REABILITARE JUDECĂTOREASCĂ. CALCULAREA TERMENULUI DE REABILITARE ÎN CĂZ DE GRAŢIERE TOTALĂ SAU A RESTULUI DE PEDEAPSĂ.
| Comentarii |
|
Când actul de graţiere este anterior hotărârii de condamnare, termenul de reabilitare se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, deoarece numai atunci iau naştere decăderile, interdicţiile şi incapacităţile care rezultă din condamnare.
Prin sentinţa penală nr. 1.816/2.06.1999 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, a fost respinsă, ca prematur formulată, cererea de reabilitare a condamnatului G.M., cu privire la pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 2.944/24.12.1993 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 537/1995 a Curţii de Apel Bucureşti, pedeapsă graţiată integral, conform art. 3 din Decretul-lege nr. 3/1990.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a avut în vedere faptul că, în speţă, termenul de reabilitare de 5 ani şi 6 luni a început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, întrucât actul de graţiere a fost adoptat anterior soluţionării cauzei.
împotriva acestei sentinte penale a declarat apel petentul condamnat, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul greşitei interpretări a dispoziţiilor art. 136 Cod penal, privind calculul termenului de reabilitare.
Prin decizia penală nr. 1.462/27.10.1999 a Tribunalului Bucureşti -secţia l-a penală, apelul petentului condamnat a fost respins, ca nefondat, cu motivarea că deşi art. 136 alin. 3 Cod penal nu face nici o distincţie după cum actul de graţiere este anterior sau ulterior momentului la care s-a dispus condamnarea, interpretarea dispoziţiilor acestuia nu poate duce decât la concluzia că numai în ipoteza în care actul de graţiere este adoptat ulterior hotărârii de condamnare, rămasă definitivă, termenul de reabilitare curge de la data actului de graţiere, în caz contrar, prin exercitarea căilor de atac, judecarea cauzei putând fi prelungită suficient de mult, astfel încât, la data rămânerii definitive a condamnării, să se fi îndeplinit deja şi termenul de reabilitare.
împotriva acestor hotărâri, petentul condamnat G.M. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat şi nici nu l-a susţinut oral în faţa instanţei.
Curtea de Apel Bucureşti - secţia a ll-a penală a respins, ca nefondat, recursul petentului condamnat, cu motivarea că hotărârea de condamnare a rămas definitivă în anul 1995 şi la data introducerii cererii de reabilitare - 19.04.1999 - termenul de 5 ani şi 6 luni, calculat conform art. 135 alin. 1 lit. a Cod penal, nu era împlinit.
(Secţia a ll-a penală, decizia penală nr. 1.788/1999) NOTA: Soluţia Curţii de Apel Bucureşti este corectă, având în vedere următoarele considerente:
în speţă este vorba de o graţiere totală şi necondiţionată, situaţie în care pedeapsa graţiată are aceleaşi efecte ca şi pedeapsa executată. Dar, premisa aplicării actului de graţiere o constituie existenţa pedepsei, ca rezultat al condamnării.
Când stingerea executării pedepsei are loc prin graţiere, data de la care curge termenul de reabilitare este diferită, în raport de momentul incidenţei actului de graţiere şi al hotărârii de condamnare.
Astfel, termenul de reabilitare curge de la data adoptării actului de graţiere dacă acesta este ulterior hotărârii de condamnare, deoarece prin condamnare s-a stabilit şi aplicat pedeapsa, iar graţierea constituie un mod de stingere a executării pedepsei, conform art. 120 Cod penal. Din contră, dacă actul de graţiere a intervenit anterior hotărârii de condamnare, termenul de reabilitare curge de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, deoarece numai condamnarea produce decăderi, interdicţii şi incapacităţi asupra cărora are efecte reabilitarea (art. 133 alin. 1 Cod penal) şi numai hotărârea de condamnarea definitivă este executorie (art. 415 alin. 1 Cod penal). (Judecator Marian Carcel - sectia II penala CAB)
ASPECTE TEORETICE Şl PRACTICE PRIVIND MECANISMUL JUDECĂŢII ÎN RECURS
Recursul este definit în doctrină ca fiind o cale de atac ordinară, preponderent de anulare, parţial devolutivă, destinată a repara, în principal, erorile de drept, comise de instanţe de fond, în hotărârile pronunţate (vezi: Ghe. Mateuţ, Noua reglementare în procedura penală română, în „Dreptul" nr. 2/1995, pp. 43-44).
