Ucidere din culpă (art.178 cod penal). Decizia 449/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
Dosar nr-.
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia penală nr. 449/
Ședința publică din 02 iulie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Dumitru Diaconu JUDECĂTOR 2: Corina Voicu
JUDECĂTOR 3: Elena Minodora
Judecător: - -
Grefier: -
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești - este reprezentat prin:
Procuror -
S-a luat în examinare recursul declarat de inculpatul, domiciliat în O,-, bloc 39, apartament 26, județul B, împotriva deciziei penale nr. 42/A din data de 04 martie 2009, pronunțată de Tribunalul Vâlcea Secția penală, în dosarul nr-.
S-a înregistrat ședința de judecată potrivit art.304 al.1 Cod procedură penală.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns: recurentul inculpat, personal și asistat de avocat, avocat pentru intimatul parte civilă, lipsă fiind celelalte intimate părți civile, intimatul parte responsabilă civilmente și intimatul asigurător.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Părțile prezente și reprezentantul parchetului, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri de formulat.
Curtea, în raport de această împrejurare, constată recursul în stare de judecată și trece la soluționarea acestuia, acordând părților prezente cuvântul asupra acestuia.
Avocat pentru recurentul inculpat solicită admiterea recursului și casarea deciziei, în baza art. 3859pct. 2 și 10 Cod procedură penală.
Susține că își întemeiată recursul pe două motive, respectiv instanța nu a fost legal sesizată și instanța nu s-a pronunțat asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului. Mai arată că, la instanțele de fond și apel, inculpatului i-a fost restrâns dreptul la apărare. În această situație, fiind vorba de o nulitate absolută, încălcându-se dreptul la apărare, soluția corectă ar fi admiterea recursului și casarea deciziei, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare pentru a fi respectate drepturile inculpatului.
De asemenea, susține că, în momentul în care s-a pus în discuție
schimbarea încadrării juridice a faptei, inculpatul a solicitat ca dosarul să fie trimis la parchet, întrucât, prin ordonanță deja se dispusese schimbarea încadrării juridice, astfel că se punea problema, dacă această susținere a fost analizată în mod real.
Precizează că cererea formulată pentru nelegala sesizare a instanței a fost analizată în baza art.333 Cod procedură penală, abrogat la acea dată, astfel că se impunea aceeași singură soluție de desființare a sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Arată că a învederat instanței de judecată că nu se mai poate pronunța în acea fază o nouă soluție de schimbare a încadrării juridice, având în vedere că în faza de urmărire penală a fost schimbată încadrarea juridică prin ordonanță. Sunt, astfel, două schimbări de încadrare, în același sens, dar numai una se găsește în actele instanței.
Mai susține și că parchetul, după pronunțarea ordonanței, era obligat să cheme inculpatul și să-i comunice noua încadrare juridică. Prin procesul verbal din 27.07.2006 i s-a prezentat materialul de urmărire penală doar pentru infracțiunea prev. de art. 178 alin. 1, 2 Cod penal, constatându-se, ulterior, că prin rechizitoriul parchetului, inculpatul a fost trimis în judecată și pentru infracțiunea prev. de art.184 alin.1, 3 Cod penal. Mai precizează că, dacă se consideră că analiza în baza art.333 Cod procedură penală este corectă, soluția nu era aceea de a se pronunța în sensul schimbării încadrării juridice a faptei, ci de a retrimite cauza la parchet, pentru ca inculpatul să beneficieze de toate prevederile legii.
O altă critică adusă hotărârii instanței de fond este aceea cu privire la faptul că, deși urmărirea penală a fost începută de Poliția B, confirmarea procurorului se face pentru o rezoluție a Poliției (filele 10,11 dosar urmărire penală), astfel că în cauză nu era începută în mod legal urmărirea penală.
Mai arată și că, inculpatului nu i s-a dat ultimul cuvânt, iar cu privire la acest aspect Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că este o nulitate relativă acordarea ultimului cuvânt. Dar, trebuie avut în vedere că inculpatul nu a fost achitat, ci a fost condamnat și nu a putut prezenta situația de fapt, din punctul său de vedere, instanței de fond.
Referitor la instanța de apel, aceasta nu s-a pronunțat asupra unuia dintre motivele de apel ale inculpatului. Dar și la instanța de fond, motivarea a lăsat de dorit. Nici din raportul de expertiză nu rezultă clar situația, neputându-se aprecia viteza cu care se deplasa autovehiculul sau dacă viteza a fost cauza producerii evenimentului. Aceasta deoarece prin rechizitoriu s-a reținut că se depășise viteaza și că neadaptarea la viteza legală și la condițiile de drum au condus la producerea evenimentului.
