Tentativă la omor calificat. Deosebire faţă de vătămare corporală gravă. Aplicarea unei lovituri în regiunea capului, cu o sticlă, acţiune care a dus la producerea unor leziuni care au pus viaţa victimei în primejdie. Intenţia indirectă de a ucide
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, decizia nr.20/A din 30 ianuarie 2013
Tribunalul Maramureş prin sentinţa penală nr.327 din 14 iunie 2011, în temeiul art. 334 C.pr.pen. a schimbat încadrarea juridică a faptei săvârşită de inculpatul A.A.D., din tentativă la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20 C.pen. raportat la art. 175 alin. 1 lit. i C.pen., în infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. 2 C.pen.
A condamnat inculpatul A.A.D., la următoarele pedepse: 2 ani închisoare, pt. săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. 2 C.pen; 1 an închisoare, pt. săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 321 alin. 1 C.pen.
În temeiul art. 33 lit. b C.pen. raportat la art. 34 lit. b C.pen., s-au contopit pedepsele stabilite prin prezenta sentinţă şi aplică inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare.
În temeiul art. 81 C. pen.s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate inculpatului pe un termen de încercare de 4 ani.
În temeiul art. 71 C.pen., s-a interzis inculpatului dreptul prevăzut de art. 64 lit. a teza a II-a C.pen., iar în baza art. 71 alin. 5 C.pen. suspendă executarea acestei pedepse accesorii pe durata termenului de încercare stabilit.
Conform art. 359 C.pr.pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C.pen.
În temeiul art. 14 C.pr.pen. raportat la art. 346 C.pr.pen. coroborat cu art. 998 C.civ., s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă B.D.V., în prezent deţinut în Penitenciarul Baia Mare şi a obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de
10.000 lei, reprezentând despăgubiri pt. daune morale.
În temeiul art. 14 C.pr.pen. raportat la art. 346 C.pr.pen. coroborat cu art. 313 din Legea nr. 95/2006, a fost obligat inculpatul la plata către partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă "Dr. Constantin Opriş" Baia Mare a sumei de 6908,71 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale acordate părţii vătămate, precum şi a dobânzii aferente acestei sume, în materie civilă, începând cu data rămânerii definitive a prezentei sentinţe şi până la achitarea efectivă.
In temeiul art. 191 alin. 1 C.pr.pen., a fost obligat inculpatul la plata către stat a sumei de 1000 lei, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de acesta, suma de 126 lei - costul actului medico-legal urmând a fi avansată din fondurile Ministerului Justiţiei
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 348/P/2010 din data de 24.01.2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş a fost trimis în judecată inculpatul A.A.D., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 321 Cod penal şi de art. 20 Cod pe4nal raportat la art. 175 alin.1 lit.i Cod penal, cu aplicarea art. 33 lit.b Cod penal.
Prin actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că inculpatul A.A.D. la data de 02/03.01.2010, în loc public şi în prezenţa mai multor persoane, a aplicat o lovitură de
mare intensitate asupra capului părţii vătămate B.D.V. şi i-a cauzat acestuia o leziune craniană primejdioasă vieţii.
In cursul urmăririi penale au fost administrate următoarele probe: procesul-verbal de constatare; procesul-verbal de consemnare a plângerii; declaraţiile părţii vătămate; declaraţii martori; acte medico-legale şi declaraţiile inculpatului.
In cadrul cercetării judecătoreşti instanţa a procedat la audierea inculpatului A.A.D. şi a părţii vătămate B.D.V., precum şi a martorilor V.O.V., B.V., M.I.A., V.A., V.D., L.R. şiM.G.
De asemenea, la termenul de judecată din data de 07.06.2011, în temeiul art. 327 alin.3 Cod procedură penală, instanţa a dispus citirea depoziţiilor date în cursul urmăririi penale de martorii I.G.V. şi A.D.M., constatând imposibilitatea audierii directe a acestora.
Prin încheierea de şedinţă din data de 10.05.2011 instanţa a dispus, conform art. 124 Cod procedură penală, efectuarea unui supliment la raportul de expertiză nr. 1042/10.11.2010 întocmit de Serviciul Medico-Legal Baia Mare, constatând că
există neclarităţi sub aspectul mecanismului de producere a leziunilor suferite de partea vătămată.
Partea vătămată B.D.V. s-a constituit parte civilă în cauză, solicitând obligarea inculpatului la plata sumei de 5760,71 lei reprezentând contravaloarea îngrijirilor medicale şi respectiv, 15.000 euro reprezentând despăgubiri pentru daune morale.
De asemenea, în cauză s-a constituit în calitate de parte civilă şi Spitalul Judeţean de Urgenţă „Dr.Constantin Opriş” Baia Mare, solicitând obligarea inculpatului la plata sumei de 6.908,71 lei şi dobânda legală aferentă, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale asigurate părţii vătămate.
La termenul de judecată din data de 07.06.2011 inculpatul A.A.D. şi-a reiterat poziţia de recunoaştere a săvârşirii faptei de care este acuzat, însă a solicitat conform art. 334 Cod procedură penală, schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin.2 Cod penal şi reţinerea circumstanţei atenuante legale a provocării prevăzută de art. 73 lit.b Cod penal.
Inculpatul A.A.D. şi partea vătămată B.D.V. locuiesc în A., judeţul Maramureş, iar la data de 02/03.01.2010 au participat la o petrecere organizată în localul aparţinând I.F. P.C. din aceeaşi localitate.
Din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză a rezultat că în jurul orei 02 a.m., în timp ce mai multe persoane se aflau în faţa localului, s-a produs un incident în sensul că partea vătămată B.D.V. a încercat să îl lovească cu pumnul pe martorul A.D.M.. Martorul A.D.M. a precizat că partea vătămată se afla sub influenţa băuturilor alcoolice şi că nu a reuşit să îl lovească, acesta ferindu-se.
Intrucât inculpatul A.A.D. a observat incidentul, iar martorul menţionat îi era rudă, s-a apropiat de partea vătămată şi i-a aplicat o lovitură în cap cu o sticlă de vin, în care se afla o cantitate nedeterminată de lichid.
