Propunere de arestare preventivă a inculpatului. Art. 149 ind 1. C.p.p.. Decizia nr. 230/2012. Tribunalul TIMIŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 230/2012 pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 20-04-2012 în dosarul nr. 230/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL T.
SECȚIA PENALĂ
DECIZIA PENALĂ Nr. 230/R
Ședința publică din 20 Aprilie 2012
Completul compus din:
Președinte: A. C. ȚIRA
Judecător: M. B.
Judecător: R. H.
Grefier: R. P.
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de P. de pe lângă Judecătoria Timișoara împotriva încheierii penale nr. 23/CC din 28.03.2012 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pentru inculpatul intimat lipsă avocat din oficiu V. O..
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul T. este reprezentat de procuror D. M..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care nemaifiind alte cereri formulate, excepții invocate, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentanta Parchetului susține recursul declarat în cauză și solicită admiterea recursului, casarea încheierii, iar în rejudecare admiterea propunerii de arestare preventivă a inculpatului, arătând că încheierea primei instanțe este netemeinică sub aspectul ignorării a existenței pericolului concret pentru ordinea publică, pericol pe care-l prezintă lăsarea în libertate a inculpatului, măsura preventivă luată față de acesta fiind insuficientă pentru înlăturarea acestui pericol.
Apărătorul din oficiu pentru inculpatul intimat, solicită respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii primei instanțe.
INSTANȚA
Deliberând asupra recursului declarat în cauză, constată următoarele:
Prin încheierea penală nr. 23/CC din 28.03.2012 pronunțată în dosar nr._, Judecătoria Timișoara, în temeiul art.1491 alin.9 C. proc. pen., raportat la art.143 C. proc. pen., art.148 alin.1 lit. „f” C. proc. pen., a respins propunerea de arestare preventivă formulată de către P. de pe lângă Judecătoria Timișoara privind pe inculpatul RĂZNEAȘ I..
În temeiul art. 149 indice 1 alin. 12 rap. la art. 146 alin. 11 indice 1 și art. 145 indice 1 C. proc. pen., a luat față de același inculpat măsura obligării de a nu părăsi țara pe o durată de 30 zile, începând cu data de 28.03.2012, până la data de 26.03.2012, inclusiv.
De asemenea, în temeiul art. 145 indice 1 alin. 2 rap. la art. 145 alin 1 indice 1, C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara inculpatul a fost obligat să respecte următoarele obligații: a) să se prezinte la organul de urmărire penală, sau după caz, la parchet, sau instanța de judecată, ori de câte ori sunt chemați, în vederea continuării procesului; b) să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea de organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori sunt chemați; c) să nu își schimbe locuința fără anunțarea/încuviințarea organului judiciar care a dispus măsura; d) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme.
În temeiul dispozițiilor art. 145 alin. 2 indice 2 C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatului că trebuie să respecte obligațiile impuse mai sus, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii sau a respectivelor obligații putându-se lua față de acesta măsura arestării preventive. Totodată, organul de poliție desemnat de instanță, și anume Poliția Municipiului Timișoara, va verifica periodic respectarea măsurii și a obligațiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, va sesiza de îndată instanța de judecată.
De asemenea, copia prezentei încheieri se va comunica, de îndată, în concordanță cu dispozițiile art. 145 alin.2 indice 1 C. proc. pen., inculpatului, secției de poliție în a cărei rază teritorială locuiește acesta, jandarmeriei, poliției comunitare, organelor competente să elibereze pașaportul, organelor poliției de frontieră.
În baza art. 192 alin. 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului și s-a dispus plata sumei de 100 lei din fondurile Ministerului Justiției către Baroul T. reprezentând onorariu avocat din oficiu pentru avocat Iedu A..
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Prin sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara, formulată la data de 28.03.2012, în dosarul nr. 3725/P/2012, înregistrată la instanță sub nr._, s-a solicitat luarea măsurii arestării preventive față de inculpatul Răzneaș I., pe o perioada de 29 de zile.
S-a arătat că prin ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara din data de 28.03.2012 a fost pusă în mișcare acțiunea penală față de învinuitul Răzneaș I. pentru săvârșirea infr. prev. de art. 208 alin.1 - 209 alin.1, lit. a, e, g, i C.pen. cu apl. art.41 alin.2 și art. 99 și urm C.p..