În încheiere arată că și inculpatul a stat în comă o perioadă de 7 zile. Solicită admiterea recursului și casarea hotărârilor, cu consecința trimiterii spre rejudecare la Judecătoria Brezoi.
Avocat pentru intimat, solicită respingerea recursului, motivele invocate neaflându-se sub incidența celor prevăzute de lege pentru restituirea cauzei la procuror. S-a susținut că, procurorul nu l-a chemat pe inculpat pentru a-i aduce la cunoștință noua infracțiune pentru care a fost cercetat. S-a mai susținut și că s-au efectuat acte de cercetare penală pentru o altă faptă decât cea adusă inițial la cunoștința inculpatului. Primul proces verbal datează din 27 iulie 2006, când inculpatului, i s-a prezentat materialul de urmărire penală. Ulterior pe data de 02 septembrie 2006 i s-a prezentat acestuia din nou materialul de urmărire penală. Inculpatul a știut tot timpul pentru ce este cercetat și mai mult decât atât, a avut apărător.
Arată că, în materialul prezentat prima dată inculpatului, acesta era trimis în judecată pentru art.184 alin.1 și 3 Cod penal, în loc de art.184 alin.2 și 4 Cod penal. În susținerea acestei afirmații redă paragrafe din rechizitoriu. Deci inculpatul avea cunoștință că este cercetat și pentru art. 184 Cod penal.
S-a mai susținut și că, în mod greșit instanța de fond nu a dispus restituirea cauzei la procuror, dar nu s-a precizat exact sub incidența cărui caz de restituire se află. Arată că, instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art. 332 Cod procedură penală, dar dintr-o eroare materială s-a trecut 333, articol care era abrogat. Dar, instanța de judecată a motivat făcând referire la aspectul invocat, respectiv restituirea cauzei la procuror. Mai precizează că, inculpatul a avut un ultim cuvânt la instanța de fond, dar nu a spus nimic nou, achiesând la concluziile apărătorului său. În susținerea acestei afirmații redă din declarația inculpatului și din declarația numitului.
Solicită, respingerea recursului, ca nefondat, fără a solicita plata cheltuielilor de judecată.
Reprezentantul parchetului pune concluzii de respingere a recursului, ca nefondat. Susține că nu se află în prezența nelegalității actului de sesizare al instanței, iar dacă se considera că trebuie restituit dosarul se făcea aplicarea dispozițiilor legale în acest sens. Dar, în opinia sa, în prezenta cauză nu sunt motive pentru restituirea cauzei la procuror.
Mai arată și că, în cazul în care nu s-a acordat ultimul cuvânt al inculpatului, aceasta este o nulitate relativă, dar pentru aceasta nu se impune restituirea cauzei la procuror sau casarea.
Mai precizează că, încadrarea inițială a fost art.184 alin.1 și 3 Cod penal, ulterior modificându-se în art.184 alin. 2 și 4 Cod penal, astfel că nici această susținere nu este fondată. Nu s-a solicitat în mod expres reținerea circumstanțelor atenuante, iar din probatoriul administrat în cauză a rezultat că este evidentă culpa inculpatului în producerea accidentului. Singura soluție în prezenta cauză era aceea de condamnare a inculpatului, hotărârile de primă instanță și apel fiind legale și temeinice.
Recurentul inculpat, având ultimul cuvânt, achiesează la concluziile apărătorului său și solicită admiterea recursului.
CURTEA:
Deliberând, constată:
Prin sentința penală nr.80 din 25 mai 2007, pronunțată de Judecătoria Brezoi, în dosarul nr-, n baza art.333 Cod pr.penală, s-a respins cererea formulată de inculpatul, prin apărător, privind restituirea cauzei la procuror.
În baza art.334 Cod pr.penală, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea prev. de art.184 alin.1 și 3 Cod penal, în infracțiunea prev. de art.184 alin.2 și 4 Cod penal.
În baza art.178 alin.1 și 2 Cod penal, inculpatul, fiul lui și, născut la data de 4 mai 1979 în municipiul O, județul B,domiciliat în aceeași localitate,-, bloc 39,.26, căsătorit, fără antecedente penale, -, a fost condamnat la 2 ani închisoare. În baza art.184 alin.2 și 4 Cod penal, același inculpat a fost condamnat la 6 luni închisoare.
