Faptă descrisă în partea expozitivă, dar nemenţionată în dispozitivul rechizitoriului - obiectul judecăţii
| Comentarii |
|
Prin sentinţa penală nr. 70/01.03.2001 a Tribunalului Arad, inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de omor deosebit de grav şi de tâlhărie, prevăzute în art. 174 raportat la art. 176 lit. d) şi în art. 211 alin. (1) C. pen.
Apelul şi recursul inculpatului au fost respinse prin decizia penală nr. 175/A/05.05.2000 a Curţii de Apel Timişoara, respectiv prin decizia nr. 3935/13.10. 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, s. pen.
împotriva hotărârilor pronunţate în cauză s-a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 410 alin. (1) pct. 1 CPP, susţinându-se că, deşi s-a reţinut prin rechizitoriu şi faptul că în noaptea de 05.08.1999, la câteva zile după săvârşirea infracţiunilor de omor şi de tâlhărie, inculpatul a trecut fraudulos frontiera în Ungaria, cu scopul de a se ascunde, prima instanţă nu s-a pronunţat asupra acestei fapte.
S-a motivat că, din moment ce această faptă a fost descrisă în cuprinsul rechizitoriului şi rezultă din probele administrate, instanţa trebuia să se considere sesizată cu judecarea ei, în conformitate cu prevederile art. 317 CPP, chiar dacă s-a omis să se facă referire la încadrarea ei juridică şi nu s-a făcut, în dispozitivul rechizitoriului, menţiunea expresă a trimiterii inculpatului în judecată şi pentru această infracţiune.
Recursul în anulare a fost respins ca nefondat pentru următoarele considerente:
In conformitate cu art. 317 CPP, judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana arătate în actul de sesizare a instanţei, iar în caz de extindere a procesului penal, şi la fapta şi persoana la care se referă extinderea.
Prin urmare, obiectul judecăţii, care este în acelaşi timp obiectul învestirii, este determinat de cuprinsul actului de sesizare, care este, astfel, implicit, caracterizat şi ca act de învestire.
Potrivit articolului menţionat deci, judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana cu privire la care a avut loc trimiterea în judecată şi învestirea instanţei.
Pentru a determina ce se înţelege prin „fapta” şi „persoana” arătate în actul de sesizare, se impune ca textul art. 317 să fie raportat la cel al art. 263 CPP, care se referă la cuprinsul rechizitoriului.
Articolul 263 alin. (1) prevede că rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile prevăzute în art. 203, datele privitoare la persoana inculpatului, fapta reţinută în sarcina sa, încadrarea juridică, probele pc care se întemeiază învinuirea, măsura preventivă luată şi durata acesteia, precum şi dispoziţia de trimitere în judecată.
Este de observat că, dintre aceste menţiuni pe care trebuie să le cuprindă rechizitoriul, art. 317 CPP, care fixează obiectul judecăţii, adică limitele învestirii, se referă numai la faptă şi persoană.
Dar, în accepţiunea acestui text de lege, prin faptă arătată în actul de sesizare nu se poate înţelege simpla referire la o anumită faptă menţio
nată în succesiunea activităţilor inculpatului, ci referirea la descrierea acelei fapte într-un mod susceptibil de a produce consecinţe juridice, şi anume de a învesti instanţa, o atare condiţie neputând fi îndeplinită decât în cazul când fapta arătată prin rechizitoriu este însoţită de precizarea încadrării ei juridice şi de dispoziţia de trimitere în judecată pentru acea faptă.
Altfel, s-ar putea ajunge la efectuarea urmăririi penale cu asigurarea garanţiilor procesuale înscrise în lege numai pentru o singură faptă sau un număr restrâns de fapte, pentru ca în final, pe calea exercitării apelului sau a recursului de către procuror, ori a recursului în anulare, să se ceară condamnarea şi pentru alte fapte, uneori mai complexe, fară a se parcurge etapele obligatorii, cu garanţii inerente menite să asigure aflarea adevărului şi dreptul de apărare al celui judecat, ceea ce ar fi contrar principiilor de bază ale dreptului procesual penal, precum şi obligaţiei înscrise în art. 5 pct. 2 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, potrivit căreia orice persoană arestată trebuie să fie informată asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa. în speţă, din moment ce prin rechizitoriu nu s-a făcut nicio referire la încadrarea juridică a faptei de trecere frauduloasă a frontierei, menţionată în partea sa descriptivă şi nici nu s-a precizat, prin dispoziţia de trimitere în judecată, că aceasta priveşte şi infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei, nu se poate considera că procurorul şi-a manifestat voinţa de a trimite în judecată pe inculpat şi pentru săvârşirea acestei infracţiuni. Este de menţionat că în cursul judecăţii nu s-a cerut extinderea procesului penal în conformitate cu art. 336 alin. (1) CPP, încât se impune a se constata că instanţa nu a fost sesizată şi cu judecarea infracţiunii prevăzute în art. 65 din Legea nr. 56/1992.
De aceea, judecarea inculpatului pentru săvârşirea acestei infracţiuni nu poate avea loc decât în condiţiile sesizării instanţei cu un nou rechizitoriu, emis în urma punerii în mişcare a acţiunii penale potrivit art. 235 CPP şi a efectuării actelor obligatorii de urmărire generală cu privire la infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei.
Aşa fiind, cu privire la infracţiunea pentru care nu s-a indicat încadrarea şi nici nu a fost manifestată voinţa procurorului de a dispune trimiterea inculpatului în judecată prin dispozitivul rechizitoriului sau în faţa instanţei, pe calea extinderii procesului penal pentru alte fapte, judecarea nu poate avea loc decât ca urmare a unui nou act de sesizare a instanţei.