Din declaraţia părţii vătămate B.D.V., coroborată conform art. 75 Cod procedură penală, cu declaraţiile martorilor B.V., I.G.V. şi M.I.A., a rezultat că inculpatul a lovit-o pe partea vătămată în timp ce stăteau faţă în faţă, iar în urma loviturii aceasta din urmă a căzut pe spate la pământ. De asemenea, aspectele privind modul în care inculpatul a lovit-o pe partea vătămată, respectiv cu o sticlă de vin în care mai era lichid şi în zona parietală (deasupra frunţii) a capului părţii vătămate sunt
confirmate prin declaraţiile martorilor B.V. şi M.G., infirmând astfel susţinerile acesteia din urmă cu privire la faptul că a fost lovit în ceafă.
In urma loviturii aplicate de inculpat, partea vătămată a căzut la pământ, pe spate, pe o porţiune de drum asfaltat, iar martorii audiaţi au precizat că aceasta a început să sângere abundent în zona cefei, astfel încât a fost dusă de urgenţă la spital.
Prin constatările preliminarii întocmite de Serviciul Medico-Legal Baia Mare s-a arătat că partea vătămată B.D.V. a prezentat leziuni traumatice - fractură craniană occipitală, contuzie cerebrală şi hemoragie subarahnoidiană, leziuni care i-au pus viaţa în primejdie şi care s-au putut produce prin cădere şi lovire de corpuri dure (fila 38 dosar urmărire penală).
Prin certificatul medico-legal nr. 151/24.02.2010 întocmit de Serviciul Medico-Legal Baia Mare au fost reiterate aceleaşi concluzii privind leziunile suferite de partea vătămată, al căror mecanism de producere a fost de cădere şi lovire de corpuri dure, necesitând pentru vindecare 45-50 de zile de îngrijiri medicale.
Ulterior, prin raportul de expertiză medico-legală nr. 1042/10.11.2010 întocmit de Serviciul Medico-Legal Baia Mare au fost confirmate cele 3 tipuri de leziuni -fractură craniană occipitală dreaptă, contuzie cerebrală hemoragică frontală dreaptă şi hemoragie subarahnoidiană post traumatică, arătându-se că acestea au pus în primejdie viaţa victimei şi că „ s-au putut produce prin lovire cu un corp contondent dur ”.
Având în vedere neconcordanţele concluziilor privind mecanismul de producere a leziunilor, faţă de actele medico-legale anterioare şi în absenţa unor elemente noi, la termenul de judecată din data de 10.05.2011 instanţa a solicitat efectuarea unui supliment la raportul de expertiză menţionat, având ca obiectiv stabilirea leziunilor şi a mecanismului de producere pentru fiecare dintre acestea.
Prin suplimentul nr. 499/06.06.2011 la raportul de expertiză nr. 1042/10.11.2010 întocmit de Serviciul Medico-Legal Baia Mare s-a precizat că „mecanismul de producere a fracturii occipitale dreaptă este posibil cădere de la acelaşi nivel cu lovire de o suprafaţă plană dură”, iar contuzia cerebrală hemoragică dreaptă este urmarea directă a căderii, datorată mecanismului de decelerare pe care îl suferă creierul în interiorul cutiei craniene în cadrul unei căderi. Totodată, s-a precizat că leziunea cerebrală este cea care a pus în primejdie viaţa părţii vătămate.
In raport de concluziile menţionate, instanţa a reţinut că aspectele privind modul în care s-a produs lovirea părţii vătămate de către inculpat sunt confirmate atât prin declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, cât şi de constatările medico-legale, fiind certă împrejurarea că inculpatul a aplicat o singură lovitură cu o sticlă de vin în care se afla o cantitate de lichid nedeterminată în zona frontală a capului părţii vătămate, lovitură în urma căreia aceasta a căzut pe spate şi s-a lovit cu capul de asfalt, această cădere fiind cauza directă a producerii leziunilor, iar nu lovitura în sine.
Inculpatul A.A.D. a recunoscut săvârşirea faptei de care este acuzat, însă a precizat că nu a avut intenţia de a o ucide pe partea vătămată şi că a lovit-o întrucât l-a văzut pe B.D.V. agresându-l pe vărul său.
In raport de situaţia de fapt expusă, instanţa a reţinut că fapta inculpatului A.A.D., constând în aceea că la data de 02/03.01.2010, într-un loc public, i-a aplicat părţii vătămate B.D.V. o lovitură cu o sticlă în cap, în urma căreia aceasta a suferit leziuni traumatice care i-au pus viaţa în primejdie, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin.2 Cod penal.
Instanţa a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei săvârşite de inculpat, din tentativă al infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20 Cod penal raportat la art. 175 alin.1 lit.i Cod penal în infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin.2 Cod penal, reţinând următoarele:
Din probele administrate în cauză a rezultat că inculpatul, deşi a folosit un instrument vulnerant susceptibil să producă leziuni grave şi a vizat o zonă vitală a corpului părţii vătămate, acesta nu a aplicat o lovitură de mare intensitate, aspect confirmat prin actele medico-legale întocmite în cauză şi care nu au relevat existenţa unor leziuni externe semnificative în zona lovită. Practic, inculpatul a aplicat o singură lovitură cu o sticlă de vin în care era parţial lichid în zona frontală superioară a capului părţii vătămate, determinând astfel dezechilibrarea acesteia, iar în urma căderii, pe o porţiune de drum cu asfalt, s-a produs leziunea „fractură occipitală dreaptă” şi consecutiv, leziunea cerebrală care i-a pus viaţa în primejdie.
Or, având în vedere caracterul spontan al atacului şi modul în care acesta s-a produs, instanţa a reţinut că deşi există legătură de cauzalitate între lovitura aplicată şi producerea leziunii traumatice primejdioasă pentru viaţa părţii vătămate, inculpatul nu a urmărit suprimarea vieţii acesteia şi nu a acceptat posibilitatea producerii unui asemenea rezultat, ci doar a vătămării victimei.