În baza art.33 și 34 Cod penal, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, iar în baza art.81 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe o perioadă de 4 ani prev. de art.82 Cod penal și s-a atras atenția acestuia asupra art.83 Cod penal.
În baza art.14 Cod pr.penală raportat la art.998 Cod civil, inculpatul a fost obligat, în solidar cu părțile responsabile civilmente "El " SRL și "Asigurare-Reasigurare-" O, județul B, la 4000 lei cheltuieli de înmormântare, 8000 lei cheltuieli cu refacerea sănătății și la 35000 lei daune morale către partea vătămată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în fapt, că în data de 19.05.2005, inculpatul, angajat al firmei "El " O, s-a deplasat în interes de serviciu spre În jurul orei 19,15, a ajuns pe raza localității, circulând pe un carosabil umed și acoperit cu mâzgă, unde, într-o curbă, a pierdut controlul autoturismului, a derapat și a pătruns pe contrasens și, în ciuda repetatelor manevre de a se redresa, a revenit pe contrasens și a fost lovit de Daewo Cielo condus regulamentar de partea vătămată.
În urma impactului a decedat victima, pasagera autoturismului condus de și mama acestuia, iar acesta a suferit leziuni ce au necesitat 55 zile de îngrijiri medicale și care i-au pus în primejdie viața.
Instanța de fond a reținut, că vinovat de producerea accidentului se face inculpatul, care nu a adaptat viteza la condițiile de drum și a pătruns pe contrasens, încălcând prevederile art.129 și 153 din nr.HG 85/2003 și art.41 alin.1 din nr.OUG195/2002.
S-a avut în vedere de către prima instanță lipsa antecedentelor penale și poziția sinceră a inculpatului și s-a apreciat că acesta se poate îndrepta fără privare de liberate.
În ceea ce privește latura civilă a cauzei, instanța de fond a reținut, din depozițiile martorilor, că cheltuielile de înmormântare ale victimei s-au ridicat la suma de 4000 lei, iar cheltuielile cu refacerea sănătății părții vătămate au fost de 8000 lei, iar din cauza pierderii mamei sale, cât și a suferințelor la care a fost supus, partea vătămată a suferit și un prejudiciu moral.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul, care a criticat sentința pentru nelegalitate, susținând că încadrarea inițială a fost pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art.178 alin.1 și 2 Cod penal, iar, ulterior, încadrarea juridică s-a referit și la infracțiunea prevăzută de art.184 Cod penal, fără ca inculpatului să i se pună la dispoziție materialul de urmărire penală, iar motivarea instanței în sensul respingerii cererii de restituire a cauzei la procuror s-a bazat pe un text de lege abrogat.
De asemenea, s-a apreciat, că în mod nelegal, deși urmărirea penală a fost începută de Poliția B, confirmarea procurorului se face pentru o rezoluție a Poliției, urmărirea penală nefiind începută în mod legal. Inculpatul a mai criticat sentința, apreciind că în condițiile în care expertiza criminalistică nu a putut stabili viteza de deplasare a autoturismului condus de acesta, nu se poate stabili nici dacă a adaptat-o sau nu condițiilor de trafic, astfel încât trebuie aplicat în favoarea sa principiul "in dubio pro reo"și dispusă achitarea acestuia.
S-a mai criticat sentința și pentru nereținerea în favoarea inculpatului a circumstanțelor atenuante personale și coborârea pedepsei sub limita prevăzută de lege. Un alt motiv de nelegalitate invocat de către apărătorul inculpatului este acela al neacordării ultimului cuvântul cu ocazia soluționării cauzei.
Tribunalul Vâlcea, prin decizia penală nr.42/A din 4 martie 2009, espins ca nefondat apelul declarat de inculpatul. Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că nstanța de fond a stabilit corect starea de fapt.
Atât raportul de expertiză tehnică întocmit în faza de urmărire penală, cât și raportul de expertiză criminalistică întocmit în faza de apel, la nivelul B, au concluzionat că vinovat de producerea accidentului se face inculpatul, care a declanșat starea de pericol iminent în momentul în care autoturismul condus de acesta a intrat în impact cu autoturismul Daewo.
Același expertiză precizează că, conducătorul autoturismului Daewo, nu ar fi putut evita producerea accidentului, iar intrarea autoturismului Opel în derapare, în urma căreia a intrat pe contrasens, s-a datorat neadaptării de către inculpatul-apelant a vitezei și (sau) a manevrelor din timpul mersului, în condițiile în care carosabilul era umed.