S-a reținut în sarcina inculpatului Răzneaș I., faptul că împreună cu minorul de 14 ani O. C. a săvârșit infracțiunea de furt calificat în formă continuată, constând în patru acțiuni care întrunesc fiecare elementele constitutive ale infracțiunii de furt calificat. Astfel, învinuitul a sustras în timpul nopții de 28.03.2012, prin forțarea capotelor a patru mașini parcate în zona C. din Timișoara bunuri după cum urmează: de la auto Dacia cu nr._, partea vătămată Hauer Fridrich, bateria și radiatorul, de la auto Dacia cu nr._, partea vătămată P. L., radiatorul, de la auto Dacia cu nr._, partea vătămată O. C., bateria și acumulatorul, iar de la auto Dacia cu nr._, parte vătămată Simici H. I., bateria.
Prin ordonanța din data 28.03.2012, s-a luat față de susnumitul Răzneaș I., în calitate de învinuit, măsura reținerii pe o durată de 24 de ore.
Prin ordonanța nr. 3725/P/2012 din data de 28.03.2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara, a fost pusă în mișcare acțiunea penală fată de inculpat pentru infracțiunile menționate.
În probațiune a fost atașat dosarul de urmărire penala nr. 3725/P/2012.
Analizând actele și lucrările dosarului, prima instanță a reținut că prin ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara din data de 28.03.2012, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva inculpatului Răzneaș I. pentru săvârșirea infr. prev. de art. 208 alin.1 - 209 alin.1, lit. a, e, g, i C.pen. cu apl. art.41 alin.2 și art. 99 și urm C.p., reținându-se în fapt că în timpul nopții de 28.03.2012 prin forțarea capotelor a patru mașini parcate în zona C. din Timișoara bunuri după cum urmează: de la auto Dacia cu nr._, partea vătămată Hauer Fridrich, bateria și radiatorul, de la auto Dacia cu nr._, partea vătămată P. L., radiatorul, de la auto Dacia cu nr._, partea vătămată O. C., bateria și acumulatorul, iar de la auto Dacia cu nr._, parte vătămată Simici H. I., bateria.
Legiuitorul român, prin intermediul normelor prevăzute în codul de procedură penală a condiționat luarea unei măsuri preventive privative de libertate, de îndeplinirea cumulativă a trei condiții de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancționată de lege cu pedeapsa închisorii; să fie prezent cel puțin unul dintre temeiurile de arestare, expres și limitativ prevăzute de art. 148 C.pr. penală.
Odată cu ratificarea de către România în 1994 a Convenției Europene a Drepturilor Omului, la acestea s-a adăugat și condiția conformității dreptului intern cu exigențele art. 5 paragraf 1 lit. c al Convenției, precum și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dată în aplicarea acesteia.
Dispozițiile Convenției fac trimitere, în primul rând, în ceea ce privește luarea măsurii arestării preventive, la legislația națională, consacrând obligația de a fi respectate atât normele de fond, cât și cele de procedură prevăzute de către aceasta; dar, cu toate acestea, Curtea a subliniat că orice măsură preventivă trebuie să fie conformă cu scopul urmărit de art. 5 al Convenției, scop care constă în protejarea individului împotriva privărilor arbitrare de libertate. Astfel, se impune nu numai ca privarea de libertate să aibă loc cu respectarea dispozițiilor dreptului intern, ci, este necesar ca acesta din urmă să fie, la rândul său, în acord cu prevederile Convenției, inclusiv cu principiile generale pe care aceasta, deși nu le enunță expres, le conține în mod implicit.
Din această cauză, dar și ținând cont de poziția Curții, enumerarea limitativă a cazurilor de privare de libertate din art. 5 paragr. 1 al Convenției, impun o interpretare restrictivă.
În privința primei condiții necesare în luarea măsurii arestării preventive, instanța a constatat că, din punctul de vedere al dreptului intern – existența unor probe sau indicii temeinice cu privire la săvârșirea de către inculpat a unor fapte prevăzute de legea penală – dar și din punctul de vedere al Convenție Europene – existența unor motive verosimile de a bănui că persoana care urmează să fie privată de libertate a săvârșit o infracțiune – aceasta este îndeplinită, raportat la probele administrate în cauză și față de încadrarea juridică reținută prin ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale.
În speță, față de mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale până în momentul de față, respectiv declarația inculpatului, declarația învinuitului O. C., declarațiile părților vătămate, precum și procesul verbal de reconstituire, instanța a apreciat că există indicii că inculpatul ar fi săvârșit infracțiunile reținute în sarcina lui, cu privire la care s-a pus în mișcare acțiunea penală.
Privind această condiție instanța a reținut, însă, motivația puerilă pentru care inculpatul a înțeles să conceapă infracțiunea, exprimând faptul că își dorea să facă rost de bani pentru a-și cumpăra niște haine și pentru a ieși cu prietenii.