In consecinţă, instanţa a constatat că inculpatul a acţionat cu intenţie directă în sensul vătămării corporale a părţii vătămate şi respectiv culpă cu prevedere conform art. 19 pct.2 lit.a Cod penal în ceea ce priveşte rezultatul mai grav produs, punerea în primejdie a vieţii victimei, forma de vinovăţie sub aspectul laturii subiective a infracţiunii fiind praeterintenţia.
In ceea ce priveşte incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 73 lit.b Cod penal privind starea de provocare, instanţa a reţinut că din probele administrate, inclusiv declaraţia martorului A.D.M., a rezultat că partea vătămată doar a încercat să-l lovească pe acesta, fără a reuşi, împrejurare care în mod evident nu era susceptibilă să determine o puternică tulburare inculpatului şi care să afecteze procesul normal de formare a voinţei acestuia.
De asemenea, în raport de situaţia de fapt expusă, instanţa a reţinut că fapta inculpatului A.A.D., constând în aceea că i-a aplicat o lovitură cu o sticlă în cap părţii vătămate B.D.V. în timp ce se aflau într-un loc public şi în prezenţa mai multor persoane, determinând astfel un scandal public prin starea de temere şi revoltă provocată acestora, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzute de art. 321 alin.1 Cod penal.
In consecinţă, în considerarea dispoziţiilor art. 72 Cod penal, instanţa a condamnat inculpatul la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 182 alin.2 Cod penal şi respectiv de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 321 alin.1 Cod penal, apreciind că acestea corespund scopului şi funcţiilor prevăzute de art. 52 Cod penal.
La individualizarea judiciară a pedepselor aplicate, instanţa are în vedere gradul de pericol social concret al infracţiunilor săvârşite, împrejurările şi modul în care acestea s-au produs, urmările grave pentru sănătatea părţii vătămate, dar şi lipsa antecedentelor penale şi comportarea sinceră a inculpatului pe parcursul procesului.
In temeiul art. 33 lit.b Cod penal raportat la art. 34 lit.b Cod penal, constatând că infracţiunile care formează obiectul prezentei cauze au fost comise în condiţiile concursului ideal, instanţa a dispus contopirea pedepselor stabilite şi va aplica inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare.
In temeiul art. 81 Cod penal, constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de acest text legal şi apreciind prin prisma lipsei antecedentelor penale şi asumării responsabilităţii faptelor de către inculpat că scopul pedepsei poate fi realizat chiar fără executarea acesteia în regim privativ de libertate, instanţa va dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani, stabilit conform art. 82 Cod penal.
De asemenea, instanţa a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit.a teza a II-a Cod penal, apreciind că natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite sunt incompatibile cu gradul de responsabilitate civică pe care îl implică exercitarea acestui drept, iar în baza art. 71 alin.5 Cod penal, a suspendat executarea acestei pedepse accesorii pe durata termenului de încercare stabilit.
Sub aspectul laturii civile a cauzei, instanţa a reţinut că partea civilă B.D.V. nu a depus la dosarul cauzei nici un înscris privind achitarea sumei de 5.760,71 lei către Spitalul Judeţean de Urgenţă, astfel încât suma solicitată cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale nu are suport probator.
In ceea ce priveşte pretenţiile formulate pentru repararea prejudiciului moral, instanţa a constatat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, iar în raport de faptul că partea civilă a necesitat pentru vindecare un număr de 45-50 de zile de îngrijiri medicale şi că viaţa i-a fost pusă în primejdie, în temeiul art. 14 Cod procedură penală raportat la art. 346 Cod procedură penală coroborat cu art. 998 Cod civil, a obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 10.000 lei, apreciind că aceasta constituie o reparaţie echitabilă şi suficientă pentru daunele morale provocate.
În temeiul art. 14 Cod procedură penală raportat la art. 346 Cod procedură penală coroborat cu art. 313 din Legea nr. 95/2006, instanţa a obligat inculpatul la plata către partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă "Dr. Constantin Opriş" Baia Mare a sumei de 6908,71 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale acordate părţii vătămate, precum şi a dobânzii aferente acestei sume, în materie civilă, începând cu data rămânerii definitive a prezentei sentinţe şi până la achitarea efectivă.
Împotriva soluţiei Tribunalului Maramureş a promovat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş. Prin calea de atac declarată, procurorii au apreciat că fapta inculpatului A.A.D. constituie tentativă la omor calificat prev.de art.20, 174, 175 lit.i C.pen., sens în care au solicitat condamnarea acestuia la pedepse privative de libertate.
Prin decizia penală 175 din 12.10.2011 a Curţii de Apel Cluj a fost admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş, în latura penală, a fost pronunţată o nouă hotărâre schimbându-se încadrarea juridică din tentativă la omor calificat, în vătămare corporală gravă prev.de art.182 alin.2 C.pen., iar pentru infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice prev.de art.321 alin.1 C.pen., i s-a aplicat aceluiaşi inculpat 1 an şi 2 luni închisoare. În urma contopirii celor două pedepse s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa mai grea de 3 ani închisoare aplicată pentru vătămare corporală gravă, cu suspendarea sub supraveghere a acesteia conform art.86/1 C.pen.
Această decizie a fost recurată de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi inculpatul A.A.D.. Prin motivele scrise şi orale, procurorii au criticat soluţia pe latura penală, considerând că încadrarea juridică corectă este aceea de tentativă la omor calificat prev.de art.20, 174, 175 lit.i C.pen., dar pentru a statua în acest sens era necesară efectuarea unei noi expertize medico-legale care să stabilească cu claritate modul de producere al leziunilor victimei şi dacă acestea i-au pus în pericol viaţa.
Prin recursul promovat, inculpatul A. a cerut reducerea pedepsei.
Prin decizia penală nr.905 din 23.03.2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis ambele recursuri, a casat decizia Curţii, trimiţând dosarul pentru rejudecare instanţei de apel.
