Contestaţie la executare. Art.461 C.p.p.. Decizia nr. 23/2014. Tribunalul ALBA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 23/2014 pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 16-01-2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A.
SECȚIA PENALĂ
DECIZIA PENALĂ Nr. 23/2014
Ședința publică de la 16 Ianuarie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE T. Ț. - Președinte Secția Penală
Judecător M. E. F.
Judecător C. M. - Președinte Tribunal
Grefier R. M. P.
Parchetul de pe lângă Tribunalul A. este reprezentat prin procuror
V. G.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de P. de pe lângă J. A. I. împotriva Sentinței penale nr. 400/2013 pronunțată de J. A. I. în dosar penal nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă av. M. R., în substituirea av. A. M., desemnat apărător din oficiu și av. V. I. B., apărător ales, lipsă fiind contestatorul.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Față de împrejurarea că în cauză contestatorul și-a angajat un apărător ales, instanța, în temeiul art. 171 alin. 5 Cod procedură penală, constată încetat de drept mandatul apărătorului desemnat din oficiu, avocat A. M., și dispune, în baza Protocolului încheiat între MJ și U.N.B.R., plata a 50% din cuantumul onorariului apărătorului desemnat din oficiu.
Apărătorul contestatorului, av. V. I. B., arată că la fila 129 din dosar se află un răspuns la o adresă din care rezultă că contestatorul a fost arestat pe teritoriul Spaniei în vederea extrădării sale către România. De asemenea, arată că mandatul european de arestare pe numele contestatorului a fost transmis prin difuzare, nu în mod direct, ceea ce înseamnă că prescripția executării pedepsei nu a fost întreruptă. Deși Legea nr. 302/2004 prevede că depunerea cererii de extrădare întrerupe prescripția neîndeplinită anterior, totuși această lege nu retroactivează, în cauză ea negăsindu-și aplicare. Astfel, în cauză își găsește aplicare Legea nr. 704/2001, care nu conține o astfel de prevedere și care a fost legea în baza căreia a început cursul prescripției.
Reprezentantul Ministerului Public arată că Legea nr. 302/2004 este legea aplicabilă la acest moment, ea abrogând Legea nr. 704/2001.
Apărătorul contestatorului, luând cuvântul, arată că prescripțiile începute după data intrării în vigoare a Legii nr. 302/2004 trebuie să fie raportate la această lege iar cele începute înainte de aceasta trebuie să se raporteze la legea care era în vigoare la acel moment iar Legea nr. 302/2004 nu are efecte retroactive.
Reprezentantul Ministerului Public solicită, în continuare, admiterea recursului Parchetului de pe lângă J. A. I., casarea Sentinței penale nr. 400/2013 a Judecătoriei Alba Iulia și, rejudecându-se cauza, să se constate inadmisibilitatea cererii contestatorului. Arată că trebuie să se aibă în vedere faptul că o cerere identică, având același obiect, același temei de drept și aceleași motive, a fost formulată în cursul anului 2012, fiind respinsă prin Sentința penală nr. 186/2012 a Judecătoriei Alba Iulia. Față de Decizia 30/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care se prevede că cererile repetate, având ca obiect revizuiri și contestații la executare, sunt inadmisibile, apreciază că prezenta contestație la executare este inadmisibilă. De asemenea, arată că a fost întrerupt cursul prescripției la data de 08.02.2011, atunci când contestatorul a fost arestat de către autoritățile spaniole, această arestare reprezentând o începere a executării pedepsei. Apreciază că nu are relevanță dacă mandatul european de executare a fost transmis prin difuzare sau în mod direct, întrucât cursul prescripției se întrerupe în momentul în care o persoană a fost arestată, moment ce coincide cu începerea executării pedepsei.
Apărătorul contestatorului, luând cuvântul, arată că contestația anterioară a avut același temei de drept, însă nu aceleași motive, împrejurare față de care nu se poate vorbi de o autoritate de lucru judecat, negăsindu-și aplicabilitate principiul conform căruia o persoană nu poate fi judecată de două ori pentru aceeași faptă. Într-adevăr, în Decizia Cadru a Consiliului Uniunii Europene din anul 2002 se prevede că se compută din durata totală a privării de libertate toate perioadele de detenție rezultând din executarea unui mandat european de arestare, însă acest lucru nu înseamnă că contestatorul a început executarea pedepsei, fiindu-i restrânsă libertatea doar o perioadă scurtă de 3 ore, timp în care a fost transportat de la o instanță inferioară la una superioară. Față de toate aceste aspecte, apreciază că hotărârea instanței de fond este corectă, chiar dacă nu a fost motivată corespunzător, și solicită respingerea recursului formulat de P. de pe lângă J. A. I..