În consecință, instanța a concluzionat că sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 143 C.proc.penală la care face trimitere art. 1491 C.proc.penală, cu precizările mai sus expuse vizând aprecierea obiectivă a gravității faptelor.
A doua condiție: pentru fapta săvârșită, legea să prevadă pedeapsa închisorii, este îndeplinită, astfel, pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului prin ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale, legea prevede pedeapsa închisorii – legea internă fiind mai severă decât dispozițiile Convenției care nu condiționează dispunerea arestării de gravitatea pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârșită.
În speța dedusă judecății, a treia condiție obligatorie – ce vizează existența cel puțin a unuia dintre temeiurile prevăzute de art. 148 lit. a – f C.proc.penală, respectiv lit. f – comportă, de asemenea, anumite interpretări.
Curtea Europeană, verificând temeiurile de arestare din dreptul intern în respectarea art. 5 paragr. 3 din Convenție – a apreciat asupra caracterului rezonabil al detenției preventive, acceptând doar anumite temeiuri din cele invocate de statele membre. Astfel, detenția este justificată doar dacă se face dovada că asupra procesului penal planează cel puțin unul dintre următoarele pericole, care trebuie apreciate în concreto, pentru fiecare caz în parte: pericolul de distrugere a probelor – Hot. Wemhoff c. Germaniei/27.06.1968, riscul presiunii asupra martorilor –Hot. Letellier c. Franței/26.06. 1991, pericolul de a fi tulburată ordinea publică – Hot. Letellier c. Franței/26.06. 1991.
Curtea a precizat care este principiul general care trebuie să guverneze această materie, în cauza Wemhoff: “detenția preventivă trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind starea normală – și ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile – independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă”.
Aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenții provizorii se face luându-se în considerare circumstanțele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură “există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate”
Luând în considerare prevederile menționate, deși pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea de furt calificat, prev. de art. 208 alin. 1, 209 alin. 1 lit.a, e, g C.penal este închisoarea mai mare de 4 ani, respectiv de la 3 ani la 15 de ani închisoare, trebuie să fie îndeplinită și a doua teză prevăzută de litera h a articolului 148 C.proc.penală, și anume să existe probe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Așadar, norma impune existența unei probe care să demonstreze că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, și nu o apreciere asupra pericolului social al faptei – ca element constitutiv al infracțiunii, pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală, această apreciere fiind apanajul judecătorului chemat să dispună asupra fondului cauzei.
Pe de altă parte, un aspect relevant în speță îl constituie starea de minoritate a inculpatului, acesta fiind născut la 16.09.1995.
Potrivit art. 160 indice h al. 1 din Codul de procedură penală, minorul între 14 și 16 ani nu poate fi arestat preventiv decât dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este detențiunea pe viață sau închisoarea de 10 ani sau mai mare și o altă măsură preventivă nu este suficientă.
Din aceste dispoziții legale (precum și din celelalte norme cuprinse în capitolul „dispoziții speciale pentru minori”), reiese că arestarea minorului în procesul penal trebuie să fie cu totul excepțională, având în vedere consecințele negative pe care aceasta le-ar putea avea asupra inculpatului aflat în această situație. Mai mult, inculpatul nu are antecedente penale, fiind la prima întâlnire cu legea penală. De asemenea, inculpatul a avut o atitudine de cooperare cu organele de urmărire penală, recunoscând săvârșirea faptei reținute în sarcina sa.
Din coroborarea tuturor acestor aspecte, instanța a apreciat că nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile pentru luarea măsurii arestării preventive față de inculpat și nu se poate reține că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică și ar influența în mod negativ cercetările penale.
Instanța, aplicând principiul că regula o constituie cercetarea în stare libertate, iar arestarea preventivă are un caracter excepțional, prin prisma normelor de drept și a jurisprudenței invocate, în baza art. 1491 Cod procedură penală, raportat la art. 143 Cod procedură penală și art. 148 alin. 1 lit. f Cod procedură penală, a respins propunerea de arestare preventivă formulată de către P. de pe lângă Judecătoria Timișoara.
Cu toate acestea, instanța a apreciat că pentru desfășurarea procesului penal în condiții optime, având în vedere faptul că părinții inculpatului lucrează în străinătate, se impune a fi luată față de inculpat măsura obligării de a nu părăsi țara, punându-i în vedere acestuia obligațiile prev. de art. 145 alin. 1 indice 1, atrăgându-i atenția că trebuie să respecte obligațiile impuse mai sus, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii sau a respectivelor obligații, putându-se lua față de acesta măsura arestării preventive.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul legal, P. de pe lângă judecătoria Timișoara, cererea fiind înregistrată pe rolul Tribunalului T. la data de 29.03.2012 sub același număr de dosar, respectiv nr._ .
