Proporţia culpei părţilor în producerea unui accident de circulaţie. Imposibilitatea cenzurării în recurs. Chestiune de apreciere, iar nu de legalitate.
| Comentarii |
|
Motiv de recurs doar în situaţia în care nereţinerea sa ar conduce la pronunţarea unei hotărâri greşite de condamnare sau achitare
Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, decizia nr. 87/R din 23 ianuarie 2013
Judecătoria Baia Mare prin sentinţa penală nr. 2098 din 28 septembrie 2012 a condamnat pe inculpatul A.T.D., pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută şi pedepsită de art. 184 alin. 2 şi 4 Cod penal cu reţinerea art. 74 alin. 1 lit. a şi c, alin. 2 Cod penal - 76 lit. e Cod penal şi cu incidenţa prevederilor art. 320 ind. 1 Cod procedură penală, la pedeapsa amenzii de 1500 lei.
S-a atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 63 ind. 1 Cod penal.
În temeiul art. 14 Cod procedură penală, art. 999 Cod civil, a obligat inculpatul să plătească: părţii civile R.A. suma de 10.000 lei cu titlu de daune morale; părţii civile Spitalul Judeţean de Urgenţă Baia Mare cu sediul în Baia Mare, str. G. Coşbuc, nr. 31, jud. Maramureş, suma de 1268,14 lei reprezentând cheltuieli ocazionate cu asistenţa medicală acordată părţii vătămate R.A..
S-a constatat faptul că în cauză a fost citată în calitate de asigurător SC O.V.I.G.
SA.
În temeiul art. 191 alin. 1 Cod procedură penală a obligat inculpatul să plătească suma de 1200 lei cheltuieli judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:
La data de 12.07.2009, în jurul orei 22:00, inculpatul A.T.D. se deplasa la volanul autoturismului marca Dacia Logan, pe DE 58, pe direcţia Baia Mare-Seini, fiind însoţit în autoturism de martora I.O.R., care ocupa bancheta din dreapta faţă şi de martora C.E., care se afla pe bancheta din spate, în partea dreaptă.
În localitatea Tăuţii Măgherăuş, în apropierea intersecţiei cu strada nr. 51, în dreptul imobilului cu nr. 296/A, inculpatul l-a observat pe partea vătămată R.A., care a pătruns grăbit pe carosabil, la o distanţă de aproximativ 3,6 m de trecerea pentru pietoni marcată şi semnalizată corespunzător, încercând să traverseze din spre dreapta spre stânga a direcţiei de deplasare a autoturismului.
Inculpatul a încercat să-l ocolească pe partea vătămată, care se afla în apropierea axului drumului public, efectuând un viraj spre stânga, dar nu a reuşit să evite impactul. Autoturismul condus de inculpat a acroşat piciorul drept al părţii vătămate, care a fost prins între roată şi aripa din faţă dreapta, prin răsucire, iar apoi partea vătămată a fost lovit cu oglinda exterioară şi trântit pe carosabil.
În urma impactului, partea vătămată R.A. a suferit leziuni traumatice, printre care şi o „fractură cominutivă 1/3 medie ambele oase gambă dreaptă cu deplasare deschisă tip II”, care a necesitat pentru vindecare mai multe intervenţii chirurgicale şi un număr totala
de 140-150 zile de îngrijiri medicale, conform Certificatului medico-legal nr. 780/21.07.2009 al Serviciului Medico-Legal Judeţean Baia Mare, completat la data de 15.09.2009 şi la data de 28.01.2011.
După producerea accidentului de circulaţie atât inculpatului cât şi părţii vătămate le-au fost recoltate probe biologice de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei.
Din Buletinul de analiză toxicologică alcoolemie nr. 190616 din 12.07.2009 al Serviciului Medico-Legal Judeţean Baia Mare, a rezultat că la ora recoltării - 23:25, inculpatul A.T.D. avea alcoolemia zero, iar din Buletinul de analiză toxicologică-alcoolemie nr. 190615/12.07.2009 al Serviciului Medico-Legal Judeţean Baia Mare, rezultă că partea vătămată R.A. avea o alcoolemie de 1,65 g%o la ora 22:40.
Prin Raportul de expertiză tehnică judiciară din data de 16.11.2010 s-a stabilit faptul că accidentul rutier putea fi evitat atât de inculpat, dacă ar fi circulat cu viteza legală de 50 km/h în localitate, cât şi de partea vătămată, în condiţiile în care acesta s-ar fi asigurat înainte de a începe traversarea.
Din Suplimentul raportului de expertiză tehnică judiciară, a rezultat că viteza cu care circula autoturismul marca Dacia Logan, condus de inculpatul A.T.D., la momentul apariţiei părţii vătămate R.A. pe carosabil, era de 81 km/h.
