În ceea ce-l privește pe martorul, acesta a declarat în fața instanței de fond că a cerut inculpatului să-i împrumute mașina pentru a se deplasa în, că au făcut această deplasare împreună, plecând cu mașina de la domiciliul inculpatului din comuna, însă pe drum autoturismul s-a defectat și nu au mai putut continua deplasarea.
În aceste circumstanțe, martorul a coborât de la volanul mașinii, a intrat sub aceasta pentru a vedea dacă poate remedia defecțiunea, timp în care i-a cerut inculpatului să urce la volan pentru a acționa pedala de frână, aceasta cu scopul de a depista defecțiunea, moment în care au apărut organele de poliție. Martorul a mai arătat că inculpatul nu a condus nici un moment autoturismul (fila 41 dosar).
Această situație de fapt potrivit cu care autoturismul inculpatului staționa pe partea dreaptă a drumului, în fața porții martorului, având motorul oprit, că sub autoturism se afla martorul pentru a remedia o defecțiune în timp ce inculpatul se afla la volan executând anumite comenzi date de persoana aflată sub mașină și că, la un moment dat, au apărut organele de poliție care au stat la fața locului preț de un minut, este confirmată și de martorii și (fila 42 și 46 dosar).
Cum în decursul urmăririi penale inculpatul nu a fost întrebat nimic, nu a dat nici un răspuns și nicio explicație în prezența martorului asistent (conform declarației acestuia de la fila 55 dosar fond), prima instanță a apreciat că nu se poate reține faptul că acesta ar fi recunoscut în vreun moment săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată (așa cum se susține în rechizitoriu) și, ca urmare, a constatat că situația de fapt reținută prin actul de inculpare nu are corespondent în probatoriul administrat în cauză, neexistând nici o probă certă și concludentă cu privire la vinovăția inculpatului.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Judecătoria Suceava, riticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, motivat de faptul că în mod greșit prima instanță a procedat la achitarea inculpatului, deși din probele administrate în cauză reiese cu certitudine că acesta a săvârșit infracțiunea cu care a fost sesizată instanța.
Prin decizia penală nr. 304 din 13 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul Suceava, a fost respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Suceava împotriva sentinței penale nr. 190/20.03.2008 a Judecătoriei Suceava.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că în mod corect prima instanță a stabilit situația de fapt, încadrarea în drept, cât și temeiul legal al achitării.
Examinând actele și lucrările dosarului, Tribunalul a reținut că starea de fapt stabilită prin rechizitoriu este lipsită de suport probator având la bază o interpretare trunchiată și eronată a probelor, astfel că nu poate fi însușită de către instanță.
Din analiza prevederilor art. 345 alin.1 și 2 Cod procedură penală rezultă cu claritate că instanța de judecată pronunță condamnarea inculpatului numai în situația în care probele strânse în cursul urmăririi penale și verificate în cursul cercetării judecătorești dovedesc în mod cert, printre altele, că fapta există și a fost săvârșită de inculpat.
În vederea aflării adevărului, conform art. 62 Cod procedură penală, organele de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele pe bază de probe, probe care, potrivit art. 63 alin. 2 Cod procedură penală, nu au o valoare mai dinainte stabilită, aprecierea fiecăreia făcându-se de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor.
Numai după verificarea efectuată, în aceste condiții instanța poate reține, motivat, că exprimă adevărul fie probele de la urmărirea penală, fie cele administrate în cursul judecății.
Pe de altă parte, în raport de dispozițiile art. 62, 63 Cod procedură penală cu referire la art. 200, art. 289 Cod procedură penală, hotărârea prin care se soluționează cauza penală dedusă judecății trebuie să apară ca o concluzie, susținută de materialul probator administrat în dosar, constituind un lanț deductiv, fără discontinuitate.
În speță, deși procurorul a susținut că prima instanță a ajuns la concluzia achitării inculpatului, respectiv a reținerii nevinovăției acestuia în comiterea faptei prin ignorarea mai multor probe, Tribunalul a constatat că, dimpotrivă, instanța de fond a făcut o analiză amănunțită a tuturor probelor administrate pe parcursul cercetărilor, iar pentru a-și forma propria convingere cu privire la vinovăția ori, dimpotrivă, nevinovăția acestuia, a readministrat probatoriul, a reaudiat inculpatul și a dispus probele solicitate.