În rejudecare, la Curtea de Apel Cluj s-a format dosarul care are ca obiect soluţionarea apelului promovat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş.
Prin motivele scrise şi orale Parchetul a solicitat ca inculpatul A.A.D. să fie condamnat pentru faptele deduse judecăţii, acelea de tentativă la omor calificat prev.de art.20, 174, 175 lit.i C.pen.şi nicidecum pentru vătămare corporală gravă prev.de art.182 alin.2 C.pen.întrucât activitatea infracţională desfăşurată în cauză de către acesta denotă că a acţionat cu intenţia indirectă de a ucide partea vătămată. Intenţia de ucidere a victimei este relevată prin lovitura cu sticla de vin aplicată în capul părţii vătămate, care i-a cauzat leziuni traumatice craniene conform probelor ştiinţifice ataşate dosarului. Faţă de împrejurarea că prin lovitura aplicată de către inculpat a fost vizată o zonă vitală -capul victimei,- rezultă fără dubiu că acesta a intenţionat să suprime viaţa victimei şi nu doar să-i producă vătămări corporale. Din actele medico-legale depuse la dosar, rezultă că partea vătămată a suferit leziuni cranio-cerebrale ce au necesitat 50 de zile de îngrijiri medicale, şi nu au pus în primejdie viaţa acestuia, salvarea datorându-se tratamentului medico-chirurgical corect aplicat şi în timp util.
În prezentul ciclu procesual, înainte de judecarea în fond a apelului parchetului, faţă de solicitarea inculpatului A. Adrian de a se schimba încadrarea juridică a faptei comise de el în art.181 sau 182 alin.2 C.pen., a fost întrebată partea civilă B.D.V. cu privire la acest aspect, acesta declarând că formulează plângere penală împotriva inculpatului şi pentru aceste fapte în eventualitatea schimbării încadrării juridice şi nu doreşte să se împace cu acesta.
Cu privire la apelul Parchetului - rejudecare:
Curtea examinând apelul declarat, prin prisma motivelor invocate, ajunge la următoarele constatări:
Conform art.1 din Codul de procedură penală român, scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept a persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul legii.
Pentru aceasta, procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.
În desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.
Legea obligă organele de urmărire penală şi instanţele de judecată să aibă rol activ şi pe întreg cursul procesului penal să respecte dreptul de apărare garantat de stat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi, în procesul penal, obligaţie respectată în prezenta cauză conform speţei (Dănilă contra României).
Orice persoană, bucurându-se de prezumţia de nevinovăţie, este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale, printr-o hotărâre penală definitivă. Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia.
Acuzării, îi revine obligaţia de a arăta învinuitului care sunt acuzaţiile cărora le va face obiectul şi a oferi probe suficiente pentru a întemeia o declaraţie de vinovăţie. Statul este obligat să asigure acuzatului dreptul la apărare (el însuşi sau cu asistenţa unui avocat) şi să-i permită, să interogheze sau să pună să fie audiaţi martorii acuzării. Acest drept, nu implică numai un echilibru între acuzare şi apărare, ci, impune ca audierea martorilor să fie în general, în contradictoriu. Elementele de probă trebuie să fie în principiu, produse în faţa acuzatului în audienţă publică şi în vederea unei dezbateri în contradictoriu”. (plenul Hotărârii nr.6 din decembrie 1988 Barbera, Mesesegue şi Jabordo versus Spania).
Vinovăţia nu se poate stabili decât în cadrul juridic procesual penal, cu probe, sarcina administrării acestora revenind organului de urmărire penală şi instanţei judecătoreşti.
Probele trebuie să fie concludente şi utile, ceea ce presupune, necesitatea de a fi credibile, apte să creeze măcar presupunerea rezonabilă că ceea ce probează corespunde adevărului.
În prezentul dosar, garanţiile cu privire la un proces echitabil au fost respectate, atât din perspectiva dreptului intern cât şi al disp.art.5 şi 6 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului.
În faţa Tribunalului Maramureş, în primul ciclu procesual, inculpatul A. a uzat de dreptul la tăcere.
Curtea reţine că o componentă a dreptului la apărare este şi dreptul la tăcere al învinuitului sau inculpatului.
Deşi art.6 paragraf 2 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului nu prevede, în mod expres, dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria acuzare, CEDO s-a pronunţat în sensul că acestea reprezintă reguli general recunoscute şi acceptate pe plan internaţional care stau la baza noţiunii de proces echitabil.
Curtea Europeană a admis însă că „dreptul la tăcere nu este un drept absolut şi că, în situaţiile în care probele de vinovăţie sunt evidente, judecătorul poate reţine unele consecinţe defavorabile din tăcerea acuzatului, fără să fie afectat caracterul echitabil al procesului şi prezumţia de nevinovăţie”.(cauza Saunders contra Regatului Unit 17 decembrie 1996).
Având în vedere îndrumările obligatorii ale ÎCCJ în sensul efectuării unei noi expertize medico-legale părţii civile B.D.V., care să stabilească leziunile suferite, modul şi dinamica producerii lor, numărul total de zile de îngrijiri medicale şi dacă acestea au pus în primejdie viaţa victimei, instanţa de apel ţinând cont de efectul devolutiv al căii de atac promovate, a efectuat o nouă judecată în fond a cauzei prin reexaminarea probatoriului deja efectuat precum şi prin prisma noilor probe administrate.
Prin modalitatea de a realiza cercetarea judecătorească, instanţa de apel i-a oferit inculpatului A.A.D. şi părţii civile ocazia potrivită şi suficientă pentru a-şi
valorifica în mod util dreptul lor de apărare (Vaturi împotriva Franţei- Hotărârea din 13 aprilie 2006, Desterhem împotriva Franţei- Hotărârea din 18 mai 2004) şi a asigurat echilibrul şi egalitatea de arme care trebuie să primeze pe tot parcursul procesului penal între acuzare şi apărare.
Noţiunea de proces echitabil cere ca instanţa internă de judecată să examineze problemele esenţiale ale cauzei şi să nu se mulţumească să confirme pur şi simplu rechizitoriul, trebuind să-şi motiveze hotărârea (Cauza Helle împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Cauza Boldea împotriva României-Hotărârea din 15 decembrie 2007).