C.S.J., Completul de 9 judecători, dec. nr. 74/08.10.2001,
Notă. 1. în urma întâlnirii dintre conducerea C.S.M. şi membrii Comisiei „Unificarea practicii judiciare” cu preşedinta Secţiei penale a înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, reprezentantul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi preşedinţii secţiilor penale ale curţilor de apel, având ca obiect unificarea practicii judiciare, din 04.06.2008, s-a susţinut în opinie majoritară că, din dispoziţiile art. 263 CPP, rezultă că descrierea în partea expozitivă din rechizitoriu a faptelor comise de inculpat, cu trimitere la probele pe care se întemeiază acuzaţia, învesteşte instanţa de judecată cu acea infracţiune, chiar dacă în dispozitivul rechizitoriului nu este menţionată încadrarea juridică dată faptei. Se are în vedere în acest sens punerea în mişcare a acţiunii penale, ascultarea inculpatului cu privire la acea infracţiune, prezentarea materialului de urmărire penală, neînscrierea infracţiunii în dispozitiv fiind considerată o simplă omisiune, aşa încât se apreciază că instanţa de judecată este sesizată in rem.
Un alt punct de vedere a fost în sensul că neînscrierea în rechizitoriu a unei infracţiuni, chiar şi în cazul în care ea a fost descrisă în partea expozitivă, inculpatul a fost ascultat, s-a pus în mişcare acţiunea penală şi a fost prezentat materialul de urmărire penală, nu exprimă însă voinţa procurorului de trimitere în judecată şi pentru acea infracţiune.
Analizând opinia majoritară mai sus expusă, constatăm că aceasta este în acord cu practica judiciară de până în anul 2001, când se considera că din moment ce fapta a fost descrisă în rechizitoriu şi rezultă şi din probele administrate, instanţa trebuie să se considere sesizată cu judecarea ei, chiar dacă s-a omis să se facă referire la aceasta în dispozitiv.
Această opinie este în dezacord cu practica instanţei supreme (...) după anul 2001 şi totodată cu majoritatea teoriilor doctrinare, potrivit cărora, dacă s-ar considera că instanţa este sesizată şi cu faptele reţinute în expunerea rechizitoriului, deşi ele nu sunt trecute nici ca fapte, nici ca încadrare juridică în dispozitivul rechizitoriului, sub dispoziţia de trimitere în judecată, aceasta ar constitui o interpretare extensivă a dispoziţiilor privind obiectul judecăţii în primă instanţă. Această interpretare nu ţine seama de diferenţierea pe care o face legea între actul procesual de dispoziţie al procurorului şi actul procedural care cuprinde actul de dispoziţie. Actele de dispoziţie ale procurorului cu privire la finalizarea urmăririi sunt: trimiterea în judecată, scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi penale; un rechizitoriu, ca act procedural, poate cuprinde şi actul de dispoziţie de trimitere în judecată, dar şi actul de netrimitere în judecată. Ca urmare, neincluderea unei fapte în actul de dispoziţie de trimitere în judecată cuprins în rechizitoriu produce îndoială dacă procurorul a avut în vedere sesizarea instanţei şi cu această faptă.
De altfel, s-a arătat că necesitatea respectării dispoziţiilor care reglementează sesizarea primei instanţe de judecată, aflată sub sancţiunea nulităţii absolute, decurge şi din cazurile petrecute în practică, în care inculpatul a fost judecat pentru o faptă pentru care procurorul dispusese neînceperea urmăririi penale, încetarea urmăririi sau disjungerea de cauza trimisă în judecată, ceea ce exclude voinţa procurorului de a dispune trimiterea în judecată.
S-a mai subliniat că din perspectiva limitelor obiectului actului de sesizare, rechizitoriul trebuie să se limiteze numai la faptele şi persoanele determinate pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi s-a pus în mişcare acţiunea penală chiar prin cuprinsul său ori anterior, printr-o ordonanţă separată şi în privinţa cărora s-a dispus trimiterea în judecată, cu încadrarea juridică dată faptelor. Aceste fapte trebuie precis determinate, astfel încât să rezulte clar voinţa neechivocă a procurorului de trimitere în judecată. Existenţa unor necorelări evidente între partea expozitivă şi dispozitivă a rechizitoriului nu pot fi de natură să învestească legal instanţa de judecată.
Unii autori au arătat că în condiţiile în care rechizitoriul trebuie să cuprindă şi dispoziţia de trimitere în judecată a persoanelor şi faptelor pentru care s-a făcut urmărirea penală, nemenţionarea acesteia expressis verbis în dispozitivul rechizitoriului va atrage nulitatea sesizării instanţei, nulitate care însă va putea fi acoperită în condiţiile art. 300 alin. (2), în sensul că neregularitatea actului de sesizare va putea fi înlăturată de îndată sau la termenul acordat în acest scop, iar dacă înăuntrul acestui interval actul nu poate fi refăcut, dosarul va fi restituit organului de urmărire penală pentru refacerea acestuia.
2. A se vedea şi C.S.J., Completul de 9 judecători, dec. nr. 2266/2002, în R.D.P. nr. 1/2003, p. 187 - dacă o faptă este descrisă în partea expozitivă a rechizitoriului, dar nu este menţionată în dispozitivul acestuia, acest lucru nu constituie o neregularitate esenţială a actului de sesizare, obiectul judecăţii, care este în acelaşi timp obiectul învestirii, este determinat de cuprinsul actului de sesizare care este implicit caracterizat şi ca act de învestire.