Atât la procuror, cât și în fața judecătorilor, inculpatul a negat săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, arătând că la data critică se afla în autoturismul, proprietatea sa, pe drumul de pe raza comunei l, în fața casei martorului, dar că nu el a condus acel autovehicul, ci martorul, posesor de permis de conducere, care se afla în momentul sosirii organelor de poliție sub mașina, care staționa, încercând să remedieze o defecțiune (potrivit declarațiilor martorilor - fila 41 dosar fond, - fila 42 dosar fond, - fila 46 dosar fond).
În privința așa-ziselor neconcordanțe între declarațiile date în faza de urmărire penală de către martorii și și cele date în fața instanței de fond, Tribunalul a constatat că, pe de o parte, apelantul avea posibilitatea readministrării probatoriului în această cale de atac prin reaudierea acestor martori în vederea clarificării aspectelor invocate, în condițiile în care aceste împrejurări puteau fi lămurite conform art. 86 Cod procedură penală de acuzare în chiar momentul audierii lor, iar pe de altă parte, procurorul de ședință se putea sesiza din oficiu cu privire la săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, instanța de fond neputându-se transforma în organ de urmărire penală și, în speță, nu era dată situația prev. de art. 299 Cod procedură penală.
În privința depoziției martorului, Tribunalul a constatat că - pornind de la principiul aflării adevărului (ca o consecință logică a principiului libertății probelor și principiul liberei evaluări a probelor administrate) - în urma audierii nemijlocite a acestei persoane, instanța de fond a perceput că cel în cauză nu are coerență în gândire, nefiind în măsură să relateze obiectiv și cronologic succesiunea evenimentelor, astfel că, concluziile unui organ judiciar nu sunt obligatorii și definitive pentru următoarea fază a procesului.
Este real că instanța de judecată nu are competența de a se pronunța cu privire la existența sau inexistența discernământului unei persoane în lipsa unui examinări medico-legale efectuată de specialiști, însă poate să înlăture motivat depoziția unui martor, câtă vreme aceasta nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, cum este cazul în speța de față.
Cum acest martor a fost singura persoană prezentă la încheierea procesului verbal de constatare a infracțiunii flagrante, iar depoziția sa a fost înlăturată, în mod corect acel proces-verbal nu poate produce efecte juridice în plan procesual.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs procurorul, invocând cazul de casare prev. de art. 3859pct. 18 Cod procedură penală și că în mod greșit a fost achitat inculpatul, deși din toate probele administrate rezultă, fără dubiu, că acesta se face vinovat de săvârșirea infracțiunii.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că din procesul-verbal de constatare a infracțiunii întocmit de lucrătorii de poliție, rezultă că la data de 04.01.2007, în jurul orei 10,00, a fost oprit în trafic inculpatul, care se afla la volanul autoturismului - și că acest proces-verbal nu a fost contestat nici de inculpat, nici de martorii asistenți și nici nu s-a solicitat înscrierea lui în fals.
S-a arătat, de asemenea, că, în timpul urmăririi penale, atât inculpatul, cât și martorii (audiat în prezenta martorului asistent ) și au declarat că autoturismul a fost condus de către inculpat, iar în timpul cercetării judecătorești și-au modificat declarațiile, fără a-și argumenta în niciun fel această modificare, ceea ce face ca depozițiile de la instanță să nu poate fi luate în considerare.
A mai fost adus ca argument în dovedirea vinovăției inculpatului și faptul că acesta a fost condamnat definitiv pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită constând în aceea că a oferit agentului de poliție din cadrul Postului de Poliție al comunei suma de 150 lei pentru ca acesta să-i rezolve favorabil tocmai acest dosar penal.
Recursul este nefondat.
Unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal îl constituie prezumția de nevinovăție, potrivit căreia persoana împotriva căreia a fost declanșat un proces penal este prezumată nevinovată până la dovedirea vinovăției într-un proces public, cu asigurarea garanțiilor dreptului de apărare.
Răsturnarea prezumției de nevinovăție poate fi făcută numai prin probe certe de vinovăție, orice îndoială fiind în favoarea inculpatului.