Curtea Europeană, arată de asemenea, că prezenţa acuzatului la şedinţa de judecată are o importanţă esenţială pentru o bună soluţionare a cauzei, în sensul că instanţa trebuie să examineze nu numai personalitatea acestuia şi starea sa de spirit la momentul comiterii infracţiunii pentru care este trimis în judecată, ci şi mobilurile activităţii sale infracţionale, iar „asemenea aprecieri au a cântări substanţial în soluţia ce urmează a fi pronunţată; caracterul echitabil al procedurii impune atât prezenţa acuzatului cât şi a celorlalte părţi vătămate, civile sau responsabile civilmente la instanţă, alături de apărătorii lor”. (cauza CEDO Kremzow contra Austriei din 21 septembrie 1993).
Parchetul a solicitat condamnarea inculpatului pentru tentativă la omor calificat şi pentru ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice la pedepse cu închisoarea, într-un cuantum sporit, prin privare de libertate.
În privinţa încadrării juridice a faptei comise de inculpat, Curtea reţine următoarele:
Omorul se săvârşeşte cu intenţia de a suprima viaţa unei persoane (animus necandi), iar nu cu intenţia generală de a vătăma. Expresia „uciderea unei persoane”, utilizată de textul art.174 C.pen., cuprinde implicit ideea orientării acţiunii spre un rezultat specific, constând în moartea victimei. Doctrina mai foloseşte noţiunea de „dol special”, definit ca voinţa de a suprima viaţa persoanei, sau „intenţie precisă”, prevăzută special de lege ca element constitutiv al unor infracţiuni cu privire la care se incriminează producerea unui rezultat determinat.
Intenţia are două forme: directă şi indirectă. Fapta este săvârşită cu intenţie directă când infractorul „prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei infracţiuni” (art.19 pct.1 lit.a C.pen.), iar cu intenţie indirectă când „prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui” (art.19 pct.1 lit.b C.pen.). Ceea ce deosebeşte deci, intenţia directă de cea indirectă, este elementul volitiv. În timp ce la intenţia directă, făptuitorul are o atitudine fermă faţă de rezultatul constând în moartea victimei, voind să se producă acel rezultat şi nu altul, la intenţia indirectă făptuitorul are în vedere o pluralitate de efecte posibile, dintre care unul este moartea victimei, fiindu-i indiferent care dintre aceste rezultate se va produce.
În practica judiciară, confirmându-se opiniile exprimate în doctrină, intenţia de ucidere se deduce din materialitatea actului („dolus ex re”) care, în cele mai multe cazuri, relevă poziţia infractorului faţă de rezultat.
Demonstrează astfel intenţia de ucidere: intensitatea loviturii cu sticla, cu care inculpatul a agresat-o pe victimă, în zona capului.
Deosebit de importante pentru caracterizarea poziţiei făptuitorului faţă de rezultat, sunt împrejurările în care s-a produs manifestarea de violenţă şi care, indiferent de materialitatea actului, pot să releve sau să infirme intenţia de ucidere.
Esenţial pentru încadrarea juridică a faptei inculpatului, după caz, în tentativă la omor calificat (art.20 rap.la art.174, 175 lit.i C.pen.) ori în vătămare corporală gravă prev.de art.182 C.pen.este stabilirea formei şi modalităţii vinovăţiei cu care a săvârşit infracţiunea.
Dacă în cazul infracţiunii de vătămare corporală gravă inculpatul acţionează cu intenţia generală de vătămare, în cazul tentativei la omor intenţia este de ucidere. Este adevărat că infracţiunea prevăzută în art.182 alin.2 C.pen.poate avea ca element subiectiv şi intenţia depăşită, însă, în acest caz, făptuitorul acţionează nu cu intenţia de omor, ci cu cea generală de vătămare corporală, rezultatul mai grav - punerea în primejdie a vieţii persoanei - fiind imputat acestuia pe baza culpei, ipoteză unanim acceptată judiciar şi caracteristică pentru forma mixtă de vinovăţie „praeterintenţie”.
În cazul infracţiunii de omor, rămasă în forma tentativei, actele de punere în executare a omorului, săvârşite până în momentul intervenţiei evenimentului întrerupător, trebuie să releve - prin natura lor şi împrejurările în care au fost săvârşite - că infractorul a avut intenţia specifică de omor, iar nu intenţia generală de a vătăma.
Astfel, există tentativă de omor şi nu vătămare corporală, ori de câte ori inculpatul acţionează în aşa mod încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului victimei ori foloseşte instrumente sau procedee specifice uciderii. Nu are relevanţă timpul necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic infracţiunilor de vătămare corporală şi nu exprimă dinamismul interior al actului infracţional.
Anumite stări ale infractorului (stare de ebrietate avansată) ori defectuozitatea mijloacelor folosite de el în executarea actului, nu au relevanţă în sine, întrucât intenţia de omor se deduce din modul în care a acţionat, iar nu din elemente exterioare.
Forma şi modalitatea intenţiei, element al laturii subiective a infracţiunii, rezultă din materialitatea actului, din relaţiile personale anterioare existente între inculpat şi victimă, din obiectul vulnerant folosit, numărul şi intensitatea loviturilor, zona anatomică vizată, comportamentul ulterior al inculpatului.
Pentru existenţa infracţiunii de vătămare corporală gravă prevăzută în art.182 alin.2 C.pen., este necesar ca, pe plan subiectiv, în raport cu rezultatul produs, inculpatul să fi acţionat cu praeterintenţie.
În vederea delimitării infracţiunii de vătămare corporală gravă de tentativa la omor, în stabilirea laturii subiective, trebuie să se ţină seama de toate datele de fapt, începând cu obiectul folosit, intensitatea cu care au fost aplicate loviturile, regiunea spre care au fost îndreptate acestea, urmările ce se puteau produce şi terminând cu împrejurarea dacă lipsa unei asistenţe medicale calificate şi de urgenţă punea în primejdie viaţa victimei.
