Vătămarea corporală (art. 181 cod penal). Decizia 18/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA operator 2711
SECȚIA PENALĂ
DECIZIA PENALĂ Nr. 18
Ședința publică de la 11 Ianuarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Florin Popescu
JUDECĂTOR 2: Codrina Iosana Martin
JUDECĂTOR 3: Constantin
GREFIER:
Ministerul Public este reprezentat de procuror, din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA.
Pe rol se află judecarea recursului formulat de partea civilă împotriva deciziei penale nr. 235/A/23.10.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă: pentru inculpatul intimat lipsă, avocat din oficiu, pentru partea civilă recurentă lipsă, avocat ales, lipsă fiind partea civilă intimată Spitalul Clinic Județean
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, instanța constată depuse la dosar, prin registratură, motivele de recurs, de către partea civilă și văzând că nu mai sunt alte cereri de formulat și probe de administrat, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul în fond, punând în vedere părților să se refere și la împrejurarea dacă Tribunalul Timiș trebuia să judece cauza, ca instanță de apel sau ca instanță de recurs.
Apărătorul din oficiu al inculpatului solicită respingerea recursului, Tribunalul Timiș în mod corect a respins cererea privind obligarea inculpatului la plata cheltuielilor de judecată, daunele morale sunt exagerate, iar celelalte cheltuieli sunt nedovedite. Susține că, având în vedere prevederile art.181, calea de atac ar fi recursul, solicitând casarea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei.
Procurorul pune concluzii de respingere a recursului, ca neîntemeiat, daunele acordate sunt temeinice. De asemenea, susține că schimbarea încadrării juridice din art.181 Cod Penal, în art.239 alin.3 Cod Penal, are efect și asupra căilor de atac.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentinta penală nr. 728/16.03.2009 a Judecătoriei Timișoara, pronunțată în dosarul nr-, în baza art. 334.proc.penală a fost schimbată încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare din infracțiunea de vătămare corporală prevăzută de art.181 alin.1 penal în infracțiunea de ultraj prevăzută de art.239 alin.3 penal cu aplicarea art.13 penal.
În baza art.239 alin.3 penal cu aplicarea art.13 penal a fost condamnat inculpatul-, la o pedeapsă deun 1 (an) închisoarepentru săvârșirea infracțiunii de ultraj.
În baza art.71 alin.2 penal a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin.1 lit.a teza a-II-a și lit.b penal.
A fost admisă, în parte, acțiunea civilă promovată de partea civilă Spitalul Clinic Județean de Urgență
În baza art.14, 346.proc.penală raportat la art.998 și urm. civil și art.313 din Legea nr. 95/2006 a fost obligat inculpatul să plătească părții civile Spitalul Clinic Județean de Urgență A suma de 1004,66 lei cu titlu de cheltuieli de spitalizare.
A fost respins petitul având ca obiect acordarea dobânzilor, ca nefondat.
A fost admis, în parte, acțiunea civilă promovată de partea civilă.
În baza art.14, 346.proc.penală raportat la art. 998 și urm. civil a fost obligat inculpatul să plătească părții civile suma de 2000 (două mii) Euro, în echivalentul monedei naționale stabilit la cursul BNR de la data plății efective, cu titlu de daune morale și a respins în rest acțiunea civilă, ca nefondată.
În baza art.191 alin.1 proc.penală a obligat inculpatul la plata sumei de 500 lei, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.
În baza art.193 alin.1, 2.proc.penală a obligat inculpatul să plătească părții civile suma de 2000 (două mii) lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că prin rechizitoriul nr.9159/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului -, pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală prev. de art. 181 alin.1 penal.