Potrivit dispozițiilor art. 289 Cod procedură penală "judecata cauzei se face în fața instanței constituită potrivit legii și se desfășoară în ședință, oral, nemijlocit și contradictoriu".
Prin "nemijlocire" instanța intră în contact direct cu toate probele și, în măsura în care este posibil, readministrează probele care au fost administrate în faza urmăririi penale.
Probele administrate în timpul urmăririi penale nu au valoare prestabilită pentru faza de judecată, ele constituind, potrivit dispozițiilor art. 200 Cod procedură penală, doar temeiul trimiterii în judecată, astfel încât în momentul în care apar contradicții între probele administrate în timpul urmăririi penale și cele administrate în fața instanței, aceasta, în temeiul rolului său activ, trebuie să administreze toate probele necesare aflării adevărului.
Din acest punct de vedere se constată că instanța de fond a dat dovadă de rol activ și a dispus efectuarea de probe noi, a reaudiat inculpatul și a readministrat probele administrate în faza de urmărire penală.
Susținerile procurorului referitoare la faptul că declarațiile date în timpul urmăririi penale și prin care atât inculpatul, cât și martorul au declarat că autoturismul a fost condus de către inculpat trebuie să fie luate în considerare în detrimentul declarațiilor date de către aceștia în instanță, nu pot fi reținute, atâta timp cât declarațiile din faza de urmărire penală nu sunt date personal de inculpat sau de martor, conform dispozițiilor art. 70 alin. 3 și 86 raportat la art. art. 71-74 Cod procedură penală.
Mai mult decât atât, deși martorul (fila 55 dosar fond) arată că a asistat la audierea inculpatului și a semnat declarația dată de acesta, comparându-se semnătura acestuia de pe declarația din instanță cu cea de pe declarația inculpatului aflată la fila 11 dosar și cu cea de pe declarația martorului (fila 18 dosar ) la audierea căruia, de asemenea, a asistat, se observă că semnătura martorului asistent de pe declarația inculpatului diferă de toate celelalte.
Aceeași situație există și în ceea ce privește declarația martorului care ar fi fost audiat în prezența martorului, în sensul că semnătura martorului de pe procesul-verbal de la fila 21 dosar, de pe declarația de martor (fila 16 dosar ) și de pe procesul-verbal de la fila 15 dosar diferă flagrant de semnătura de pe declarația martorului.
Toate aceste neconcordanțe, coroborate cu declarațiile celorlalți martori și cu cele ale martorului asistent, care a arătat că el personal nu a fost de față când inculpatul a dat declarația și nici când aceasta a fost scrisă, sunt suficiente pentru a fi creat instanței dubii cu privire la realitatea celor consemnate, astfel încât în mod corect instanțele au reținut că în cauză nu există probe certe de vinovăție.
Nici faptul că inculpatul a fost condamnat pentru o infracțiune de dare de mită referitoare la acest dosar nu este de natură a înlătura aceste suspiciuni, factorii interni care au declanșat voința inculpatului de a oferi mită pentru închiderea acestui dosar putând fi și alții decât vinovăția sa. Pe de altă parte, această chestiune fiind doar o presupunere, nu poate fi considerată o probă certă de vinovăție.
Ca urmare, Curtea constată că ambele instanțe au dat o apreciere justă probelor administrate în cauză, pronunțând hotărâri legale și temeinicie, motiv pentru care în temeiul dispozițiilor art. 38515pct. 1 lit. b Cod procedură penală, va respinge recursul ca nefondat.
Văzând și prevederile art. 192 alin. 3 Cod procedură penală,
Pentru aceste motive,
În numele Legii,
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava împotriva deciziei penale nr. 304 din 13.10.2008 a Tribunalului Suceava.
Cheltuielile judiciare din recurs rămân în sarcina statului.
Onorariul avocatului din oficiu (avocat ) în sumă de 200 lei se suportă din fondurile Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 12.01.2009.
Președinte, Judecători, Grefier,
Judecători - fond -
- apel -
-
.
2 ex. / 02 februarie 2009
Președinte:Andrieș MariaJudecători:Andrieș Maria, Sandu Geta, Motan Traian
