ÎNŞELĂCIUNE. FURT CALIFICAT. DISTINCŢIE.
| Comentarii |
|
Luarea unor bunuri dintr-o autoservire la un preţ mai mic decât cel real, folosind un ambalaj al unor produse mai ieftine, constituie infracţiunea de înşelăciune şi nu infracţiunea de furt calificat.
Prin sentinţa penală nr. 384 din 12.02.1998, pronunţată de Judecătoria Buftea, au fost condamnaţi inculpaţii V.G.C. şi O.T. pentru infracţiunea prevăzută de art. 208-209 lit. a, g şi e Cod penal, cu aplicarea art. 74 şi 76 Cod penal, la câte 3 luni închisoare, cu aplicarea art. 71-64 Cod penal.
S-a reţinut că, la data de 13.01.1997, cei doi inculpaţi s-au deplasat în Complexul Comercial „Metro" şi spre ora închiderii, respectiv în jurul orelor 21,15 au introdus obiecte de îmbrăcăminte, deodorante şi alte produse, în va-loare de 2.500.000 lei în trei cutii inscripţionate „Croissant". La casa de marcaj inculpaţii au achitat suma de 820.000 lei, contravaloarea a trei cutii de „Croissant" şi s-au îndreptat spre ieşire, unde au fost depistaţi de agenţii de pază.
Prin decizia penală nr. 1.041 /A/11.09.1998, Tribunalul Bucureşti-secţia a ll-a penală a admis apelurile formulate de inculpaţii V.G.C. şi O.T., a desfiinţat în parte sentinţa penală şi în baza art. 334 Cod procedură penală a schimbat încadrarea juridică a faptelor din infracţiunea prevăzută de art. 208-209 lit. a, e şi g Cod penal în art. 215 alin. 1 Cod penal, condamnând inculpaţii în baza acestui text de lege la câte 6 luni închisoare, suspendând condiţionat executarea pedepselor.
împotriva deciziei a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, susţinându-se că inculpaţii au avut intentia de a sustrage bunuri şi nu de a înşela societatea, încadrarea juridică reţinută de instanta de apel fiind greşită.
Instanţa de recurs, din oficiu, conform art. 385^9 alin. 3 Cod procedură penală a pus în discuţia părţilor cazul de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 171 Cod procedură penală, faţă de împrejurarea că instanţa de apel, reţinând o altă încadrare juridică ca urmare a apelului inculpaţilor le-a aplicat o pedeapsă mai mare decât cea aplicată prin sentinţă, nu au mai fost menţinute circumstanţele atenuante, reţinute anterior, şi nu au fost avute în vedere dispoziţiile art. 372 Cod procedură penală.
Critica recurentului cu privire la greşita încadrare juridică a faptelor este incorectă şi hotărârea nu este supusă casării, conform cazului prevăzut de art. 385^9 pct. 171 Cod procedură penală, pentru următoarele considerente:
Infracţiunea de furt are ca obiect material bunul mobil asupra căruia s-a efectuat acţiunea de sustragere (de luare fără drept). „Luarea" este realizată din moment ce prin schimbarea situaţiei de fapt anterioare, bunul nu se mai află la dispoziţia celui care îl poseda sau deţinea anterior, ci la dispoziţia celui care a săvârşit sustragerea.
Una din cerinţele esenţiale privind elementul material al infracţiunii de furt este luarea bunului fără consimţământul celui deposedat.
într-un magazin cu autoservire, luarea unor bunuri de la locul unde sunt aşezate nu poate fi considerată o luare fără consimţământ, în sensul cerut de lege, deoarece există aparenţa de legitimitate.
Atitudinea inculpaţilor la casa de marcaj poate fi caracterizată ca element material al laturii obiective privind infracţiunea de înşelăciune.
Inculpaţii au achitat contravaloarea a trei cutii de „Croissant", reuşind acţiunea de „inducere în eroare" a persoanelor faţă de care s-a efectuat această acţiune. Ei au determinat funcţionarii de la casa de marcaj să creadă ca fiind existent ceva (faptul că inculpaţii sunt cumpărători a trei cutii de „Croissant").
Aceste moduri de inducere în eroare sunt alterări ale adevărului, prin care se provoacă în mintea unei alte persoane o falsă cunoaştere sau ignorare a realitătii.
Nu are importanţă dacă subiecţii s-au lăsat prea uşor convinşi; legea pedepseşte acţiunea ilicită a celor care induc pe alţii în eroare, cu scopul de atrage profit, pentru a apăra persoane imprudente şi încrezătoare.
Pentru existenţa laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune, în varianta simplă, dispoziţia incriminatoare nu prevede nici o cerinţă esenţială (alin. 1 al art. 215 Cod penal).
Urmarea imediată a constat în actul patrimonial efectuat de cel indus în eroare (remiterea bunurilor, inculpaţii au plecat de la casa de marcaj cu cele trei cutii care conţineau altfel de bunuri, cu un pret mai mare decât cel plătit de ei), act care nu ar fi fost consimţit de lucrător, dacă ar fi cunoscut adevărul.
Sub aspect subiectiv, inculpaţii şi-au dat seama că acţiunea pe care o efectuează conduce la o amăgire, menită să provoace în mintea celui fată de care este săvârsită o falsă cunoaştere a realităţii şi au prevăzut că, datorită acestei alterări a adevărului, cel amăgit va lua o dispoziţie care îi va pricinui o pagubă materială (dispoziţia constă în încasarea unui preţ mai mic şi remiterea unor bunuri ce aveau preturi mai mari).
Hotărârea este nelegală şi dintr-un alt considerent. Instanţa de apel nu a respectat principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac, prevăzut de art. 372 Cod procedură penală.
Neagravarea la care se referă acest text trebuie raportată numai la soluţia pronunţată de prima instanţă.
Deşi prin decizie s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor săvârşite de inculpaţi într-o infracţiune care nu este exclusă de la aplicarea art. 81 Cod penal, nu este un argument suficient pentru a concluziona că nu a fost încălcat principiul în discuţie.
Instanţa de fond a reţinut împrejurări care pot constitui circumstanţe atenuante şi a aplicat inculpaţilor pedepse de câte 3 luni închisoare. în apelul inculpaţilor au fost aplicate pedepse de câte 6 luni închisoare, fără a se mai acorda circumstanţe. Această încălcare a dispoziţiilor art. 372 Cod procedură penală atrage cazul de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 171 Cod procedură penală. (Judecator Ioana Surdescu - vicepresedinte CAB)
(Secţia a ll-a penală, decizia penală nr. 91/1999)