În fapt, s-a reținut că în data de 06.06.2006 numitul l-a sunat pe telefonul mobil pe cu intenția de a stabili o întâlnire. dorea să discute cu partea vătămată întrucât auzise că, polițist de frontieră, le-ar fi spus unor colegi de ai săi să-i ia martorului permisul de conducere întrucât acesta ar fi condus sub influența băuturilor alcoolice. Cu ocazia discuției telefonice partea vătămată i-a spus martorului că nu poate veni în, dar dacă dorește să vorbească martorul poate să vină în localitatea și-a luat mașina personală și însoțit de inculpatul și de martora s-au deplasat din înspre localitatea În localitatea M martorul a observat mașina poliției de frontieră staționată în apropierea unei parcări. Martorul a oprit autoturismul cu care venise la o distanță de câțiva zeci de metri de microbuzul poliției de frontieră, acesta din urmă fiind inscripționat cu cuvintele "poliția de frontieră". Partea vătămată se afla acolo însoțit de câțiva colegi, toți purtând uniforme. Partea vătămată, la solicitarea martorului, s-a apropiat de autoturismul acestuia și cei doi au început o conversație, care inițial a fost amicală. După un anumit timp discuția a devenit mai aprinsă, moment în care a intervenit inculpatul care l-a lovit pe, o singură dată, cu pumnul în față. Lovitura a fost puternică întrucât a căzut la pământ. Martorul și inculpatul s-au urcat în autoturismul cu care veniseră și s-au îndreptat spre. În urma loviturii primite partea vătămată a suferit leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare 24 de zile de îngrijiri medicale.
Inculpatul a fost audiat atât în faza de urmărire penală, cât și cu ocazia cercetării judecătorești, recunoscând că a lovit partea vătămată, însă în declarația dată în fața instanței nuanțează contextul în care a aplicat lovitura, afirmând că le-a spus celor doi (martorului și părții vătămate) să nu se certe, moment în care partea vătămată i-a spus să nu se bage și a întins mâna atingându-l pe umăr. Inculpatul susține că în acel moment a crezut că partea vătămată urma să-l lovească, motiv pentru care a lovit-o cu pumnul la nivelul feței sau al gâtului.
Împrejurarea că inculpatul a lovit partea vătămată este dovedită prin declarațiile părților care se coroborează cu cele ale martorilor oculari, - și constatările medico-legale. În ce privește conținutul discuției dintre partea vătămată și martorul precum și dialogul care ar fi avut loc între partea vătămată și inculpat, mijloacele de probă sunt mai puțin edificatoare. În primul rând se constată că discuția a debutat într-un cadru privat, partea vătămată și martorul purtând discuția doar între ei. Este cert că la un moment dat cei doi au discutat mai aprins, însă nu există elemente, în afară de declarația inculpatului, din care să rezulte că partea vătămată ar fi intenționat în vreun moment să-l agreseze pe inculpat s-au să-l provoace în vreun fel. pe care l-a purtat partea vătămată cu martorul viza exclusiv relațiile dintre cei doi, fără a fi implicat în vreun fel și inculpatul.
În concluzie, prima instanta nu poate reține că partea vătămată ar fi intenționat să-l lovească pe inculpat sau să-l provoace în vreun fel, apărările inculpatului în acest sens au fost înlăturate.
Sub aspectul încadrării juridice s-a reținut că prin actul de sesizare a instanței inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală prevăzută de art.181 alin.1 Cod penal.
În baza art.334 Cpp prima instanța a pus în discuție schimbarea de încadrare juridică din infracțiunea de vătămare corporală în infracțiunea de ultraj prevăzută de art. 239 alin.3 penal cu aplicarea art.13 penal, părțile și procurorul formulând concluzii sub acest aspect la termenul de judecată din 09.03.2009.
Potrivit art.239 alin.3 Cod penal "Vătămarea corporală, săvârșită împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 6 ani".
Sub aspectul elementului material vătămarea corporală este definită de art.181 alin.1 Cod penal, și anume "Fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile".
În cazul de față elementul material s-a realizat prin lovirea de către inculpat, cu pumnul în față, a părții vătămate, în urma agresiunii partea vătămată suferind leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare 24 de zile de îngrijiri medicale.
de cauzalitate este dovedită prin modul de săvârșire a faptei.
Cerința esențială pentru întregirea laturii obiective a infracțiunii de ultraj este ca vătămarea corporală să fie săvârșită împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii.
Persoana vătămată avea la data săvârșirii infracțiunii calitatea de polițist în cadrul poliției de frontieră și activa în cadrul T - sectorul Poliției de Frontieră cu gradul de agent de poliție.
Potrivit art.27 din OUG nr.104/2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române, cu modificările și completările ulterioare, "în exercitarea atribuțiilor ce îi revin în zona de competență polițistul de frontieră este învestit cu exercițiul autorității publice".
Prin urmare, în calitate de polițist de frontieră partea vătămată face parte din categoria funcționarului public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat.