Ceea ce deosebeşte infracţiunea de vătămare corporală gravă având ca urmare punerea în primejdie a vieţii persoanei de tentativa la infracţiunea de omor, este poziţia subiectivă a făptuitorului faţă de acţiunile care constituie latura obiectivă a infracţiunii.
În timp ce în cazul faptelor prevăzute în art.182 alin.2 teza ultimă C.pen., inculpatul acţionează cu praeterintenţie - în sensul că, urmărind să lovească victima sau
să-i cauzeze o vătămare corporală, se produce o consecinţă mai gravă şi anume punerea în primejdie a vieţii acesteia, consecinţă care depăşeşte intenţia făptuitorului şi în raport cu care el se află în culpă - în cazul tentativei la infracţiunea de omor, acesta acţionează numai cu intenţie.
Practica judiciară este unanimă atunci când reliefează că „pentru stabilirea poziţiei subiective a făptuitorului trebuie să se ţină seama de toate împrejurările în care fapta a fost comisă, de obiectul folosit, de regiunea corpului vizată şi de urmările produse sau care s-ar fi putut produce, iar dacă nu se poate stabili culpa făptuitorului în ceea ce priveşte consecinţa mai gravă produsă, atunci acesta va răspunde pentru tentativă la infracţiunea de omor”.
Probele testimoniale ale dosarului, administrate nemijlocit în faţa tribunalului relevă fără echivoc că inculpatul A.A.D. a acţionat cu intenţia indirectă de a ucide.
Relevantă în acest sens este chiar declaraţia părţii civile care arată textual: „mă aflam în faţa barului în noaptea de 2/3 ianuarie 2010, inculpatul a venit din spate şi m-a lovit în ceafă, iar eu am căzut la pământ, pierzându-mi cunoştinţa. Nu am avut vreun conflict cu inculpatul şi nu cunosc motivele pentru care am fost agresat. Eram sub influenţa alcoolului”.
Susţinerile părţii vătămate sunt confirmate prin declaraţia martorului B.V. care arată „am fost prezent la incidentul dintre părţi şi am văzut când inculpatul s-a apropiat de victimă, l-a lovit cu o sticlă de vin sau de şampanie pe jumătate plină, în partea din dreapta a capului. În urma loviturii, sticla s-a spart, iar victima a căzut şi s-a lovit la ceafă”.
În acelaşi sens declară şi martorul M.I.A. „am observat că inculpatul s-a apropiat de partea vătămată şi l-a lovit cu o sticlă de vin în cap. Sticla era goală şi în urma loviturii s-a spart, victima căzând la sol. La fel arată şi martorii V.A., V.D., L.R., şi M.G. „în faţa discotecii, am văzut cum inculpatul l-a lovit în cap cu o sticlă pe partea vătămată, iar acesta a căzut la pământ”. Inculpatul prin declaraţia de la dosar a înţeles la 10 mai 2011 să nu mai uzeze de dreptul la tăcere, învederând magistratului fondului că a lovit-o pe partea vătămată cu o sticlă de vin în cap, dar datorită faptului că victima l-a agresat pe vărul inculpatului A. Dănuţ, cu pumnul în zona feţei, simţindu-se provocat. A afirmat că sticla nu s-a spart.
Din raportul de nouă expertiză medico-legală a victimei depus în rejudecare de către IML Cluj, rezultă că victima a necesitat 50 de zile de îngrijiri medicale, suferind o contuzie cerebrală hemoragică frontală dreaptă, fractură craniană occipitală dreaptă şi hemoragie subarahnoidiană, ceea ce pune în evidenţă cu claritate că inculpatul a lovit victima cu mare intensitate. Medicii legisti au concluzionat că leziunile traumatice ale victimei s-au produs prin cădere de la acelaşi nivel şi lovire de un plan dur în cadrul unei auto-sau heteropropulsii. Impactul a fost occipital, cu producerea unei fracturi craniene şi apariţia în zona opusă impactului a unor leziuni meningo-cerebrale de contra-lovitură, respectiv hemoragie subarahnoidiană şi contuzie cerebrală hemoragică frontală.
Pentru caracterizarea laturii subiective a infracţiunii de omor, esenţială este intensitatea loviturii aplicate, concretizată de consecinţele produse şi nu faptul că inculpatul a aplicat o singură lovitură.
Intensitatea loviturii, zona vitală a capului unde a fost aplicată şi gravitatea leziunilor produse, în raport şi cu vârsta tânără a victimei, conduc la concluzia că inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale şi, cu toate că nu l-a urmărit, a
acceptat posibilitatea producerii lui, săvârşind astfel tentativa la omor calificat cu intenţie indirectă şi nu infracţiunea de vătămare corporală gravă sau vătămare corporală prev.de art.181 C.pen., astfel cum a susţinut, în mod nefondat, acesta.
În surprinderea poziţiei psihice pe care inculpatul a avut-o în momentul comiterii infracţiunii, trebuie pornit de la premisa că tocmai faptul că s-au aplicat lovitura în zona capului, cu o anumită intensitate, este de natură să conducă la ideea că acesta a prevăzut şi acceptat posibilitatea lezării unor regiuni cu potenţial mortal ridicat (capul). Este adevărat că orientarea expresă a loviturii către aceste regiuni reliefează mai puternic intenţia de a ucide (care este directă).
Practica judiciară este unanimă în a considera că „suntem în prezenţa tentativei de omor şi nu a vătămării corporale grave ori de câte ori inculpatul acţionează, în aşa mod, încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului victimei, ori foloseşte instrumente sau procedee specifice uciderii, moartea victimei neproducându-se din motive independente de voinţa acestuia. Nu are relevanţă timpul necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic infracţiunilor de vătămare corporală şi nu exprimă dinamismul interior al actului”.