În motivarea recursului, s-a arătat că hotărârea primei instanțe este netemeinică sub aspectul respingerii propunerii de arestare preventivă formulate.
S-a precizat că în speță sunt motive pentru luarea măsurii arestării preventive întrucât cercetarea în stare de libertate a inculpatului ar produce o stare de nesiguranță în societate, raportat la modalitatea de săvârșire a faptelor. Pericolul concret este reprezentat și de numărul mare de fapte comise în timp scurt, motivate de lipsa de bani și posibilitatea extrem de mare ca învinuitul să săvârșească noi fapte, având în vedere că într-o singură noapte a comis patru, iar în ultimele două săptămâni există indicii temeinice că a mai săvârșit alte șapte fapte. Aceste aspecte imprimă faptelor o gravitate sporită și acreditează suspiciunea că, odată pus în libertate, inculpatul ar persevera în comiterea de fapte similare, el dovedind prin comportamentul său chiar o specializare în comiterea aceluiași gen de infracțiuni. Totodată, s-a mai arătat că împrejurările concrete în care faptele au fost săvârșite – pe timp de noapte și prin efracție, prin atragerea și a unui alt făptuitor minor, precum și frecvența deosebită conturează pericolul pe care în prezintă lăsarea inculpatului în libertate și reprezintă aspecte care evidențiază că, în ipoteza lăsării acestuia în libertate, ar fi încurajat în comiterea altor infracțiuni, determinându-se în conștiința acestuia un sentiment de impunitate.
Examinând încheierea recurată atât prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și sub toate aspectele de fapt și de drept, în condițiile prevăzute de art. 3856 C.p.p., tribunalul constată că recursul este nefondat, încheierea Judecătoriei Timișoara fiind temeinică și legală.
După cum rezultă din examinarea normelor interne – procesual penale și constituționale, interpretate prin coroborare și prin prisma dispozițiilor art.5 din Convenția Europeană privind Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, dreptul la libertate este un drept inalienabil, la care nu se poate renunța, iar garanțiile ce îl însoțesc privesc toate persoanele, având în vedere rolul primordial al acestui drept într-o societate democratică.
Ca atare, rezultă cu necesitate că normele legale ce prevăd cazurile în care se poate deroga de la principiul că nici o persoană nu poate fi privată de libertatea sa au caracter derogatoriu, iar cazurile pe care le reglementează nu pot fi interpretate decât restrictiv, deoarece regula în materie o constituie starea de libertate, iar orice restrângere sau atingere, în orice mod și de orice intensitate a substanței dreptului imprimă acestuia drept fundamental un caracter relativ.
Conform legislației interne, pentru a se putea dispune măsura arestării preventive în temeiul art. 143 C.p.p. rap. la art. 148 lit.f C.p.p., este necesar să fie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții: condiția prevăzută de art.143 Cod procedură penală – respectiv să existe probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, și totodată, condițiile prev. de art. 148 lit.f C.p.p. – respectiv legea să prevadă pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau închisoarea mai mare de 4 ani și să existe unui probatoriu din care să rezulte că lăsarea în libertate a persoanei prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
De asemenea, potrivit art.136 alin.1 Cpp măsurile preventive se iau în scopul de„a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei”.
Potrivit art.136 alineat ultim Cpp „alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura”.
Prin urmare, legea procesual penală oferă o . criterii în raport de care judecătorul sau instanța de judecată se pot orienta în alegerea unei măsuri preventive.
În ceea ce privește primele două condiții prevăzute de art.143 și art. 148 lit.f teza I Cod procedură penală pentru luarea măsurii arestării preventive, respectiv existența unor probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și prevederea pentru acea infracțiune a unei pedepse cu închisoarea mai mare de 4 ani sau detențiunea pe viață, tribunalul constată că, așa cum a reținut și prima instanță, acestea sunt îndeplinite, existând indicii temeinice cu privire la implicarea inculpatului Răzneaș I. în săvârșirea în noaptea de 28.03.2012, a unei infracțiuni de furt calificat în formă continuată ( 4 acte materiale).