La data săvârșirii faptei partea vătămată se afla în exercițiul funcțiunii, participând alături de alți doi colegi (martorii și ) la o misiune de control cu privire la autovehiculele care se deplasau spre (spre punctul de frontieră). Pentru a fi evidențiat caracterul oficial în care acționau, cei trei polițiști de frontieră purtau uniformă, aveau asupra lor armamentul din dotare precum și celelalte efecte specifice calității lor și misiunii pe care o desfășurau. De asemenea microbuzul de serviciu cu care se deplasau era inscripționat în mod corespunzător cu mențiunea "poliția de frontieră".
Prin urmare, toate aceste elemente erau de natură să-i identifice pe aceștia ca persoane care acționau într-o calitate oficială (polițiști), aflați în exercițiul funcțiunii.
În declarația dată în fața instanței de judecată inculpatul a sustinut că, în opinia sa, partea vătămată nu se afla în momentul agresiunii în exercițiul funcțiunii deoarece prin deplasarea la locul în care martorul a oprit autoturismul partea vătămată ar fi ieșit din perimetrul în care își putea exercita atribuțiile de serviciu, în sensul că s-a îndepărtat de locul în care se aflau colegii săi care efectuau controlul asupra autovehiculelor din trafic.
O astfel de susținere este neîntemeiată întrucât pentru stabilirea împrejurării dacă partea vătămată se afla sau nu exercițiul funcțiunii este necesară constatarea faptului că aceasta desfășura în acel moment o misiune specifică funcției sale. Cât timp partea vătămată se afla în misiune nu avea relevanță dacă la momentul agresiunii verifica sau nu vreun autovehicul.
Din punct de vedere al laturii subiective inculpatul a acționat cu intenție directă, prevăzând rezultatul faptei sale și urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte.
În acest context se impune, în baza art.334 Cpp, schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de vătămare corporală prevăzută de art.181 alin.1 penal în infracțiunea de ultraj prevăzută de art.239 alin.3 penal cu aplicarea art.13 penal.
Art.13 Cod penal este aplicabil întrucât de la data săvârșirii infracțiunii (06.06.2006) și până la data pronunțării soluției (16.03.2009) textul incriminator a suferit modificări succesive.
Astfel, la data săvârșirii faptei textul art.239 alin.2 prevedea "lovirea sau orice acte de violență, precum și vătămarea corporală săvârșite împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii, se pedepsesc cu închisoarede la 6 lunila 7 ani, iar dacă s-a produs vătămarea corporală gravă, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani".
Totodată art.239 alin.ultim Cod penal prevedea o cauză de majorare a pedepsei "dacă faptele prevăzute în alineatele precedente sunt săvârșite împotriva unui magistrat, polițist sau jandarm ori alt militar, maximul special al pedepsei se majorează cu 3 ani".
Prin Legea nr.278/2006 (art.I pct.57) s-au modificat limitele speciale ale pedepsei în cazul infracțiunii de ultraj săvârșită sub forma vătămării corporale, această modalitate agravată a infracțiunii fiind pedepsită cu închisoarea de la 6 luni la 6 ani. În același timp a fost înlăturată cauza de majorare a pedepsei prevăzută anterior în art.239 alin.ultim Cod penal.
Prin OUG nr.198/2008 (art.I pct.1) a fost reintrodusă cauza de majorare a pedepsei, prevăzându-se:
" La articolul 239, după alineatul 4 se introduce un nou alineat, alineatul 5, cu următorul cuprins: dacă faptele prevăzute în alin. 1 - 4 sunt săvârșite împotriva unui judecător sau procuror, organ de cercetare penală, expert, executor judecătoresc, polițist, jandarm ori militar, limitele pedepsei se majorează cu "
La individualizarea judiciară a pedepsei s-au avut în vedere criteriile enunțate de art.72 Cod penal. Inculpatul a acționat violent fără să fi fost provocat în condițiile în care se purta o discuție particulară între partea vătămată și martorul. Inculpatul avea reprezentarea faptului că persoana pe care o agresează avea calitatea de polițist aflat în exercițiul funcțiunii, și cu toate acestea nu a ezitat să-l lovească deși în apropiere se mai aflau încă doi colegi ai părții vătămate. Chiar dacă a aplicat o singură lovitură, aceasta a fost puternică iar partea vătămată a căzut la pământ. Intensitatea loviturii rezultă și din urmările constatate medico-legal asupra integrității corporale a părții vătămate (24 de zile de îngrijiri medicale). Nu a existat vreo provocare din partea victimei iar mobilul faptei nu a putut fi determinat.
