ÎNŞELĂCIUNE LA MĂSURĂTOARE. ABUZ DE ÎNCREDERE. DIFERENŢIERE. RECURS.CAZUL DE CASARE PREVĂZUT DE ART. 3859 PCT. 17 COD PROCEDURĂ PENALĂ. PRINCIPIUL NON REFORMATIO IN PEJUS.
| Comentarii |
|
a) înşelăciunea la măsurătoare nu poate fi caracterizată ca însuşirea unui bun mobil al altuia, obţinut cu orice titlu, sau dispunerea de acest bun pe nedrept, ori refuzul de a-l restitui, astfel cum este definită de art. 213 Cod penal infracţiunea de abuz de încredere.
b) Deşi fapta inculpatului pare să întrunească şi elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor - instanţa fiind sesizată in rem - el nu mai poate fi judecat şi pentru această faptă (prin casare cu trimitere la prima instanţă), deoarece ar însemna o agravare a situaţiei în propria cale de atac.
împotriva sentintei prin care a fost condamnat pentru art. 296 Cod penal şi art. 293 Cpd penal, ambele cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal, la o pedeapsă rezultantă de 6 luni închisoare, revocându-se şi beneficiul suspendării condiţionate a unei pedepse anterioare de 2 ani închisoare, şi împotriva deciziei prin care apelul i-a fost respins, a declarat recurs inculpatul U.D.V.
Acesta, în motivele de recurs, invocă cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 Cod procedură penală, în sensul că instanţele trebuiau să schimbe încadrarea juridică din înşelăciune la măsurătoare, prevăzută de art. 296 Cod penal, în abuz de încredere, prevăzut de art. 213 Cod penal.
De asemenea, a mai invocat eroarea gravă de fapt - cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 Cod procedură penală - fără a face nici o precizare în ce constă această eroare.
Curtea a respins recursul inculpatului, ca nefondat.
Se arată în motivare că nu se vede cum acţiunea de înşelăciune la măsurătoare - cântar - comisă de inculpat poate fi caracterizată ca însuşirea unui bun mobil al altuia, obţinut cu orice titlu, sau dispunerea de acel bun pe nedrept, ori refuzul de a-l restitui, astfel cum este definită de art. 213 Cod penal.
în schimb, s-ar putea discuta dacă fapta inculpatului nu constituie şi un abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 Cod penal, instanţa fiind sesizată in rem şi cu această infracţiune, aflată în concurs real cu cea de înşelăciune la măsurătoare.
Aceasta ar însemna însă o agravare a situaţiei inculpatului în propria cale de atac şi ar constitui o încălcare a dispoziţiilor imperative ale art. 385® Cod procedură penală.
Cu privire la critica vizând eroarea gravă de fapt, aceasta este, de asemenea, nefondată.
Apărarea a invocat-o doar, fără însă a o demonstra.
Astfel, nu a fost identificată de către apărare nici o contradicţie evidentă, necontroversată şi esenţială între ceea ce spune dosarul, prin actele sale, şi ceea ce spune instanţa, prin hotărârea ei, cu privire la o stare de fapt, un act, o declaraţie etc., fără vreo imixtiune în domeniul aprecierilor sau raţionamentelor legate de procese logice sau psihologice, cum este definită eroarea gravă de fapt.
Simpla susţinere a inculpatului, din ultimul cuvânt, că nu este vinovat, nu duce automat la concluzia că în cauză s-ar fi comis o eroare grosieră de fapt.
Existenţa sau inexistenţa vinovăţiei, ca element constitutiv al infracţiunii, ar putea fi analizată sub aspectul cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 Cod procedură penală, dar această critică este nefondată.
Din probele administrate rezultă cu certitudine vinovăţia inculpatului, intenţia acestuia de a înşela cumpărătorii.
Astfel, în declaraţia de la fila 9 (dosar urmărire) arată, printre altele, că „asupra mea, cu ocazia percheziţiei corporale s-a găsit o greutate de 200 grame, pe care am folosit-o pentru a înşela pe cetăţeanul A.V.".