Neacordarea ultimului cuvânt al inculpatului reprezintă o nulitate relativă care poate fi invocată în situația în care se dovedește că acesta a suferit o vătămare a drepturilor sale, or inculpatul a fost asistat de apărător ales, drepturile sale procesuale fiind respectate. Și în faza de urmărire penală inculpatul a fost asistat de apărător ales, iar după schimbarea încadrării juridice i-a fost din nou prezentat materialul de urmărire penală (filele 171, 172), neîncălcându-se normele procedurale.
Din dispozitivul hotărârii apelate este evident că motivarea pentru nerestituirea cauzei la procuror se bazează pe dispozițiile art.332 Cod pr. penală și dintr-o eroare materială a fost menționat art.333 Cod pr.penală, care la data pronunțării era abrogat.
Propunerea de începere a urmăririi penale este făcută de poliția competentă teritorial la locul producerii accidentului, față de dispozițiile art. 207 Cod pr.penală, conform cărora cercetarea penală se efectuează de organele de cercetare ale poliției judiciare pentru orice infracțiune care nu este dată în mod obligatoriu altor organe de cercetare penală.
Impotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru următoarele motive:
-Nelegala sesizare a instanței, întrucât încadrarea juridică inițială a faptelor a fost pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art.178 alin.1 și 2 Cod penal, iar ulterior încadrarea juridică a vizat și infracțiunea prevăzută de art.184 alin.2 și 4 Cod penal, sens în care s-au demarat cercetările penale, pentru ca în final dispozitivul rechizitoriului să privească infracțiunile prevăzute de art.178 alin.1 și 2 și art.184 alin.1 și 3 din Codul penal.
Conform art.317 din Codul d e pr.penală, judecata se mărginește la fapta și persoana arătate în actul de sesizare a instanței, iar în caz de întindere a procesului penal și la fapta și persoana la care se referă extinderea. Cum în speță, instanța nu a procedat în conformitate cu art.317 din Codul d e pr.penală și în cursul cercetărilor penale, nu s-a dispus o eventuală schimbare de încadrare juridică și nu s-a prezentat materialul de urmărire penală inculpatului, făcându-se pur și simplu referire în dispozitivul rechizitoriului la o faptă nouă, se impune restituirea cauzei la procuror pentru a se aprecia și cu privire la această infracțiune și pentru a da posibilitate inculpatului să-și facă eventualele apărări.
-Motivarea instanței de fond, în sensul respingerii cererii de restituire a cauzei la procuror a căzut în desuet, câtă vreme s-a bazat pe un text de lege abrogat, respectiv art.333 Cod pr.penală.
-În mod nelegal s-a început urmărirea penală în cauză de către Poliția B, pentru ca în final să fie confirmate prin rezoluția primului procuror actele de urmărire penală efectuate de Postul de Poliție.
- Instanța de apel nu s-a pronunțat pe unul din motivele de apel, cel privind reținerea circumstanțelor atenuante în beneficiul inculpatului.
-De asemenea, instanța fondului a omis a acorda inculpatului ultimul cuvânt, încălcându-se astfel dispozițiile imperative ale art.341 Cod pr.penală, fapt ce atrage sancțiunea nulității absolute a hotărârii atacate, cu consecința trimiterii spre rejudecare a cauzei la Judecătoria Brezoi.
-Referitor la fondul cauzei, s-a criticat sentința sub aspectul netemeiniciei, în condițiile în care expertiza criminalistică nu a putut stabili viteza de deplasare a autoturismului condus de inculpat, operând în cauză, în beneficiul inculpatului, principiul "in dubio pro reo", cu consecința achitării sale, în temeiul art.10 lit.c Cod pr.penală.
Curtea, examinând hotărârea tribunalului prin prisma motivelor invocate și, potrivit art.385/9 alin.3 Cod pr.penală, și a celor ce se pot lua în considerare din oficiu, a constatat recursul nefondat.
Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe încălcarea prevederilor art.317 Cod pr.penală, referitor la nelegala sesizare a instanței, se constată că instanța de apel a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor art.317 Cod pr.penală, referitoare la obiectul judecății și că soluția pronunțată este legală, dat fiind că s-a procedat la condamnarea inculpatului pentru infracțiunile prevăzute și pedepsite de art.178 alin.1 Cod penal și art.184 alin.2 și 4 Cod penal, după ce în prealabil s-a pus în discuție schimbarea de încadrare juridică a faptelor.