În speţă, fapta inculpatului care a aplicat o singură lovitură în capul victimei, cu putere, cu o sticlă de vin, constituie tentativă la omor calificat prev.de art.20, 174, 175 lit.i C.pen., iar nu infracţiunea de vătămare corporală prev.de art.181 C.pen., sau vătămare corporală gravă prev.de art.182 alin.2 C.pen., atâta vreme cât viaţa victimei a fost salvată numai prin asistenţa medicală calificată şi de urgenţă, rezultatul mai grav, decesul, nu s-a produs datorită tocmai intervenirii acestei cauze independente de voinţa acestuia, inculpatul acceptând, cu uşurinţă, posibilitatea ca acţiunea sa să ducă la moartea celui lovit.
Nici numărul mic de zile de îngrijiri medicale de 50 şi care nu au pus în primejdie viaţa victimei, nu sunt relevante pentru încadrarea juridică a infracţiunii, deoarece intenţia de a ucide se deduce din modul de a acţiona al inculpatului, aflat în stare de ebrietate, care a cunoscut de asemenea gradul ridicat de îmbibaţie alcoolică al victimei, asupra căreia a acţionat agresiv, tocmai profitând de starea fiziologică alterată a acestuia.
Nu în ultimul rând, trebuie remarcat că inculpatul după ce a lovit victima şi a lăsat-o în nesimţire, pe caldarâm,în stradă în faţa discotecii, nu i-a acordat niciun ajutor, abandonând-o în frig, martorii prezenţi contactând Serviciul de urgenţă 112 şi Poliţia.
Aşa fiind, inculpatul urmează să răspundă penal pentru săvârşirea tentativei la omor calificat prev.de art.20, 174, 175 lit.i C.pen., condiţii în care apelul Parchetului este fondat, urmând a fi admis în baza art.379 pct.2 lit.a C.proc.pen. în latura penală a cauzei, fiind judicioasă şi reţinerea agravantei de comitere a infracţiunii în loc public, urmând a se desfiinţa în această limită sentinţa instanţei de fond. Acţiunea inculpatului de agresare a victimei în public, în prezenţa mai multor persoane, întruneşte totodată şi elementele constitutive a infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, prev.de art.321 alin.1 C.pen.
Probele administrate şi anume declaraţiile victimei B.D.V., procesul verbal de la cercetare la faţa locului au ilustrat din punct de vedere topografic trotuarul, respectiv strada, ca loc de comitere al faptei, de unde a rezultat natura şi destinaţia acesteia, ca fiind un spaţiu de trecere, deschis, ceea ce permite accesul oricărei persoane.
Locul unde a fost agresată victima B.D.V. de către inculpatul A.A.D., strada, trotuarul din faţa discotecii, chiar prin definiţia ei, evidenţiază accesibilitatea publicului, care nu poate fi restrânsă numai la persoanele ce locuiesc în zonă, atâta timp cât locul respectiv este deschis, existând permanent posibilitatea trecerii oricărei persoane, deci a unei publicităţi virtuale, strada având tocmai această destinaţie de trecere dintr-o zonă în alta, nefiind necesară dovada prezenţei efective a unor persoane la momentul săvârşirii faptei de către inculpat.
Astfel, în mod corect s-a reţinut de către Curte că fapta inculpatului a fost săvârşită în public, în accepţiunea dispoziţiilor art.152 lit.a C.pen., ceea ce atrage incidenţa agravantei prevăzute în art.175 alin.1 lit.i C.pen., încadrarea juridică sub acest aspect fiind corect stabilită.
Actele de violenţă comise de inculpat îndreptate fiind împotriva valorii sociale supreme - viaţa -, atrage în numele dreptului inviolabil la viaţă, la integritatea fizică, psihică şi materială a oricărei fiinţe, pedepsirea corespunzătoare a făptuitorului.
Atitudinea inculpatului şi modul de comitere al faptei, nu pot fi omise, ele nefiind corect evaluate de tribunal, în alegerea pedepsei şi a modului de executare al acesteia.
Nu se poate ca, pentru faptele săvârşite împotriva altor semeni de ai lor şi cărora au încercat să le curme viaţa, sau să le distrugă bunurile, răspunderea lor penală să nu fie corespunzătoare încălcărilor grave aduse ordinii sociale, vieţii.
Potrivit art.72 din Codul penal la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Chiar dacă individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuşi un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră el trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu, studiat după anumite reguli şi criterii precis determinate.
Înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea explicită a principiului alegerii sancţiunii, aşa încât respectarea acestuia este obligatorie pentru instanţă.
De altfel, ca să-şi poată îndeplini funcţiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât şi atitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa sancţiunii.
Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate.
Actele de violenţă exercitate de inculpat în comiterea faptei sunt elemente care nu pot fi omise şi care trebuiesc bine evaluate de către instanţa de apel, în alegerea pedepsei.
Aşa fiind, inculpatul trebuia să ştie că, pe lângă drepturi, are şi o serie de datorii, obligaţii, răspunderi, care caracterizează comportamentul său în faţa societăţii.
Sub aspectul individualizării pedepselor în speţă, trebuie efectuată o justă adecvare cauzală a criteriilor generale prevăzute de art.72 C.pen., ţinându-se cont de gradul de pericol social, în concret ridicat al faptelor comise agravat de circumstanţele
reale ale săvârşirii lor, dar şi de circumstanţele personale ale inculpatului, care a avut o atitudine nesinceră cu privire la activitatea infracţională, nu posedă antecedente penale, aşa cum rezultă din fişa de cazier şi nu a contribuit la dezdăunarea părţii civile.
Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât şi asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situaţia de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare şi de a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni.
Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată şi pusă în executare, intensitatea şi generalitatea dezaprobării morale a faptei şi făptuitorului, condiţionează caracterul preventiv al pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privaţiunii, trebuie să reflecte gravitatea infracţiunii şi gradul de vinovăţie al făptuitorului.
Numai o pedeapsă justă şi proporţională este de natură să asigure atât exemplaritatea cât şi finalitatea acesteia, prevenţia specială şi generală înscrise şi în Codul penal român, art. - 52 alin.1 - , potrivit căruia “scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni”.