Această susţinere se coroborează cu procesul-verbal de percheziţie corporală care consemnează că „asupra numitului s-a găsit una greutate de 200 grame în partea dreaptă de jos, a pulovărului...".
Susţinerile ulterioare ale inculpatului, că greutatea ar fi fost pusă pe cântar de un alt coleg, fără a-l identifica, apoi că ar fi vorba de un copil, de asemenea, neidentificat, sunt apărări pro causa, care în mod legal şi temeinic au fost înlăturate de instanţa fondului.
(Secţia a ll-a penală, decizia penală nr. 1.297/1999)
NOTA: Soluţia Curţii este legală, iar motivarea este temeinică, dar ţinem să facem următoarele precizări:
înşelăciunea la măsurătoare este fapta persoanei care înşală o altă persoană, prin folosirea unui instrument de măsurat inexact, ori prin folosirea frauduloasă a unui instrument de măsură exact.
Săvârşirea acestei fapte are loc într-un domeniu bine delimitat, acela al circulaţiei bunurilor materiale, circulaţie care implică efectuarea unei operaţii de măsurare a bunurilor care fac obiectul acestei circulaţii, operaţie care trebuie să fie riguros efectuată.
Obiectul juridic generic al acestei infracţiuni îl constituie relaţiile sociale a căror normală formare şi desfăşurare sunt condiţionate de existenţa unei economii naţionale sănătoase, iar obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale a căror normală formare şi dezvoltare depind de corecta efectuare a operaţiilor de măsurătoare de către cei chemaţi să participe la activitatea de circulaţie a bunurilor, activitate care implică probitate şi bună credinţă. Abuzul de încredere este comportarea incorectă, abuzivă şi păgubitoare a celui care, deţinând un bun ce i-a fost încredinţat de altul pentru a-l păstra sau pentru a-i da o anumită întrebuinţare, în dispreţul încrederii ce i s-a acordat, trece acel bun în propria sa stăpânire.
Ceea ce formează specificul infracţiunii de abuz de încredere este interver-tirea abuzivă, fără drept, a unui bun al altuia, în calitatea de pretins proprietar al bunului.
Obiectul juridic generic al acestei infracţiuni îl constituie relaţiile sociale de ordin patrimonial a căror ocrotire este asigurată prin apărarea acestui avut, iar obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale de ordin patrimonial pentru a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare este necesar un minim de încredere, pe care subiecţii raporturilor juridice patrimoniale trebuie să şi-o acorde şi să o respecte (vezi: V. Dongoroz, Explicaţii..., voi. III, pag. 507-508, voi. IV, pag. 497-498).
Rezultă până la evidenţă din cele arătate, că între cele două infracţiuni, care au obiecte juridice generice şi speciale ce ocrotesc relaţii social net diferite, nu există nici cea mai vagă asemănare, cum corect a stabilit Curtea, concluzionând că această critică este nefondată.
De asemenea, în mod corect Curtea a apreciat că instanţa a fost sesizată „in rem" şi cu infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, ceea ce ar fi determinat casarea cu trimitere la prima instanţă, pentru a fi judecat inculpatul şi pentru această infracţiune, dar ar fi o agravare a situaţiei inculpatului în propria cale de atac, ceea ce ar constitui o încălcare gravă a dispoziţiilor art. 385® Cod procedură penală, care au valoare de principiu -non reformatio in pejus.
în schimb nu putem fi de acord cu afirmaţia că cele două infracţiuni s-ar afla în concurs real, deoarece când o acţiune sau inacţiune, săvârşită de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi a urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele mai multor infracţiuni, atunci concursul este ideal, potrivit art. 33 lit. b Cod penal.
în speţă, inculpatul a săvârşit o singură acţiune de înşelăciune la măsurătoare, dar aceasta întruneşte şi elementele constitutive ale abuzului în serviciu contra intereselor persoanelor. (Judecator Viorel Burdea)