În dispozitivul rechizitoriului s-a menționat trimiterea în judecată a inculpatului pentru infracțiunile prevăzute de art.184 alin.1 și 3 Cod penal și art.178 alin.1 și 2 din Codul penal. Procesul penal este guvernat de principiul potrivit căruia instanța nu se sesizează din oficiu, aceasta procedând la judecată numai în măsura în care a fost sesizată potrivit legii, principiu care rezultă și din dispozițiile art.317 Cod pr.penală, în care se arată că judecata se mărginește la fapta și persoana arătate în actul de sesizare a instanței.
Din art.317 Cod pr.penală, rezultă că sesizarea instanței se face în limita faptelor și persoanelor arătate în actul de trimitere în judecată, prin urmare, încadrarea juridică a faptelor nu este relevantă sub acest aspect.
Dar, în accepțiunea acestui text de lege, prin fapta arătată în actul de sesizare, nu se poate înțelege doar simpla referire la o anumită faptă menționată în succesiunea activităților inculpatului, ci la descrierea faptei într-un mod susceptibil de a produce consecințe juridice, suficient de a învesti instanța, o atare condiție fiind îndeplinită chiar dacă în dispoziția de trimitere în judecată se precizează o altă încadrare juridică decât cea descrisă amănunțit în partea descriptivă a rechizitoriului și în considerentele sale.
In consecință, enunțarea faptei penale în rechizitoriu (art.184 alin.2 și 4 Cod penal), chiar dacă în dispozitivul său se indică infracțiunea prevăzută de art.184 alin.1 și 3 Cod penal, este suficientă pentru legala învestire a instanței, care mai departe a remediat deficiența creată prin schimbare de încadrare a faptei prevăzută de art.184 alin.1 și 3 Cod penal, în art.184 alin.2 și 4 Cod penal.
In speță, sunt realizate cerințele art.317 Cod pr.penală, câtă vreme se observă că fapta (prev. de art.184 alin.2 și 4 Cod penal) este prezentată cu toate elementele ce au relevanță penală, sub aspectul conținutului unei infracțiuni, fapt ce înlătură orice îndoială cu privire la obiectul judecății și nu l-a împiedicat pe inculpat a se apăra, acestuia prezentându-i-se materialul de urmărire penală cu încadrarea juridică corectă (171 dosar urmărire penală).
Ulterior, prezentarea materialului de urmărire penală s-a făcut, din nou, în prezența inculpatului și al apărătorului ales al acestuia, iar eventuala nulitate relativă ce decurgea din trecerea doar a unei infracțiuni din două în procesul verbal, trebuia invocată chiar la momentul efectuării actului, deoarece ulterior această nulitate nu mai poate fi sancționată.
Față de cele expuse, judecarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art.184 alin.2 și 4 Cod penal, a avut loc în condițiile sesizării legale a instanței, câtă vreme fapta a fost determinată (descrisă) în cuprinsul actului de sesizare a instanței prin toate elementele constitutive care să poată conduce la încadrarea juridică corespunzătoare.
Aspectele privind greșita confirmare a urmăririi penale începută de o altă poliție decât cea care a făcut cercetarea, nu pot conduce la concluzia că în cauză nu s-ar fi început urmărirea, deoarece menționarea Poliției este o simplă eroare materială, iar rezoluția propriu-zisă de începere a urmăririi aparține Poliției B și se află la 11 dosar parchet. La o analiză atentă a actelor dosarului, se observă că propunerea de începere a urmăririi penale este efectuată de poliția competentă teritorial în raport de locul producerii accidentului rutier și în consens cu dispozițiile art.207 Cod pr.penală.
O altă critică vizează aplicarea dispozițiilor art.385/9 alin.1 pct.10 Cod pr.penală, rap. la art.378 alin.3 Cod pr.penală, întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unor cereri și apărări făcute de inculpat prin motivele de apel, esențiale pentru clarificarea situației juridice a inculpatului și de natură a-i garanta drepturile și de a influența soluția procesului, anume nemotivarea hotărârii sub aspectul solicitării reținerii circumstanțelor atenuante și cu privire la modalitatea de individualizare a pedepsei.