Pe de altă parte, prima instanța a reținut inculpatul s-a prezentat la chemarea organelor judiciare, a fost prezent în cursul procesului penal și a ajutat prin declarațiile sale la stabilirea corectă a situației de fapt. Din lecturarea fișei de cazier judiciar rezultă că inculpatul nu are antecedente penale.
În acest context, prima instanța a apreciat că o pedeapsă de un an închisoare cu executare în regim privativ de libertate este de natură să conducă la realizarea scopului preventiv al pedepsei prevăzut de art.52 Cod penal.
În baza art.71 alin.2 penal a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin.1 lit.a teza a-II-a și lit.b penal.
Pe latură civilă a admis, în parte, acțiunea civilă promovată de partea civilă Spitalul Clinic Județean de Urgență
În baza art.14, 346.proc.penală raportat la art.998 și urm. civil și art.313 din Legea nr. 95/2006 a obligat inculpatul să plătească părții civile Spitalul Clinic Județean de Urgență A suma de 1004,66 lei cu titlu de cheltuieli de spitalizare.
A respins petitul având ca obiect acordarea dobânzilor, ca nefondat, întrucât potrivit art.313 alin.1 din Legea nr.95/2006 furnizorii de servicii medicale pot recupera doar sumele reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată.
Partea vătămată s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 1000 euro reprezentând daune materiale și 14000 euro cu titlu de daune morale.
În privința pagubei materiale, deși în constituirea de parte civilă s-a menționat în ce anume constă (diferență salariu, transport la locul de muncă, etc. - fila 35) în cursul procesului nu s-a solicitat administrarea nici unui mijloc de probă pentru dovedirea pretențiilor civile sub acest aspect. În consecință acest petit este nefondat.
În ce privește daunele morale, prima instanța a apreciat că în urma loviturii primite părții vătămate i-au fost provocate suferințe de natură fizică, însă la stabilirea cuantumului daunelor ce pot acordate cu acest titlu trebuie avut în vedere și numărul de îngrijiri medicale necesar pentru recuperare (24 de zile). În consecință, prima instanța a obligat inculpatul la plata sumei de 2000 (două mii) Euro, în echivalentul monedei naționale stabilit la cursul BNR de la data plății efective, cu titlu de daune morale.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termenul prevăzut de lege, inculpatul, cererea fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 11.05.2009, sub același număr de dosar, respectiv -.
În motivarea apelului, s-a arătat că în mod greșit prima instanță a procedat la schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea prevăzută de art.181 în Cod Penal infracțiunea prevăzută de art.239 alin.3 Cod Penal, în cauză nefiind îndeplinite elementele constitutive ale acestei infracțiuni. Inculpatul a arătat că nu știa exact dacă partea vătămată se afla sau nu în timpul serviciului. Mai mult decât atât, raportat la faptul că discuțiile purtate cu partea vătămată nu au fost în legătură cu serviciul acestuia, nu se impunea o astfel de încadrare juridică.
Inculpatul a mai arătat că prima instanță ar fi trebuit să-i aplice o pedeapsă sub minimul special prevăzut de lege, cu aplicarea art.81 încă Cod Penal de la început a recunoscut faptul că a lovit partea vătămată, dar fără o provocare provenind de la acesta, nu ar fi aplicat acea lovitură. Partea vătămată este cel care l-a împins și pe acest fond i-a aplicat lovitura.
Inculpatul a continuat menționând că în dimineața imediat următoare s-a deplasat personal pentru a-și cere scuze și pentru a se împăca, însă nu a avut posibilități materiale pentru a satisface pretențiile părții vătămate.
Inculpatul mai solicită ca instanța să țină seama de împrejurarea că nu are antecedente penale, este tânăr, dorește să se căsătorească și mai are în întreținere și un tată bolnav.
În sfârșit, inculpatul a criticat sentința Judecătoriei Timișoara și sub aspectul laturii civile, apreciind că pretențiile civile acordate sunt prea mari. Prima instanță ar fi putut reține și comportamentul părții civile în producerea incidentului, precum și împrejurarea ca a dorit să se împace cu acesta, dar nu s-a putut realiza acest lucru.