Reprezentantul Ministerului Public arată că mandatul european de arestare a fost emis la data de 10.09.2009 iar prescripția, fiind de 8 ani și 8 luni, se împlinea în luna ianuarie a anului 2012, iar arestarea s-a făcut în data de 08.02.2011, rezultând așadar că cursul prescripției a fost întrerupt.
Apărătorul contestatorului, față de această împrejurare, arată că o nouă cerere de extrădare nu mai poate fi făcută.
TRIBUNALUL
Asupra recursului penal de față;
Constată că prin sentința penală nr. 400/2013 pronunțate de J. A. I. în dosar penal nr._, în baza art. 461 alin. 1 lit. d Cod procedură penală raportat la art. 126 alin. 1 lit. b Cod penal s-a admis contestația la executare formulată de petentul Ș. A. și, în consecință s-a constatat prescrisă executarea pedepsei de 3 ani și 8 luni închisoare aplicată petentului Ș. A. prin sentința penală nr. 476/2003 pronunțată de J. A. I. în dosarul nr. 1215/2003.
S-a anulat mandatul de executare a pedepsei nr. 843/20.05.2003 emis pe numele petentului.
S-a anulat mandatul european de arestare nr. 20/10.09.2009 emis pe numele petentului în dosarul nr. 20/E/2009, precum și mandatul de urmărire internațională emis pe numele petentului în dosarul nr. 20/E/2009.
S-au anulat toate celelalte forme de executare emise față de petent.
S-a făcut aplicarea art. 192 alin. 3 Cod procedură penală.
În motivare, instanța de fond a reținut că prin sentința penală nr. 476/2003 pronunțată de J. A. I. în dosarul nr. 1215/2003, definitivă la data de 20.05.2003, petentul Ș. A. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani și 8 luni închisoare.
Potrivit art. 126 alin. 1 lit. b Cod penal termenul de prescripție a executării pedepsei aplicate petentului este de 8 ani și 8 luni, termen care curge de la data rămânerii definitive a hotărârii, respectiv 20.05.2003, așa cum rezultă din art. 126 alin. 3 Cod penal. Prin urmare, în situația în care nu a intervenit vreo cauză de întrerupere ori de suspendare a termenului de prescripție, acesta s-a împlinit la data de 20.01.2012.
În ceea ce privește întreruperea termenului de prescripție invocată în cauză de procuror, instanța a constatat că prin Decizia nr. 2/2012 pronunțată în recurs în interesul legii, ÎCCJ a statuat că „transmiterea directă a mandatului european de arestare emis de autoritățile române către autoritățile judiciare ale altui stat membru, pe teritoriul căruia a fost localizată persoana, indiferent dacă aceasta este sau nu arestată provizoriu în vederea predării, are efect de întrerupere a prescripției executării pedepsei.
Nu produce efect întreruptiv de prescripție transmiterea mandatului european de arestare prin difuzare”.
În acest sens, instanța de fond a constatat că la data de 10.09.2009 a fost emis pe numele petentului mandatul european de arestare nr. 20/2009, în vederea executării pedepsei mai sus amintite. Mandatul respectiv a fost trimis spre difuzare Centrului de Cooperare Polițienească Internațională, ceea ce, așa cum rezultă din considerentele deciziei nr. 2/2009 a ÎCCJ dar și din dispozițiile art. 90 alin. 2 din Legea nr. 302/2004, republicată, nu echivalează cu transmiterea directă și nu are efect întreruptiv al termenului de prescripție.
Împotriva sentinței primei instanțe a declarat recurs, în termenul legal, P. de pe lângă J. A. I. solicitând casarea ei și, în rejudecare, respingerea contestației la executare.
În motivarea recursului se arată că în mod greșit instanța de fond a apreciat că în cauză sunt îndeplinite art.126 alin.1 lit. b Cod penal, fără a observa că în data de 08.02.2011, petentul Ș. A. a fost arestat pe teritoriul Spaniei în vederea extrădării sale către România ceea ce echivalează cu o transmitere directă a mandatului european de arestare emis de autoritățile române către autoritățile judiciare ale altui stat membru, Spania, pe teritoriul căruia a fost localizată persoana potrivit art.9 din Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13.06.2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (2002/584/JAI) și acesta a avut efectul de a întrerupe prescripția executării pedepsei.