Dar, fireşte, în lumina criteriilor prevăzute de art.72 C.pen., gravitatea concretă a unei activităţi infracţionale trebuie stabilită consecutiv unui examen aprofundat şi cuprinzător al tuturor elementelor interne, specifice faptei şi făptuitorului.
Fapta este neîndoielnic gravă, astfel că în operaţia complexă a individualizării tratamentului penal, curtea va ţine seama că acţiunea violentă a inculpatului era să aibă drept consecinţă pierderea unei vieţi omeneşti, ceea ce demonstrează că resocializarea sa viitoare pozitivă nu este posibilă decât prin aplicarea unei pedepse care să fie în deplin acord cu dispoz.art.1 din Codul penal, ce prevăd că “legea penală apără ...persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea precum şi întreaga ordine de drept”.
Nu poate fi acceptată susţinerea inculpatului că ar fi acţionat în stare de provocare, deoarece nicio probă a dosarului nu evidenţiază această circumstanţă legală judiciară.
Curtea reţine că pentru existenţa provocării este necesară îndeplinirea a trei condiţii: infracţiunea să fi fost comisă sub influenţa unei puternice tulburări sau emoţii; această stare sufletească să fi fost determinată de o provocare din partea victimei; provocarea să se fi produs prin violenţă ori, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau, printr-o altă acţiune ilicită gravă.
Starea de tulburare caracteristică circumstanţei atenuante a provocării, constă în reacţia psihică produsă făptuitorului de actul provocator al persoanei vătămate şi care determină comiterea infracţiunii. Existenţa sa se verifică în raport cu momentul săvârşirii acesteia, iar intensitatea ei se apreciază ţinându-se seama de persoana făptuitorului şi de circumstanţele în care s-au produs faptele.
Nu în ultimul rând, pentru reţinerea stării de provocare, în sensul art.73 lit.b
C.pen.nu se poate face abstracţie de unele criterii obiective, cum ar fi compararea reacţiei făptuitorului cu reacţia „omului mediu” supus unei provocări similare, cerinţa unei anumite proporţii între actul provocator şi reacţia făptuitorului, inclusiv prin observarea consecinţelor faptei săvârşite ca urmare a actului provocator. Niciunul din martorii audiaţi în cauză nu relevă pretinsa agresiune dintre victimă şi vărăul inculpatului A. D., în cadrul căreia partea vătămată să se fi manifestat agresiv faţă de ruda inculpatului şi care să justifice lovirea sa ulterioară cu aşa intensitate.
În aceste condiţii, pentru fapta comisă aceea de tentativă la omor calificat prev.de art.20, 174, 175 lit.i C.pen.i se va aplica o pedeapsă de 8 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prev.de art.64 lit.a,b C.pen. şi 1 an închisoare pentru ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prev.de art.321 alin.1 C.pen.
În baza art. 33 lit. b şi 34 lit. b Cod penal, se va constata că faptele formează un concurs ideal, dispunându-se contopirea pedepselor aplicate, inculpatul executând-o pe cea mai grea, aceea de 8 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a şi b Cod penal, prin privare de libertate. Sancţiunea rezultantă se va executa prin privare de libertate, numai un asemenea mod de executare a acesteia putând contribui la reinserţia socială reală a inculpatului. Gravitatea deosebită a faptei reliefată prin modul de comitere şi urmările produse, exclud aplicarea beneficiului suspendării condiţionate a pedepsei vizată de art.81 C.pen., alături de neplata despăgubirilor civile.
În baza art.71 C.pen.se va interzice inculpatului exercitarea drepturilor prev.de art.64 lit.a teza II-a şi lit.b C.pen.de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la terminarea executării pedepselor.
Prin aplicarea în acest mod a pedepsei accesorii, s-a respectat un procedeu rezonabil care este şi în acord cu decizia CEDO din cauza Hirst contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, interdicţia impusă inculpatului respectând principiul proporţionalităţii, în sensul de a nu fi ales în autorităţi publice sau în funcţii elective publice şi neavând dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat.
Se vor înlătura din hotărârea atacată art.81 - 83 C.pen.
Se vor menţine restul dispoziţiilor sentinţei penale.
Cerinţele legii impun ca persoana care a săvârşit o faptă ilicită să repare integral toate prejudiciile ce au rezultat din săvârşirea acesteia, indiferent de caracterul lor, ceea ce reiese din însăşi redactarea art.998 şi 999 din Codul civil, care folosesc termenul general de „prejudiciu”, fără a distinge în raport cu caracterul material sau moral al acestuia, ceea ce înseamnă că trebuie reparate atât prejudiciile materiale cât şi cele morale cauzate prin orice fapte ilicite, deci, şi a celor cu caracter penal.
Dacă în cazul răspunderii civile patrimoniale, stabilirea prejudiciului este relativ uşoară, întrucât acesta este material, evaluabil în bani, iar criteriile de fixare a pagubei materiale sunt tot de natură patrimonială, în cazul răspunderii civile nepatrimoniale pentru daunele morale, dimpotrivă, prejudiciile sunt imateriale, nesusceptibile, prin ele însele de a fi evaluate în bani.
În sistemul de drept românesc nu sunt precizate criterii pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecinţele pe orice plan, suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat.
Pe de altă parte, această compensaţie materială trebuie să fie echitabilă şi proporţională cu întinderea pagubei suferite.
În sinteză, existând raport de cauzalitate între activitatea delictuală a inculpaţilor şi prejudiciul material, cât şi cel nepatrimonial încercat de partea civilă, curtea apreciază că soluţia pronunţată este corespunzătoare principiilor răspunderii civile delictuale stabilite prin dreptul intern şi exigenţelor art.3 din Protocolul nr.7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Se va stabili în favoarea Baroului de Avocaţi Cluj suma de 50 lei, reprezentând onorariu parţial pentru apărătorul din oficiu, care va fi suportat din FMJ.
Cheltuielile judiciare în judecarea apelului parchetului vor rămâne în sarcina statului conform art.192 pct.3 alin.3 C.pr.pen. (Judecător Delia Purice)