El corespunde, în principiu, celui de-al treilea grad de jurisdicţie şi de aceea se îndreaptă, de regulă, împotriva hotărârilor judecătoreşti date în ultimul grad în fond, pentru erorile de drept pe care le conţin.
Recursul poate reprezenta şi al doilea grad de jurisdicţie, în cazul în care se îndreaptă împotriva hotărârilor care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu apel (vezi: N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială voi. II, p. 278).
Intră în această categorie şi recursul la încheierile care pot fi atacate separat cu recurs, potrivit legii, cum ar fi încheierile prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive, încheierile prin care a fost suspendată judecata în primă instanţă (art. 303 alin. 3 Cod procedură penală), încheierea dată în rezolvarea plângerilor împotriva măsurilor procesuale (asigurătorii şi restituirea lucrurilor) luate în primă instanţă, încheierile prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării preventive, încheierile prin care s-a soluţionat plângerea împotriva ordonanţei de arestare sau aceleia de a nu părăsi localitatea etc.
Atât în cazul acestor încheieri, cât şi în cazul sentinţelor ce nu pot fi atacate decât cu recurs, instanţa examinează cauza sub toate aspectele de drept, conform art. 3856 alin. 3 Cod procedură penală, nelimitându-se la cazurile de casare prevăzute de art. 385^9 alin. 1 Cod procedură penală, ceea ce înseamnă că, sub aspectul devolutiv, în aceste situaţii, recursul se apropie de calea de atac a apelului, fără însă a se identifica cu acesta, deoarece, totuşi, regulile de judecată şi soluţiile sunt diferite.
Acesta este motivul pentru care există două forme de recurs distincte după cum promovează un al doilea sau al treilea grad de jurisdicţie (vezi: N. Volonciu, Consideraţii privind sistemul gradelor de jurisdicţie în procesul penal român, în Revista de drept penal nr. 2/1995, pag. 57).
Recursul reprezintă o garanţie necontestată pentru o bună înfăptuire a actului de jurisdicţie.
El este necesar şi indispensabil întrucât, fiind o cale de atac prevăzută pentru nulităţi, conduce la anularea hotărârilor viciate de nulităţi.
Ca atare, nu poate lipsi dintr-o procedură penală.
Concluzia care se impune este că recursul este o necesitate organică a oricărui sistem procesual penal.
Din definiţia dată recursului se desprind următoarele trăsături caracteristice:
- este o cale de atac ordinară, ca şi apelul, deoarece este un act obişnuit în desfăşurarea normală a procesului penal şi se efectuează într-un termen fix, stabilit de lege (de regulă 10 zile);
-este o cale de atac, în principal, de drept, deoarece provoacă de regulă un control parţial numai în drept.
Aceasta este, în esenţă, ceea ce caracterizează recursul în raport cu apelul în ceea ce priveşte limitele în care se produce devoluţiunea.
Dacă apelul devoluează cauza atât în fapt, cât şi în drept, sub toate aspectele, recursul o devoluează cu precădere în drept.
El repune în discuţie nu întreaga cauză, ci numai chestiunile de drept sau de drept şi de fapt şi pentru motive bine determinate.
El poate avea loc numai pentru nulităţi de fond şi de formă, adică pentru erori de drept substanţiale (materiale) şi procesuale (formale).
Este, în principiu, o cale de atac în anulare, deoarece tinde la obţinerea casării sau anulării hotărârii atacate (vezi: Ghe. Mateuţ, în Procedură penală. Partea specială, voi. II, pag. 285).
în opinia altor autori, recursul este caracterizat fie ca o cale de atac de reformare, deoarece instanţa de recurs poate dispune casarea şi înlocuirea soluţiei cu o altă soluţie (vezi: N. Volonciu, Tratat de procedură penală, pag. 279), fie o cale de atac preponderent de reformare (vezi: Gr. Theodoru, Contribuţii la caracterizarea recursului penal în actuala reglementare, în „Revista de drept penal" nr. 1/1996, pag. 23-33).