În ceea ce privește cea de-a treia condiție - prevăzută de art.148 lit. f teza a-II-a Cod procedură penală – care trebuie realizată cumulativ cu cea privind cuantumul sancțiunii privative de libertate, tribunalul apreciază, la fel ca și prima instanță, că aceasta nu este îndeplinită în speță, neexistând probe certe că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
Comiterea de infracțiuni, chiar de o anumită gravitate – reflectată de exemplu prin natura și cuantumul sancțiunii, nu constituie, prin ea însăși temei pentru privarea de libertate a învinuitului sau inculpatului în forma detenției preventive.
Sub acest aspect, tribunalul reține că, prin raportare la jurisprudența CEDO, precum și la cea națională, criteriile și elementele care trebuie avute în vedere în analiza existenței "pericolului pentru ordinea publică", având în vedere că această noțiune nu este definită în legislație, se referă la reacția publică declanșată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranță ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum și la profilul personal al acestuia, fiind necesar a se face o distincție clară între starea de pericol pe care o reprezintă lăsarea inculpatului în libertate și pericolul social al faptei săvârșite. Totodată, trebuie subliniat că pericolul pentru ordinea publică la care se face referire nu este prezumat, ci trebuie dovedit, în special dacă este vorba de riscul ca inculpatul să comită o noua infracțiune sau de reacția publică declanșată de faptele comise, precum și faptul că, odată cu trecerea timpului, o eventuală stare de pericol existentă la săvârșirea faptei, se estompează, se risipește.
Or, în cauză, tribunalul constată, pe de o parte, că infracțiunea de furt calificat, în formă continuată, pentru care este cercetat inculpatul și în raport de care a fost formulată propunerea de arestare preventivă, nu reprezintă o infracțiune comisă cu violență, astfel încât prin natura sa nu poate fi considerată ca fiind în măsură să determine o tulburare serioasă a ordinii sociale și că nu există nici o probă în sensul că lăsarea în libertate a inculpatului ar determina o reacție negativă din partea societății într-o asemenea manieră încât să justifice o privare de libertate a acestuia.
În același timp, în ceea ce privește profilul personal al inculpatului, trebuie observat că acesta se află la primul contact cu legea penală, nefiind cunoscut cu antecedente penale, ceea ce denotă că implicarea sa în activitatea infracțională ar putea reprezenta un accident și evidențiază o periculozitate scăzută a acestuia. Totodată, trebuie observat că inculpatul este minor, iar ulterior prinderii sale, a avut o conduită procesuală corectă, colaborând cu organele de cercetare penală și regretând faptele săvârșite.
Or, raportat la toate aceste criterii reale și personale, tribunalul apreciază că inculpatul prezintă o periculozitate scăzută, neexistând nici un temei care să justifice privarea acestuia de libertate pe parcursul cercetărilor. Contactul cu autoritățile judiciare, precum și perioada de reținere deja executată, apar în mod evident ca suficiente pentru a înlătura un eventual pericol de săvârșire de noi infracțiuni de către inculpat, fiind în măsură să corijeze un eventual fond infracțional al acestuia, inculpatul înțelegând în prezent care sunt consecințele săvârșirii unor fapte de natură penală
Ca atare, raportat la aceste considerente, având în vedere și faptul că probatoriul este în mare majoritate administrat, neexistând nici un pericol nici cu privire la zădărnicirea adevărului de către inculpat, instanța de recurs apreciază că în mod corect s-a reținut de către prima instanță că nu există nici un impediment pentru care cercetarea nu s-ar putea desfășura cu inculpatul în stare de libertate, scopul prevăzut de art. 136 C.p.p., respectiv a se asigura buna desfășurare a procesului penal sau a se împiedica sustragerea inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, putând fi în mod evident atins doar prin aplicarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara.
Pentru aceste considerente, în baza art. 38515 al. 1 pct. 1 lit. b C.p.p., tribunalul va respinge ca nefondat recursul declarat de P. de pe lângă Judecătoria Timișoara, urmând ca, în temeiul art.192 al. 3 C.p.p., cheltuielile judiciare să rămână în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În baza art. 38515 pct. 1 lit. b C.p.p., respinge ca nefondat recursul declarat de P. de pe lângă Judecătoria Timișoara împotriva încheierii penale nr. 23/CC/28.03.2012, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._ .
În baza art. 192 al. 3 C.p.p., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică, azi 20.04.2012.
Președinte,Judecător,Judecător, Grefier,
A. C. ȚiraMonica BadescuRadu HerciuRamona P.
Red. A.Ț.C/R.P.
2 ex/08 Mai 2012
Primă instanță – E. L. B.
| ← Cerere de întrerupere a executării pedepsei. Art.455 C.p.p..... | Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.... → |
|---|