În drept:
Fapta inculpatului A.T.D., astfel cum a fost probată şi recunoscută, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută şi pedepsită de art. 184 alin. 2 şi 4 Cod penal cu reţinerea art. 74 alin. 1 lit. a şi c, alin. 2 Cod penal - 76 lit. e Cod penal şi cu incidenţa prevederilor art. 320 ind. 1 Cod procedură penală.
Instanţa a reţinut drept cauzalitate a procedurii accidentului de circulaţie culpa concurentă a inculpatului (evaluată 50%) cu a părţii vătămate (apreciată 50%).
Astfel, culpa inculpatului în producerea accidentului de circulaţie constă în nerespectarea prevederilor art. 49 alin. 1 din OUG 195/2002, art. 121 alin. 1 şi ale art. 135 lit. h din Regulamentul de aplicare a OUG nr. 195/2002, care îl obligau să circule cu viteza legal admisă pe sectorul respectiv de drum şi să acorde prioritate de trecere părţii vătămate, aflată în traversarea drumului public prin loc amenajat, marcat şi semnalizat corespunzător.
Culpa concurentă a părţii vătămate în producerea accidentului de circulaţie a constat în ignorarea dispoziţiilor art. 72 alin. 3 din OUG 195/2002 şi ale art. 167 alin. 1 lit. d din Regulamentul de aplicare a OUG nr. 195/2002, care impuneau să traverseze drumul public perpendicular pe axa acestuia şi numai după ce s-ar fi asigurat că o poate face fără a se pune în pericol pe el şi pe ceilalţi participanţi la trafic.
Vinovăţia inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii ce i-a fost reţinută în sarcină a fost pusă în evidenţă prin administrarea următoarelor mijloace de probă: proces-verbal de sesizare din oficiu, proces-verbal de cercetare la faţa locului, schiţa locului accidentului, planşa cu fotografii judiciare ce reprezintă aspecte de la cercetarea la faţa locului, proces-verbal de verificare a stării tehnice a autovehiculului implicat în accident, Certificatul medico-legal nr. 780/21.07.2009 al Serviciului Medico-Legal Judeţean Baia Mare şi completările din data de 15.09.2009 şi 28.01.2011, Buletinul de analiză toxicologică alcoolemie nr. 190616 din 12.07.2009 al Serviciului Medico-Legal Judeţean Baia Mare privind pe inculpatul A.T.D., Buletinul de analiză toxicologică-alcoolemie nr. 190615/12.07.2009 al Serviciului Medico-Legal Judeţean Baia Mare privind pe partea
vătămată R.A., Raport de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert tehnic judiciar şi supliment la expertiză, declaraţiile martorilor I.O.R., D.B.M., C.M.V., J.C.N., M.D.I., R.M., C.E., precum şi propriile declaraţii detaliate ale inculpatului.
La individualizarea judiciară a pedepsei instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 72 Cod penal respectiv: lipsa antecedentelor penale, pericolul social concret al faptei şi urmarea acesteia, precum şi atitudinea inculpatului în raport cu autorităţile judiciare, parte din aceste aspecte fiind reţinute şi ca circumstanţe atenuante judiciare în favoarea inculpatului conform art. 74 alin. 1 lit. a şi c Cod penal.
Culpa concurentă a părţii vătămate în producerea accidentului de circulaţie se va reflecta în situaţia juridică a inculpatului prin reţinerea acesteia şi ca circumstanţă judiciară atenuantă prevăzută de art. 74 alin. 2 Cod penal.
În raport de circumstanţele concrete ale cauzei, instanţa a apreciat faptul că aplicarea unei pedepse pecuniare substanţiale este considerată suficientă şi potrivită pentru satisfacerea nevoilor de apărare socială.
Dat fiind faptul că în speţă a fost stabilită răspunderea civilă delictuală în sarcina inculpatului pentru fapta sa ilicită cauzatoare de prejudicii, acesta va fi ţinut la dezdăunări materiale şi daune morale ce vor fi reduse la nivelul de proporţionalitate a culpei reţinută în sarcina sa.
Astfel, partea civilă R.A. este îndrituit să reclame plata de daune morale pentru suferinţa fizică şi psihică cauzată, urmare a leziunilor pricinuite de inculpat, într-un cuantum proporţional cu numărul de zile de îngrijiri medicale acordate în vederea vindecării şi luând în considerare culpa proprie şi concurentă a părţii vătămate în producerea accidentului de circulaţie.