Primul autor menţionat consideră că, în mod excepţional, recursul este şi o cale de atac mixtă în anulare şi de reformare, atunci când, în cazurile prevăzute de lege (art. 38515 pct. 2 lit. a şi b Cod procedură penală), instanţa de recurs este cea care pronunţă o soluţie asupra fondului cauzei.
O asemenea concluzie se impune şi în cazul în care recursul este îndreptat împotriva hotărârilor nesupuse apelului.
Nu aceeaşi calificare se poate acorda însă recursului, atunci când instanţa admite recursul, casând hotărârea atacată şi dispune rejudecarea de către instanţa de recurs, deoarece, în această situaţie, se dă o singură decizie în soluţionarea recursului, care este doar o decizie de casare şi a doua decizie, ce nu priveşte recursul (care a fost anterior admis), ci rejudecarea fondului cauzei, care se face după regulile primei instanţe.
Este o cale de atac care nu pune în mişcare o nouă judecată a cauzei în fond, ci doar o verificare a hotărârii atacate, pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi, prezentate la instanţa de recurs.
De aceea, pe drept cuvânt, s-a afirmat că în recurs nu se judecă cauza, ci se verifică hotărârile; cu alte cuvinte, instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, judecând exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului, hotărârea este corespunzătoare
(vezi: N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, voi. II, pag. 282).
Pentru ca recursul să nu depăşească marginile unei asemenea concepţii, în legislaţia noastră, ca de altfel în toate legislaţiile, se prevăd, în mod obişnuit, expres şi limitativ, motivele de casare, respectiv cazurile care permit folosirea acestei căi de atac.
Aşadar, instanţa de recurs este obligată să se pronunţe numai asupra motivelor de recurs invocate de procuror şi de părţi.
Prin derogare de la această regulă, atunci când recursul este îndreptat împotriva hotărârilor judecătoreşti ale primei instanţe, care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu apel, nu mai este limitat la cazurile de casare prevăzute expres în art. 385^9 Cod procedură penală, ci, în această ipoteză, instanţa de recurs are obligaţia să examineze întreaga cauză sub toate aspectele de fapt şi de drept, în aceleaşi condiţii ca instanţa de apel, însă, după regulile speciale privind judecata recursului, în genere.
în acest recurs, criticile formulate de titulari pot purta asupra oricăror aspecte, fără a exista motive dinainte stabilite şi restrânse exclusiv, sau în cea mai mare măsură, la aspectele de drept.
Aceste reglementări diferite ale recursului a determinat pe unii autori să tragă concluzia că legea a admis pentru recurs două naturi juridice diferite, aceea de cale de atac ordinară, care sun/ine după ce anterior s-a judecat cauza în apel, ori, dimpotrivă calea recursului - deşi ordinară - ca cel de-al doilea grad de jurisdicţie împotriva sentinţelor pronunţate în primă instanţă (vezi: N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, voi. II, pag. 283).
în fine, unii autori enumeră printre trăsăturile caracteristice ale recursului: -cale de atac ireverenţioasă, întrucât se adresează unor instanţe judecătoreşti superioare, spre deosebire de alte căi de atac, cum este contestaţia în anulare, care se adresează aceleiaşi instanţe;
- cale de atac accesibilă, în sensul că orice hotărâre penală poate fi atacată cu recurs de orice parte din proces, într-un termen fix şi cu forme procesuale simple (vezi: Ghe. Mateuţ, Procedură penală. Partea specială, voi. II, pag. 286).
Am expus aceste câteva puncte de vedere exprimate în literatura de specialitate cu privire la instituţia recursului, încercând astfel să clarificăm unele aspecte de ordin practic, deoarece se constată că mecanismul judecăţii în recurs, în cazul hotărârilor care, potrivit legii, se atacă cu apel şi recurs, nu este stăpânit în mod corespunzător de unele instanţe şi unii participanţi la înfăptuirea actului de justiţie, în această fază procesuală.
Deficientele încep să apară chiar din sala de judecată, în timpul dezbaterilor.
Astfel, apărătorul invocă tot ce doreşte, analizează minuţios probele, citind declaraţiile de inculpat, declaraţii de martori, fragmente din diferite acte aflate la dosar, criticând nelegalitatea şi netemeinicia hotărârilor atacate.