Prin DP. nr. 235/A/23.10.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în baza art.379 pct.2 lit.a a C.P.P. fost admis apelul declarat de inculpatul, împotriva nr.728/16.03.2009 a Judecătoriei Timișoara, pronunțată în dosarul nr.-, desființată sentința apelată în ceea ce privește latura penală a cauzei și rejudecând, s-a dispus, în baza art.81 suspendarea Cod Penal condiționată a pedepsei aplicată inculpatului pe o perioadă de 3 ani termen de încercare stabilit în condițiile prevăzute de art.82
Cod PenalÎn baza art.359 s C.P.P.-a atras atenția inculpatului asupra consecințelor nerespectării dispozițiilor art.83 și 84.
Cod PenalÎn baza art.71 alin.5 a C.P.P. fost suspendată executarea pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
În baza art.192 alin.3 cheltuielile C.P.P. judiciare din apel au rămas în sarcina statului.
În baza art.193 alin.6 a C.P.P. fost respinsă cererea părții civile privind acordarea cheltuielilor judiciare.
Pentru a se pronunța astfel, tribunalul, examinând sentința apelată atât prin prisma motivelor de apel invocate, dar și sub toate aspectele de fapt și de drept, în condițiile prevăzute de art.371 C.P.P. a constatat că apelul inculpatului este fondat doar sub un singur aspect, și anume cel al individualizării judiciare a modalității de executare a pedepsei, sentința Judecătoriei Timișoara fiind nefondată în ceea ce privește condamnarea inculpatului la executarea pedepsei în detenție.
Instanța de apel a reținut că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale, el aflându-se la prima abatere de acest gen.
De asemenea, atât în faza de urmărire penală, cât și în cursul judecății, a recunoscut săvârșirea faptei, adoptând un comportament sincer pe parcursul desfășurării procesului penal. Nu în ultimul rând, instanța de apel a constatat că inculpatul s-a prezentat în fața organelor judiciare ori de câte ori a fost chemat, fiind prezent la toate termenele de judecată, cu o singură excepție, ceea ce confirmă convingerea instanței că numitul - a înțeles semnificația socială a faptelor sale.
În acest context, tribunalul a apreciat că prezenta hotărâre de condamnare reprezintă un avertisment pentru inculpat, care, chiar și fără executarea pedepsei, nu va mai săvârși alte fapte prevăzute de legea penală, astfel încât scopul pedepsei poate fi atins și fără privarea de libertate, motiv pentru care, fiind îndeplinite toate condițiile prevăzute de art.81 Cod Penal, apelul declarat în cauză fiind admis doar sub acest aspect, sentința Judecătoriei Timișoara desființată doar în ceea ce privește modalitatea de executare a sancțiunii aplicate, iar în temeiul art.81 instanța Cod Penal de apel a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate inculpatului pentru o perioadă de 3 ani termen de încercare stabilit în condițiile prevăzute de art.82
Cod PenalInstanța de apel a atras atrage atenția inculpatului asupra consecințelor nerespectării dispozițiilor art.83 și 84.Cod Penal, urmând ca pe durata termenului de încercare să se suspende și executarea pedepsei accesorii.
Referitor la celelalte motive de apel invocate de către inculpat, tribunalul a apreciat că acestea nu pot fi reținute.
Inculpatul a criticat sentința Judecătoriei Timișoara sub aspectul unei greșite schimbări de încadrare juridică, din infracțiunea de vătămare corporală, faptă prevăzută de art.181 Cod Penal, în infracțiunea de ultraj, faptă prevăzută de art.239 Instanța Cod Penal de apel a împărtășit opinia primei instanțe în sensul că, în prezenta cauză, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj, în mod corect Judecătoria Timișoara procedând la schimbarea încadrării juridice.
Deși inculpatul a menționat faptul că nu cunoștea împrejurarea esențială că partea vătămată, agent de poliție în cadrul Poliției de Frontieră, se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu, susținerile sale sunt contrazise de probele administrate în cauză. După cum a evidențiat și prima instanță, la data săvârșirii faptei, partea vătămată participa la o misiune de control cu privire la autovehiculele care se deplasau spre, purtând uniformă, având asupra sa armamentul din dotare și celelalte efecte specifice calității lui, deplasându-se cu un microbuz de serviciu pe care era inscripționată mențiunea "poliția de frontieră". Or, în acest context, în mod corect prima instanță a apreciat că toate aceste elemente erau de natură a-i permite inculpatului să identifice faptul că la momentul săvârșirii faptei partea vătămată exercita o calitate oficială.
