Recidiva posteondamnatorie. Infracţiune săvârşită în timpul minorităţii. Inadmisibilitatea formulării unei contestatii la executare
| Comentarii |
|
C. pen., art. 37 lit. a) C. proc. pen., art. 460, art. 461
Greşita reţinere a stării de recidivă nu poate fi invocată pe calea contestaţiei la executare întrucât nu constituie o împiedicare în executarea pedepsei şi nici cauză de stingere ori micşorare a pedepsei sau incident ivit în cursul executării.
Prin intermediul contestaţiei la executare nu se poate pune în discuţie valabilitatea hotărârii sub aspectul textelor legale aplicate.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4601 din 3 august 2005
Prin sentinţa penală nr. 81 din 7 februarie 2005, Tribunalul Iaşi, în temeiul art. 461 C. proc. pen., a respins contestaţia la executare formulată de condamnatul G.G., deţinut în Penitenciarul Iaşi împotriva sentinţei penale nr. 212 din 6 martie 2003 a Tribunalului Iaşi, modificată prin decizia penală nr. 213 din 10 iunie 2003 a Curţii de Apel Iaşi.
Pentru a da această hotărâre, instanţa de fond, a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 212 din 6 martie 2003 a Tribunalului Iaşi, modificată prin decizia penală nr. 213/2002 a Curţii de Apel Iaşi, a fost admisă cererca privind contopirea pedepsei formulată de condamnatul G.G.
S-a constatat că faptele comise în perioada 03 iunie 1977 - 18 aprilie 1998 sunt concurente cu faptele comise în perioada 30 ianuarie 1998 - 23 ianuarie 1999 şi cu fapta din 02 ianuarie 1999.
Au fost decontopite pedepsele stabilite prin trei hotărâri judecătoreşti, din care două cu reţinerea dispoziţiilor art. 37 lit. a) C. pen., iar prin recontopire s-a dispus executarca pedepsei de 18 ani închisoare.
S-a menţinut revocarea restului de 1247 zile neexecutate din pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 169/1996 a Tribunalului Iaşi.
S-a dedus detenţia la zi.
Această sentinţă face obiectul contestaţiei întrucât sentinţele penale nr. 435/1999 şi nr. 639/2000 au reţinut greşit starea de recidivă prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen.
Mai reţine tribunalul că susţinerea condamnatului, în sensul că infracţiunile nu au fost săvârşite în stare de recidivă, sunt întemeiate, având în vedere că prin sentinţa penală nr. 169/1996 a fost condamnat pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii, condamnări care nu atrag starea de recidivă conform art. 38 alin. (1) lit. a) C. pen.
Insă solicitarea petentului de înlăturare a acestei cauze de agravare a pedepsei nu poate fi examinată în cadrul proccdurii prevăzută de art. 460 şi art. 461 C. proc. pen., întrucât greşita reţinere a stării de recidivă nu constituie o împiedicare în executarca pedepsei şi nici cauză de stingere ori micşorare a pedepsei sau incident ivit în cursul executării.
Având în vedere că prin intermediul contestaţiei la executare nu se poate pune în discuţie valabilitatea hotărârii sub aspectul textelor legale aplicate, iar susţinerea petentului nu se încadrează în niciuna
din situaţiile prevăzute de art. 461 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., instanţa apreciază ca inadmisibilă cererea formulată.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel condamnatul G.G. care a solicitat să se constate greşita reţinere a stării de recidivă pentru faptele săvârşite în timpul minorităţii, aspect ce conduce şi la deducerea duratei executate din prima pedeapsă.
Examinând actele şi lucrările dosarului, a hotărârilor pronunţate în cauză cât şi incidenţa dispoziţiilor art. 461 C. proc. pen., se vor reţine următoarele:
Instanţa de executare a motivat corespunzător soluţia pronunţată, reţinând că solicitarea condamnatului de înlăturare a cauzei de agravare, art. 37 lit. a) C. pen., nu poate fi examinată în cadrul procedurii prevăzută de art. 460 şi art. 461 C. proc. pen., motivat de faptul că reţinerea greşită a stării de recidivă nu constituie o împiedicare la executare, nici o cauză de stingere, micşorare a pedepsei sau vreun incident ivit în cursul executării.