S-a susținut că potrivit dispozițiilor art. 33 alin. 2 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală depunerea cererii de extrădare întrerupe prescripția neîmplinită anterior, iar în cauză sunt incidente aceste dispoziții legale.
De asemenea s-a arătat că prin decizia nr. 2/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că transmiterea directă a mandatului european de arestare emis de autoritățile române către autoritățile judiciare ale altui stat membru, pe teritoriul căruia a fost localizată persoana, indiferent dacă acesta este sau nu arestat provizoriu în vederea predării, are efect de întrerupere a prescripției executării pedepsei.
Tribunalul constată că recursul este fondat pentru următoarele motive:
Referitor la excepția inadmisibilității contestației la executare invocată de reprezentantul Parchetului, instanța urmează a o respinge, întrucât în cazul contestației la executare prin care se invocă prescripția, formularea ulterioară a unei astfel de cereri nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât instituția prescripției este supusă curgerii unui termen.
Pe fondul cauzei, Tribunalul reține că prin sentința penală nr. 476/2003 pronunțată de J. A. I. în dosarul nr. 1215/2003, definitivă la data de 20.05.2003, petentul Ș. A. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani și 8 luni închisoare.
Întrucât petentul s-a sustras executării pedepsei, J. A. I. a emis pe numele petentului, la data de 10.09.2009 mandatul european de arestare nr. 20/10.09.2009, precum și mandatul de urmărire internațională în dosarul nr. 20/E/2009.
Contrar celor susținute de apărătorul petentului, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.704/2001 privind asistența judiciară internațională în materie penală, întrucât, așa cum s-a menționat anterior, toate formele de cooperare judiciară internațională au fost efectuate în baza Legii nr.302/2004, act normativ care a abrogat Legea nr.704/2001.
Potrivit art. 126 alin. 1 lit. b Cod penal termenul de prescripție a executării pedepsei aplicate petentului este de 8 ani și 8 luni, termen care curge de la data rămânerii definitive a hotărârii, respectiv 20.05.2003, așa cum rezultă din art. 126 alin. 3 Cod penal. Prin urmare, în situația în care nu a intervenit vreo cauză de întrerupere ori de suspendare a termenului de prescripție, acesta s-a împlinit la data de 20.01.2012.
În cauză însă a intervenit o cauză de întrerupere a executării pedepsei, petentul fiind arestat în Spania la data de 08.02.2011 în baza mandatului european de arestare în vederea predării către România, dar întrucât acesta nu a consimțit la predarea sa către autoritățile române și nu a renunțat la drepturile conferite de regula specialității, executarea mandatului a fost transferată la o instanță superioară și petentul a fost pus în libertate provizorie (adresa nr._/01.06.2011 emisă de Ministerul Administrației și Internelor - Centrul de Cooperare Polițienească Internațională - Biroul SIRENE).
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 2/2012 pronunțată într-un recurs în interesul legii a statuat că efectul întreruptiv de prescripție, conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, se impune a fi recunoscut în situația în care față de persoana solicitată se dispune și se ia măsura arestării provizorii în vederea predării în baza mandatului european de arestare emis de autoritățile române, momentul arestării marcând momentul de început al executării obligației persoanei la respectarea dreptului statului român.
Un argument în plus este acela că arestul executat în statul străin este considerat a fi efectuat în faza de executare a procesului penal și urmează a se deduce din durata pedepsei, potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată.
Față de considerentele de mai sus, văzând și disp.art.38515 pct.2 lit. d Cod procedură penală, Tribunalul va admite recursul formulat de P. de pe lângă J. A. I. împotriva Sentinței penale nr. 400/2013 pronunțată de J. A. I. în dosarul penal_, va casa sentința penală atacată și va respinge contestația la executare formulată de contestatorul Ș. A..
Va face aplicarea art.192 alin.3 Cod procedură penală.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de P. de pe lângă J. A. I. împotriva Sentinței penale nr. 400/2013 pronunțată de J. A. I. în dosarul penal_ și în consecință:
Casează sentința penală atacată și respinge contestația la executare formulată de contestatorul Ș. A..
În baza art. 192 alin. 3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare avansate de stat în recurs rămân în sarcina statului.
Definitivă și executorie.
Pronunțată în ședința publică, azi 16.01.2014.
Președinte Judecători
T. Ț. M. E. F. C. M.
Grefier
R. M. P.
Redactat: M.E.F
Tehnoredactat: R.P./2 ex/05 Februarie 2014
Judecător fond: O. T.
| ← Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Sentința nr. 158/2014.... | Sesizare transmisă de comisia prevăzută de HG 836/2013.... → |
|---|
