CONTOPIREA PEDEPSELOR
| Comentarii |
|
104. Susţinerea recurentului, în sensul că prin hotărârile în care au fost pronunţate pedepsele ce constituie obiectul cererii de contopire nu s-a dat eficienţă unor acte de amnistie şi graţiere, nu poate fi luată în discuţie în această fază procesuală, în care instanţele au fost sesizate cu soluţionarea unei cereri de contopire a unor pedepse definitive.
Nici cererea condamnatului de a se face aplicarea art. 458 C. proc. pen. - ca urmare a dispoziţiilor legale prin care s-a înlăturat regimul sancţionator agravat prevăzut pentru infracţiunile comise contra avutului obştesc - nu poate fi luată în discuţie pe această cale, atâta vreme cât contopirea are ca obiect pedepse intrate în puterea lucrului judecat.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 25/1997
NOTĂ. Teza de principiu enunţată în alin. 2 al rezumatului deciziei - că legea penală mai favorabilă nu poate fi aplicată în cazul pedepselor definitive - este contrară dispoziţiilor legale. Din moment ce cererea de contopire are ca obiect pedepse definitive - spune instanţa de recurs - legea penală mai favorabilă, intervenţia ulterioară condamnării definitive, “nu poate fi luată în discuţie”, chiar dacă sub incidenţa ei cad şi infracţiuni pentru care s-au pronunţat pedepse a căror contopire se solicită; or, acest lucru nu este exact.
Potrivit prevederilor Codului penal anterior, dacă legea nouă modifica - în favoarea condamnatului - numai limitele de pedeapsă, aceasta nu influenţa situaţia celui condamnat definitiv. Se invoca principiul intangibilităţii lucrului judecat, susţinându-se că dacă hotărârile judecătoreşti definitive ar putea fi influenţate de adoptarea unei legi ulterioare, aceasta ar însemna o imixtiune a puterii legiuitoare în activitatea justiţiei.
Codul penal în vigoare are la bază o altă concepţie, care porneşte de la un alt înţeles, mai larg, atribuit principiului nuli a poena sine lege. Principiul legalităţii pedepselor - se consideră în această concepţie - impune ca orice să-şi găsească temei în lege nu numai în momentul pronunţării hotărârii de condamnare, dar şi pe întreaga durată a executării pedepsei; dacă legea nouă modifică cuantumul pedepsei în favoarea condamnatului rezultă un plus de pedeapsă pe care - dacă nu s-ar admite posibilitatea modificării pedepsei definitive - condamnatul ar continua să-l execute, deşi nu mai este prevăzut de legea în vigoare, ceea ce nu ar fi nici legal, nici echitabil.
Pentru a se evita situaţiile de acest fel, Codul penal în vigoare reglementează, în art. 14 şi 15, aplicarea obligatorie sau, respectiv, facultativă, a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, iar Codul de procedură penală prevede, în art. 458 C. proc. pen., normele procesuale corespunzătoare.
Aplicarea legii penale noi mai favorabile în conformitate cu prevederile art. 14 şi 15 C. pen. este subordonată îndeplinirii următoarelor condiţii cumulative:
- să existe o hotărâre de condamnare definitivă la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, la pedeapsa închisorii ori la pedeapsa amenzii;
- ulterior hotărârii definitive de condamnare, dar înainte de executarea completă a pedepsei, să intervină o lege penală nouă;
- legea penală nouă să prevadă o pedeapsă mai uşoară decât pedeapsa prevăzută de legea care a stat la baza condamnării;
- pedeapsa prevăzută pin hotărârea definitivă fie să depăşească maximul pedepsei prevăzută de legea nouă pentru infracţiunea respectivă (în acest caz, aplicarea legii mai favorabile este obligatorie - art. 14 C. pen.), fie să se situeze sub maximul special prevăzut de legea nouă, dar acest maxim să fie mai redus decât cel din legea anterioară (în acest caz aplicarea legii mai favorabile este facultativă, în raport cu anumite criterii arătate în lege - art. 15 C. pen).
Ar mai fi de adăugat că şi condamnaţii care au executat pedepsele pot beneficia de dispoziţiile legii noi mai favorabile, dar efectul acesteia va fi limitat numai la unele consecinţe care rezultă din condamnare (art. 14 alin. ultim, art. 15 alin. ultim C. pen.).
Aplicarea dispoziţiilor art. 14 şi 15 C. pen. se face din oficiu sau la cererea procurorului ori a celui condamnat, de către instanţa de executare sau, dacă acesta se află în executarea pedepsei, de către instanţa corespunzătoare în grad în a cărei rază teritorială de află locul de deţinere (art. 458 alin. 2 C. proc. pen.).
Nu ştim - căci decizia curţii nu cuprinde date edificatoare - dacă, în speţă, erau îndeplinite condiţiile sus-men-ţionate pentru ca cel condamnat să poată beneficia de dispoziţiile art. 14 şi 15 C. pen. Argumentul pentru care, însă, instanţa de recurs a respins cererea condamnatului de a se face aplicarea art. 458 alin. 2 C. proc. pen. este - după părerea noastră - criticabil.
105. Din moment ce inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unei singure infracţiuni, care, însă, este concurentă cu o altă infracţiune pentru care acesta a fost condamnat definitiv, în mod greşit prima instanţă a făcut aplicarea art. 33 lit. a C. pen., în speţă fiind încălcate dispoziţiile art. 36 C. pen., cu referire la art. 34, 35 C. pen.; ca atare, admiţându-se - în baza art. 3859 pct. 17 C. proc. pen. - recursul declarat de parchet, se vor înlătura dispoziţiile art. 33 lit. a C. pen. şi se va dispune ca, în conformitate cu prevederile art. 36 şi 34 lit. a C. pen., inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 634/1997