Acest ultim caz de contestaţie la executare priveşte orice alte incidente ivite în cursul executării pedepsei.
Condiţiile ce se cer a fi îndeplinite pentru ca un „incident" să poată forma caz de contestaţie la executare sunt, pe de o parte că incidentul să se ivească în cursul executării pedepsei, iar de pe altă parte, incidentul să se refere la executarea hotărârii, fară să atragă schimbări în dispozitivul acesteia.
In speţă incidentul nu a apărut în cursul executării, iar prin admiterea lui şi înlăturarea dispoziţiilor art. 37 lit. a) C. pen., s-ar aduce atingere autorităţii lucrului judecat.
In aceste împrejurări excepţionale, cauza rezolvată printr-o hotărâre definitivă, poate fi supusă reexaminării printr-o procedură cu caracter extraordinar.
Prin Legea nr. 145/1993 a fost introdusă în C. proc. pen., Secţiunea III a Capitolului IV, „Căile extraordinare de atac”, recursul în anulare şi recursul în interesul legii care au înlocuit recursul extraordinar.
Greşita aplicare a legii prin reţinerea dispoziţiilor art. 37 lit. a) C. pen. şi-ar fi găsit remediul procesual în calea extraordinară de atac a recursului în anulare.
Or, prin Legea nr. 576/2004 de modificare şi completare a Codului de procedură penală dispoziţiile art. 409 - art. 4141 au fost abrogate.
In acest context, erorile de judecată supuse analizei din hotărârile definitive vor fi examinate pe calea contestaţiei la executare deşi
acest mijloc nu permite o reformare a soluţiilor intrate în puterea lucrului judecat.
In speţa dedusă judecăţii se impune analiza statutului de recidivist reţinut de instanţe prin sentinţele penale nr. 435 din 11 noiembrie 1999 şi nr. 639 din 14 noiembrie 2000 ale Tribunalului Iaşi, a dispoziţiilor art. 40 C. pen., privind pedeapsa în unele cazuri când nu există recidivă, precum şi cea a computării duratei executate.
Astfel, pentru comiterea de infracţiuni săvârşite în concurs real în timpul minorităţii, art. 99 alin. (2) şi (3) C. pen., inculpatul G.G. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 7 ani şi 6 luni închisoare, sentinţa penală nr. 169 din 31 octombrie 1996 a Tribunalului Iaşi, definitivă prin neapelare.
Pedeapsa a fost executată în regim de detenţie în perioadele: 23 februarie 1993 - 22 martie 1993 şi 28 martie 1993 - 01 aprilie 1997, fiind liberat condiţionat conform sentinţei penale nr. 1091 din 24 martie 1997.
In perioada 3 iunie 1997 - 23 ianuarie 1999, inculpatul a săvârşit mai multe infracţiuni soluţionate de Tribunalul Iaşi prin sentinţele penale nr. 334 din 2 septembrie 1999, nr. 435 din 11 noiembrie 1999 şi nr. 639 din 14 noiembrie 2000.
Prin aceste ultime două hotărâri s-a stabilit că inculpatul a săvârşit infracţiunile fiind în stare de recidivă posteondamnatorie, prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen., raportat primului termen al recidivei, sentinţa penală nr. 169/1996.
Dispoziţiile art. 38 alin. (1) C. pen., prevăd că la stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de condamnare săvârşite în timpul minorităţii.
Curtea de Apel Iaşi, prin decizia penală nr. 197 din 17 mai 2005, a admis apelul declarat de condamnatul contestator G.G., deţinut în Penitenciarul de Maximă Siguranţă Iaşi, împotriva sentinţei penale nr. 81 din 7 februarie 2005 a Tribunalului Iaşi, pe care a desfiinţat-o.