În aceiaşi măsură inculpatul va fi ţinut la plata unor despăgubiri corespunzătoare către partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă Baia Mare, ce va fi îndestulată în conformitate cu principiul reparării integrale a pagubei pentru cheltuielile de spitalizare avansate cu acordarea asistenţei medicale părţii vătămate R.A., al căror cuantum va fi redus proporţional cu culpa inculpatului.
Fiind în culpă procesuală inculpatul va suporta cheltuielile judiciare avansate de stat în procesul penal.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs partea civilă R.A. si asiguratorul
O.V.I.G. S.A. - Sucursala Alba.
Partea civilă R.A. nu a depus la dosar motivele scrise şi nici nu s-a prezentat în faţa Curţii pentru a le susţine oral.
Asigurătorul O.V.I.G. S.A. - Sucursala Alba prin motivele de recurs depuse la f.18, a solicitat reducerea cuantumului daunelor morale acordate părţii civile R.A., acestea fiind excesive raportat la natura infracţiunii comise de inculpat şi consecinţele suferite de victimă.
Cu privire la recursul părţii civile:
În ce priveşte culpa comună de 50% în sarcina inculpatului A.T.D. şi de 50% în sarcina recurentului R.A., Curtea a constatat că atât prin prisma cazurilor de casare prevăzute de lege la momentul exercitării căii de atac a recursului, cât şi a celor existente de lege lata, proporţia culpei părţilor în producerea unui accident de circulaţie, soldat cu vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane,
nu poate fi cenzurată în calea de atac a recursului, căci aceasta reprezintă o chestiune de apreciere, iar nu una de legalitate.
De asemenea, împrejurarea că nu s-ar fi reţinut şi procentul de culpă al părţii civile R.A. corect, în producerea accidentului, nu reprezintă o gravă eroare de fapt, căci aceasta este avută în vedere ca motiv de recurs doar în situaţia în care nereţinerea sa ar conduce la pronunţarea unei hotărâri greşite de condamnare sau achitare, ceea ce nu este cazul în speţă, căci şi în situaţia în care s-ar reţine o culpă comună a părţilor, cum s-a şi stabilit de altfel, vinovăţia inculpatului ar fi indubitabilă iar hotărârea de condamnare, legală.
Referitor la modificarea cuantumului despăgubirilor solicitate, Curtea constată că atât potrivit cazurilor de casare prevăzute de lege la data formulării căii de atac de către partea civilă, cât şi potrivit celor prevăzute de lege lata, cuantumul despăgubirilor civile
nu poate fi modificat în recurs decât în ce priveşte despăgubirile materiale, iar nu şi cele morale, care se stabilesc prin apreciere de către instanţele investite cu judecarea fondului, şi numai în măsura în care se poate vorbi despre o gravă eroare de fapt cu referire la latura civilă a cauzei, respectiv de existenţa unei contradicţii evidente, esenţiale şi necontroversate între probele administrate în cauză şi ceea ce reţin instanţele în hotărârile recurate, ceea ce nu este cazul în speţă.
Aşa cum se arată şi în practica constantă a instanţei supreme „stabilirea cuantumului daunelor morale presupune o apreciere, în raport de criterii precum consecinţele negative suferite de victimă în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor sociale lezate, măsura în care au fost atinse aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care victimei i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Prin urmare, critica cu privire la majorarea cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale, respectiv procesul de apreciere ce caracterizează prejudiciul nepatrimonial, fiind în afara unei realităţi materiale, nu poate fi examinată prin prisma cazului de casare prevăzut de art.3859 alin.1 pct.18 C.proc.pen., deoarece eroarea gravă de fapt presupune existenţa şi constatarea unei greşeli grave, deci esenţială şi evidentă, în stabilirea, pe bază de probe, a faptelor ce fundamentează soluţia”.
Din vastul material probator ataşat dosarului, rezultă că instanţa de fond a luat în considerare la pronunţarea soluţiei de condamnare a inculpatului, atât culpa acestuia, cât şi a părţii civile R.A..
Prin urmare, atât din perspectiva criticilor formulate de recurent cât şi a cazurilor de casare care ar putea fi luate în considerare din oficiu, hotărârea pronunţată este legală şi temeinică, sens în care recursul părţii civile va fi respins ca nefondat, conform art.38515 pct.1 lit.b C.proc.pen.
Văzând disp.art.192 alin.2 C.proc.pen. recurentul va plăti statului 300 lei cheltuieli judiciare.