în felul acesta „invită" la o nouă judecată în fond a cauzei, în al treilea grad de jurisdicţie.
Adesea, reprezentantul parchetului cade în această capcană, procedând la o altă analiză a probelor privite, de astă dată, din unghiul acuzării, după care îşi exprimă punctul de vedere cu privire la legalitatea şi temeinicia hotărârilor.
Preşedintele completului ar trebui să fie cel care, manifestând rol activ, să canalizeze discuţiile numai în raport de cazurile de casare, adică să ceară apărării să indice în mod precis cazul de casare pe care se întemeiază critica, iar acuzării să răspundă dacă criticile invocate se încadrează sau nu în respectivele cazuri de casare, după care, dacă, în raport de cazul invocat, sunt fondate sau nu.
Tot astfel ar trebui să se deruleze dezbaterile, dar, în sens invers, şi atunci când parchetul declară recurs, iar celelalte părţi sunt intimaţi.
Din păcate, uneori acest rol activ al preşedintelui îşi face foarte puţin, sau deloc, simţită prezenţa.
Carenţele din cadrul dezbaterilor se repercutează în mod negativ asupra calităţii motivării deciziilor.
Astfel, există situaţii, nu puţine la număr, când soluţia este bună, dar motivarea este deficitară, tocmai pentru că mecanismul judecăţii în recurs nu a fost perceput corect.
Se observă că, în multe decizii, este analizată legalitatea şi temeinicia sentinţei, făcându-se ample referiri la probele din dosar.
De asemenea, în altele, după ce se analizează criticile în raport de cazurile de casare, se verifică cauza sub toate aspectele.
în primul caz, instanţa pune în mişcare o nouă judecată în fond a cauzei, ceea ce este nelegal, deoarece contravine naturii juridice a recursului, pentru hotărârile ce se atacă cu apel şi recurs.
Practic, în loc să se verifice hotărârile prin prisma cazurilor de casare limitativ prevăzute de art. 385^9 alin. 1 Cod procedură penală, se mai judecă încă o dată cauza în cadrul celui de-al treilea grad de jurisdicţie.
în al doilea caz, după ce, în mod corect, se analizează hotărârile în raport de motivele de casare invocate, analiza ulterioară a cauzei, sub toate aspectele, constituie nu numai un adaos inutil, ci şi o încălcare a regulilor de bază, care reglementează institutia recursului.
Cum trebuie să procedeze redactorul unei decizii, pentru ca aceasta să satisfacă exigentele judecăţii în recurs?
-într-o primă etapă, el trebuie să răspundă dacă critica formulată se încadrează sau nu în cazul de casare invocat.
Exemplu: se susţine că inculpatul nu a avut intentia de a sustrage bunul respectiv.
Intenţia, fiind un element constitutiv al laturii subiective a infracţiunii de furt, judecătorul urmează să analizeze acest motiv invocat în raport de cazul de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 12 Cod procedură penală, menţionând aceasta în considerentele deciziei.
- Dacă critica nu se încadrează în cazul de casare invocat, sau nu se invocă un caz anume, el va trebui totuşi să verifice dacă respectiva critică poate fi analizată sau nu în vreunul din cele 22 de cazuri de casare, expres şi limitativ prevăzute de art. 385^9 alin. 1 Cod procedură penală.
Exemplu: dacă inculpatul susţine că nu a comis o infracţiune de furt, consumată, cum au reţinut cele două instanţe, ci o tentativă, invocând cazul de casare prevăzut la pct. 12, redactorul, după ce va arăta că, în concret, critica acestuia nu se referă la lipsa elementelor constitutive a infracţiunii şi, ca atare, nu poate fi analizată în raport de acest caz de casare, va concluziona că această critică vizează, în realitate, greşita încadrare juridică şi, în consecinţă, o va analiza în raport de cazul de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 17 Cod procedură penală.
- Dacă critica se încadrează în cazul de casare invocat sau în vreunul din cele 22 de cazuri de casare, atunci se trece la cea de-a doua etapă, poate cea mai importantă, aceea de a verifica dacă respectiva critică, analizată în raport de cazul de casare, este fondată sau nu.