În ceea ce privește reținerea, în favoarea inculpatului, a unor circumstanțe atenuante, instanța de apel a considerat că pretinsa conduită bună a inculpatului, anterior săvârșirii faptei, evidențiată sub forma lipsei antecedentelor penale, nu are nicio relevanță în cauză sub aspectul atenuării răspunderii penale, raportat la împrejurările în care s-a desfășurat activitatea infracțională și la urmările produse. După cum a reținut și prima instanță, inculpatul a acționat violent, având reprezentarea faptului că victima avea calitatea de polițist, și cu toate acestea nu a ezitat să-i aplice, în plină stradă, o lovitură puternică, provocându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare 24 de zile de îngrijiri medicale.
Cât privește conduita sinceră a inculpatului din cursul procesului penal, instanța de apel a apreciat că circumstanța atenuantă prevăzută de art.74 alin.1 lit.c poate Cod Penal fi reținută atunci când inculpatul, prin declarațiile sale, contribuie în mod hotărâtor la aflarea adevărului și lămurirea cauzei sub toate aspectele, în lipsa acestor declarații organele judiciare aflându-se în imposibilitate de a soluționa dosarul. Or, în prezenta cauză, chiar și în lipsa recunoașterii inculpatului, existau suficiente probe în sprijinul învinuirii, iar cauza putea fi soluționată și pe baza acestora, astfel că recunoașterea săvârșirii faptei, în condițiile în care dovezile administrate erau covârșitoare în sprijinul învinuirii, nu poate fi reținută ca o circumstanță atenuantă în favoarea inculpatului, această împrejurare fiind luată în considerare în momentul individualizării judiciare a pedepsei și aplicării unei sancțiuni orientate spre minimul special.
În sfârșit, inculpatul a criticat și modalitatea de soluționare a laturii civile a cauzei, apreciind că, pe de o parte, daunele morale acordate părții civile sunt prea mari, iar celelalte despăgubiri nu au fost dovedite.
În primul rând instanța de apel a constatat că părții civile nu i-au fost acordate despăgubiri materiale, prima instanță reținând că acestea nu au fost dovedite, astfel că sub acest aspect apelul inculpatului este vădit nefondat.
Referitor la daunele morale, ținând seama de efectele negative suportate de partea civilă ca urmare a faptei ilicite a inculpatului, constând în sentimentul de umilire determinat de agresarea sa în public, în momentul în care era îmbrăcat în uniforma de polițist și se afla în exercițiul atribuțiilor de serviciu, în imposibilitatea participării, pentru o perioadă de timp la viața socială ca urmare a leziunilor suferite, și nu în ultimul rând, în suferințele de natură fizică, ce nu pot fi contestate, tribunalul a apreciat că acordarea unor daune morale în cuantum de 2.000 euro nu este exagerată, motiv pentru care apelul inculpatului nu a fost admis nici sub acest aspect.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.379 pct.2 lit.a instanța C.P.P. de apel a admis apelul inculpatului doar în parte, a desființat sentința apelată doar în ceea ce privește latura penală a cauzei și rejudecând, a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate de Judecătoria Timișoara.
Celelalte dispoziții ale sentinței apelate au fost menținute, urmând ca în temeiul art.192 alin.3 cheltuielile C.P.P. judiciare să rămână în sarcina statului.
În temeiul art.193 alin.final cererea C.P.P. părții civile de acordare a cheltuielilor judiciare privind onorariul avocatului ales a fost respinsă, în condițiile în care apelul inculpatului a fost admis.
Împotriva deciziei penale nr. 235/A/23.10.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- din 11.05.2009 a declarat recurs în termenul legal partea civilă, înregistrat pe rolul Curții de APEL TIMIȘOARA - Secția Penală sub nr- din 06.11.2009, prin care a solicitat casarea în latura civilă a deciziei atacate și acordarea cheltuielilor de judecată din apel, cu cheltuieli de judecată și în recurs.
În motivarea recursului, partea civilă a arătat că, deși apelul inculpatului a fost admis doar pe latură penală iar în latura civilă s-a constatat că este nefundat, instanța de apel i-a respins cererea de acordare a cheltuielilor judiciare efectuate de el în apel (filele 11-12).
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, curtea constată că recursul părții civile este fondat, pentru considerentele ce urmează.