Cu privire la recursul asigurătorului
Prin art.48 din Legea 136/1995 modificată, se prevede că „persoanele fizice sau juridice care au în proprietate autovehicule supuse înmatriculării în România sunt obligate să le asigure pentru cazurile de răspundere civilă, ca urmare a pagubelor produse prin accidente de autovehicule pe teritoriul României şi să menţină valabilitatea contractului de asigurare prin plata primelor de asigurare, iar pe de altă parte, acesta atestă existenţa asigurării de răspundere civilă pentru prejudiciile produse terţilor prin
accidente de autoturisme.” Aceste prevederi legale impun obligativitatea încheierii şi menţinerii valabilităţii contractelor de asigurare, în scopul eliberării persoanelor fizice şi juridice de riscurile de a acoperi pagubele produse prin folosirea autovehiculelor pe care le au în proprietate.
Drepturile persoanelor prejudiciate prin accidente „se pot exercita şi direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, cu citarea obligatorie a celui răspunzător de producerea pagubei”.
Conform art.54 alin.4 din Legea 136/1995 modificată, „în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, asiguraţii sunt obligaţi să se apere în proces, iar citarea asiguratorului este obligatorie.” De aici rezultă voinţa legiuitorului de a limita poziţia procesuală a societăţii de asigurare la
calitatea sa de asigurător, care îi oferă suficiente posibilităţi de apărare atât în nume propriu, cât şi prin subrogare în drepturile asiguratului.
Este de observat că din nicio prevedere a legii menţionate nu rezultă că societatea de asigurare ar avea o altă calitate procesuală decât aceea de asigurator, aşa cum este ea denumită repetat în cuprinsul legii, după cum nici dispoziţiile din codul de procedură penală, coroborate cu cele ale Codului civil, nu impun să se considere că, în asemenea cazuri, societatea de asigurare ar avea calitatea de parte responsabilă civilmente.
Caracterul limitat, derivat din contract, al obligaţiei asumate de societatea de asigurare exclude asimilarea poziţiei sale, cu calitatea de parte responsabilă civilmente sau de garant, cât timp nicio prevedere legală nu permite o astfel de interpretare.
Pe de altă parte, în art.23 şi 24 C.pr.pen. asiguratorul nu este menţionat ca fiind parte în procesul penal, ci doar partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi inculpatul sunt identificate în acest sens. Pe cale de consecinţă, asiguratorului nu-i pot fi aplicabile dispoziţiile art.15 şi 16 C.pr.pen., care prevăd că acea constituire de parte civilă se poate realiza în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare. (norme de care pot beneficia partea civilă şi partea responsabilă civilmente)
Natura juridică a obligaţiei pe care şi-o asumă societatea de asigurare prin încheierea contractului cu asiguratul este total diferită de răspunderea pentru fapta altuia, reglementată prin art.1000 alin.1 din Codul civil, precum şi de răspunderea comitenţilor pentru prejudiciul cauzat de prepuşii lor, la care se referă alin.3 al aceluiaşi articol.
Pe de altă parte, nici nu se poate considera că răspunderea civilă a asiguratorului pentru prejudiciul cauzat de asigurat a fost reglementată prin dispoziţie specială a legii civile, deoarece prin Legea 136/1995 s-a prevăzut obligativitatea citării societăţii de asigurare în calitate de „asigurător de răspundere civilă” fără a se face trimitere la vreo dispoziţie care să permită să i se atribuie calitatea de partea responsabilă civilmente sau de garant.
Aşadar, din analiza dispoziţiilor legale şi a principiilor de drept enunţate mai sus, rezultă că, în cazul producerii unui accident de circulaţie, având ca urmare cauzarea unui prejudiciu, pentru care s-a încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă repararea pagubei bazată pe art.998 C.civ. - temei delictual - cu cea contractuală a asiguratorului, bazată pe contractul de asigurare încheiat în condiţiile reglementate prin Legea 136/1995 modificată.
Pe cale de consecinţă, rezultă că societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă, dar nu este parte în proces conform
art.23,24 C.pr.pen. şi care să impună din partea instanţei constituirea sa, ca parte civilă sau responsabilă civilmente în temeiul art.15 şi 16 C.pr.pen. până la citirea actului de sesizare. Introducerea ei în cauză se rezumă în realitate la opozabilitatea hotărârii judecătoreşti faţă de asigurator.
Curtea reţine că nu se impune reducerea daunelor morale în favoarea părţii civile R.A., întrucât instanţa de fond la stabilirea lor a ţinut cont de realitatea pagubei încercată de victimă şi caracterul rezonabil al sumelor solicitate.
În speţă, s-a dovedit culpa comună a inculpatului şi a părţii civile în producerea accidentului rutier, probele ştiinţifice şi testimoniale atestând indubitabil această aserţiune.
Pentru motivele ce preced, se va respinge ca nefondat recursul declarat de asigurator, în baza art.38515 pct.1 lit.b C.pr.pen.
Văzând disp.art.192 alin.2 C.proc.pen. recurentul va plăti statului 300 lei cheltuieli judiciare. (Judecător Delia Purice)