Cu alte cuvinte, dacă inculpatul din exemplul nostru susţine că nu a comis o infracţiune de furt consumată, ci doar o tentativă, iar redactorul deciziei a stabilit că această critică se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 17 Cod procedură penală, în această nouă etapă el va trece la analiza şi evaluarea probelor dosarului, pentru a stabili, pe baza acestora, dacă încadrarea dată de cele două instanţe este corectă sau nu şi, pe cale de consecinţă, dacă critica inculpatului este fondată.
-Când se constată, pe baza materialului probator, că respectiva critică nu este fondată, aceasta nu înseamnă că ea nu se încadrează în cazul de casare stabilit.
Cu alte cuvinte, revenind la exemplul anterior, unde instanţele, după ce au stabilit că inculpatul, contrar susţinerilor sale, a comis o infracţiune de furt consumată şi nu o tentativă, au conchis că această critică nu se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 17 Cod procedură penală.
Nimic mai greşit. Critica se încadrează în cazul de casare invocat, dar ea este nefondată, ceea ce nu este acelaşi lucru; cele două noţiuni nu se confundă, chiar dacă si într-un caz si în altul, soluţia este aceeaşi: respingerea recursului ca nefondat.
Dar, în primul caz, când se stabileşte că nu există motiv de casare, critica nu se mai verifică pe fond, pe când în al doilea caz, pentru a se verifica temeinicia criticii, se analizează fondul.
Desigur, acest procedeu nu poate fi absolutizat.
Există şi situaţii când, verificând dacă respectiva critică se încadrează sau nu în cazul de casare invocat, este necesar să se treacă direct la analiza fondului, iar stabilindu-se că ea este fondată, în acelaşi timp, se stabileşte şi că ea se încadrează în cazul respectiv de casare.
La fel şi în cazul soluţiei contrare.
Astfel, dacă se invocă, de exemplu, eroarea gravă de fapt, judecătorul, pentru a stabili dacă în cauză există o contradicţie evidentă, necontroversată şi esenţială, între ceea ce spune dosarul, prin lucrările sale, şi ceea ce spune instanţa, prin hotărârea ei, va trece la examinarea probelor, adică analizează fondul.
Ajungând la concluzia, pe baza analizei efectuate, că există o asemenea contradicţie, instanţa stabileşte, în acelaşi timp, şi că respectiva critică se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 18 Cod procedură penală şi că ea este fondată.
Deci, în aceste situaţii, cele două etape, pe care le-am descris anterior, nu apar perfect delimitate, dar aceasta nu înseamnă că ele nu există, ci că, în anumite situaţii, ele se întrepătrund.
Au existat şi unele decizii -ce-i drept, puţine la număr-care, după ce au stabilit că susţinerile inculpatului nu se încadrează în nici unul din cazurile de casare, au conchis că recursul este inadmisibil.
în acest caz, greşeala este gravă, deoarece ea nu vizează doar motivarea, ci însăşi soluţia.
Sunt ignorate astfel cele trei condiţii de admisibilitate a căilor de atac, ca manifestări procesuale, respectiv: a) să fie îngăduită, în mod obiectiv, de lege; b) persoana care a promovat calea de atac să aibă legitimitate subiectivă de a folosi acea cale de atac; c) calea de atac să aibă utilitate (pertinenţă) funcţională, adică să poată produce efectele pe care legea a înţeles să i le atribuie.
Când recursul întruneşte cumulativ aceste condiţii, el nu poate fi considerat inadmisibil.
-în fine, redactorul deciziei, în cazul recursurilor nemotivate în scris, va trebui să arate, în considerente, dacă în cauză există sau nu vreun caz de casare care să poată fi luat în discuţie din oficiu în conformitate cu dispoziţiile art. 385 alin. 3 Cod procedură penală.
Bineînţeles, în cazul în care ar exista un asemenea caz, acesta trebuie pus în discuţia părţilor, în timpul dezbaterilor, conform art. 385^9 alin. final Cod procedură penală.
O ultimă precizare, care credem că s-ar impune, este aceea că mecanismul pe care l-am descris, structurat, în principiu, pe cele două etape, aplicabil la redactarea unei decizii, este valabil şi trebuie urmărit cu consecvenţă de toţi participanţii la procesul penal şi în timpul dezbaterilor. (V.B.)