Potrivit art. 193 alin. 6. proc. pen. în celelalte cazuri decât cele de la alin. 1-5 ale acestui articol, privind restituirea cheltuielilor judiciare făcute de părți în cursul procesului penal, instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile.
Conform art. 274 alin. 1. proc. civ. partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, a plăti cheltuielile de judecată.
Poziția de parte câștigătoare în proces este determinată de raportul dintre conținutul obiectului acțiunii și rezultatul obținut prin hotărârea de soluționare a litigiului.
Art. 276. proc. civ. stabilește că, atunci când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor.
În cauză, apelul inculpatului, singurul declarat, a fost apreciat ca întemeiat pe latură penală și ca nefondat în latura civilă.
Atât inculpatul, cât și partea civilă și-au făcut apărări cu ocazia dezbaterii apelului atât în privința acțiunii penale, cât și referitor la acțiunea civilă.
Instanța de recurs nu își însușește punctul de vedere al instanței de apel potrivit căruia nu s-ar putea acorda cheltuieli judiciare părții civile în situația în care apelul inculpatului a fost admis.
Chiar dacă apelul inculpatului a fost admis, demersul său procesual a fost găsit întemeiat doar în parte, respectiv în latura penală a cauzei, astfel încât nu se poate susține că partea civilă ar fi căzut în pretenții și, pe cale de consecință, că nu i se pot acorda cheltuielile de judecată.
Situației rezultate din admiterea numai sub aspectul laturii penale a apelului inculpatului, declarat în ambele laturi ale cauzei penale, îi corespunde ipoteza prevăzută la art. 276. proc. civ. când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța apreciind în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată și putând face chiar compensarea lor.
Întrucât inculpatul nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel, ci doar partea civilă, curtea nu va putea dispune compensarea, urmând ca doar inculpatul să fie obligat la plata cheltuielilor judiciare efectuate de partea civilă în apel.
Privitor la cuantum, văzând modalitatea de rezolvare de către tribunal a pretențiilor apelantului, instanța de recurs apreciază ca fiind rezonabilă acordarea a Jd in suma de 1.500 lei achitată de partea civilă cu titlu de onorariu de avocat (fila 17 dosar apel).
Se mai constată că în cauză nu sunt incidente alte motive de recurs ce pot fi luate în considerare din oficiu potrivit art. 3859alin. 3. proc. pen.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 38515pct. 2 lit. d) proc. pen. va fi admis recursul declarat de partea civilă împotriva deciziei penale nr. 235/A/23.10.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- din 11.05.2009, va fi casată în parte decizia recurată, în privința cheltuielilor judiciare efectuate de părți, și, rejudecându-se cauza, în baza art. 193 alin. 6. proc. pen. raportat la art. 274 și la art. 276. proc. civ. inculpatul apelant va fi obligat la plata sumei de 750 lei cheltuieli judiciare în apel către partea civilă intimată; vor fi menținute în rest dispozițiile deciziei penale recurate.
Deși partea civilă a solicitat cheltuieli de judecată și în recurs, nu a făcut dovada existenței și a cuantumului acestora, așa încât inculpatul intimat nu poate fi obligat la plata vreunei sume cu acest titlu.
Văzând și disp. art. 192 alin. 3 și ale art. 189 alin. 1. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În baza art. 38515pct. 2 lit. d) proc. pen. admite recursul declarat de partea civilă împotriva deciziei penale nr. 235/A/23.10.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- din 11.05.2009.
Casează în parte decizia recurată, în privința cheltuielilor judiciare efectuate de părți, și, rejudecând cauza, în baza art. 193 alin. 6. proc. pen. raportat la art. 274 și la art. 276. proc. civ. obligă inculpatul apelant la 750 lei cheltuieli judiciare în apel către partea civilă intimată.
Menține în rest dispozițiile deciziei penale recurate.
În temeiul art. 192 alin. 3. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat în recurs rămân în sarcina acestuia.
Dispune plata din fondurile Ministerului Justiției către Baroul Timișa sumei de 200 lei reprezentând onorariul apărătorului din oficiu.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 11.01.2010.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - -
GREFIER,
RED: FP/14.01.2010
Dact: 2 exempl/15 Ianuarie 2010
Primă instanță: jud. - Judecătoria Timișoara
Apel: jud., - Tribunalul Timiș
Președinte:Florin PopescuJudecători:Florin Popescu, Codrina Iosana Martin, Constantin