Curtea notează, în acest context, că nu se poate reține lipsa unei astfel de motivări care, deși nu a fost explicită, ea s-a realizat implicit cu prilejul aprecierilor făcute asupra operațiunii de individualizare judiciară a pedepsei aplicate, care a fost orientată spre minimul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunile incriminate. De altfel, în cauză nici nu se impune reținerea unor astfel de circumstanțe, deoarece nu s-au făcut dovezi privind comportamentul constant pozitiv al inculpatului, anterior săvârșirii faptei, a străduinței lui de a despăgubi pe părțile civile sau poziția sinceră, inculpatul fiind cel care contestat concluziile expertizelor și a cerut achitarea sa, deși este incontestabilă culpa lui în producerea accidentului, care a avut loc pe contrasensul direcției sale de mers, datorită manevrelor ineficiente asupra autovehiculului pe care îl conducea.
Referitor la motivul de recurs ce vizează neacordarea ultimului cuvânt inculpatului în faza judecății în fond a cauzei, curtea constată că aspectul invocat este un caz de nulitate relativă. De altfel, inculpatului i s-a acordat ultimul cuvânt la data de 30 martie 2007, când au avut loc dezbaterile asupra fondului, acesta arătând că "regretă cele întâmplate și recunoaște că are o parte din vină". Ulterior cauza a fost repusă pe rol, pentru discutarea schimbării încadrării juridice, la care apărătorul inculpatului nu s-a opus explicit, iar concluziile asupra fondului au fost tot cele de la data de 30 martie, concluzii pe care toți participanții la proces și le-au menținut. În acest context nu se poate reține că i s-ar fi adus vreo vătămare inculpatului.
De altfel, ca și în discuția făcută anterior pentru momentul prezentării materialului de urmărire penală, inculpatul prezent și asistat de avocat ales la termenul din 25 mai 2007, când s-a judecat cauza, putea să invoce neacordarea ultimului cuvânt chiar în respectiva ședință, iar neinvocarea nulității duce la acoperirea ei prin voința părții.
În ce privește temeinicia hotărârilor de condamnare, din examinarea actelor dosarului, rezultă că, în faza de judecată a apelului s-a dispus efectuarea unei expertize criminalistice la nivelul, stabilindu-se că în momentul accidentului rutier, inculpatul a pătruns pe contrasens, făcându-se vinovat de producerea acestuia, respectiv el fiind cel care a declanșat starea de pericol iminent și a intrat cu autoturismul său în coliziune cu autoturismul Daewoo.
Mai mult, inculpatul recunoaște în declarația sa că a pătruns pe contrasens, astfel încât a determinat producerea evenimentului rutier, ca urmare a apariției autoturismului cu care a intrat în coliziune, fapt ce presupune reținerea culpei exclusive în comiterea infracțiunilor reținute în sarcina sa. Prin urmare, pentru cele mai sus expuse, nu se poate aprecia ca aplicabil în speță principiul in dubio pro reo în favoarea inculpatului.
Motivarea hotărârii atacate, având ca obiect restituirea cauzei la procuror, se bazează pe dispozițiile art.332 Cod pr.penală și, dintr-o eroare, materială s-au înscris disp.art.333 Cod pr.penală, text de lege abrogat în prezent, astfel încât nici critica sub acest aspect nu poate fi primită.
, cum situația personală a inculpatului a fost avută în vedere de către instanța de fond care a aplicat pedeapsa minimă, dând eficiență tuturor criteriilor prevăzute de art.72 Cod penal, neputându-se ignora faptul că accidentul s-a soldat cu moartea unei persoane și vătămarea gravă a alteia, pedeapsa stabilită fiind astfel bine individualizată și aptă să realizeze atât scopul prevenției generale, cât și al celei individuale, curtea va respinge recursul declarat de inculpat, în baza art.385/15 pct.1 lit.b Cod pr.penală.
Totodată, în baza art.192 alin.2 Cod pr.penală, va obliga pe recurentul inculpatul și la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE.
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul, domiciliat în O,-, bloc 39, apartament 26, județul B, împotriva deciziei penale nr. 42/A din data de 04 martie 2009, pronunțată de Tribunalul Vâlcea Secția penală, în dosarul nr-.
Obligă pe recurent la 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 100 lei, reprezentând onorariul parțial pentru avocatul din oficiu ce se avansează din fondurile Ministerului Justiției și Libertăților.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 02 iulie 2009, la Curtea de Apel Pitești Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.
Grefier,
Red.
Tehnored.
Ex.3/13 iulie 2009
Jud.apel -
Președinte:Dumitru DiaconuJudecători:Dumitru Diaconu, Corina Voicu, Elena Minodora