In baza dispoziţiilor art. 461 lit. d) C. proc. pen., a admis contestaţia la executarc formulată de G.G. împotriva sentinţei penale nr. 212 din 6 martie 2003 a Tribunalului Iaşi, aşa cum a fost modificată prin decizia penală nr. 213 din 10 iunie 2003 a Curţii de Apel Iaşi, şi în consecinţă:
1) A decontopit pedeapsa rezultantă de 18 ani închisoare, aplicată condamnatului în pedepsele componente de:
- 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală, prevăzută de art. 181 C. pen.;
- 14 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (2) lit. a) C. pen.;
- 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de perversiuni sexuale, prevăzută de art. 201 alin. (1) C. pen.;
- 9 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e) C. pen. şi sporul de 2 ani închisoare, stabilite prin sentinţa penală nr. 334 din 2 septembrie 1999 a Tribunalului Iaşi, modificată prin decizia penală nr. 362 din 28 octombrie 1999 a Curţii de Apel Iaşi.
b) pedepsele de:
- 3 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.;
- 2 ani şi 4 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere, prevăzută de art. 217 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.;
- 3 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.;
- restul de 1247 zile rămas neexecutat din pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 169 din 31 octombrie 1996 a Tribunalului Iaşi;
- sporul de 6 luni închisoare, stabilite prin sentinţa penală nr. 435 din 11 noiembrie 1999 a Tribunalului Iaşi, definitivă prin decizia penală nr. 94 din 23 martie 2000 a Curţii de apel Iaşi;
c) pedepsele de:
- 15 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 37 lit. a) C. pen.;
- 8 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1) şi art. 209 lit. a), g), e) şi i) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 37 lit. a) C. pen.;
- restul de 1247 zile închisoare rămas neexecutat din pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 169 din 31 octombrie 1996 a Tribunalului Iaşi;
- sporul de 2 ani închisoare, stabilite prin sentinţa penală nr. 639 din 14 noiembrie 2000 a Tribunalului Iaşi, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 9 din 11 ianuarie 2001 a Curţii de Apel Iaşi.
2) A înlăturat din conţinutul sentinţelor penale nr. 435/1999, nr. 639/2000 şi a sentinţei penale de modificare pedepse nr. 212/2003
ale Tribunalului Iaşi, dispoziţiile privind aplicarea recidivei postcon-damnatorii, prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen., cât şi revocarea beneficiului liberării condiţionate a restului neexecutat de 1247 zile din pedeapsa de 7 ani şi 6 luni aplicată de Tribunalul Iaşi prin sentinţa penală nr. 169/1996.
3) A aplicat dispoziţiile art. 40 C. pen., pentru toate infracţiunile pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentinţele penale nr. 334/1999, nr. 435/1999, nr. 639/2000 şi nr. 212/2003.
4) în baza dispoziţiilor art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 36 alin. (2) C. pen., a contopit cele 9 pedepse prevăzute la pct. 1 lit. a), b) şi c) în pedeapsa de 15 ani închisoare cu menţinerea sporului de 3 ani, respectiv pedeapsa de 18 ani închisoare.
5) In baza art. 40 C. pen., a contopit pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 169 din 31 octombrie 1996, cu actuala pedeapsă de 18 ani închisoare urmând că inculpatul să execute pedeapsa de 18 ani închisoare.
In baza art. 36 alin. (3) C. pen., a computat din pedeapsă durata executată de la 23 februarie 1993 la 22 martie 1993, de la 28 martie 1993 la 01 aprilie 1997 şi la zi de la 1 aprilie 1999.
A menţinut din sentinţa penală nr. 212 din 6 martie 2003 a Tribunalului Iaşi dispoziţia privind anularea mandatelor de executare emise în baza sentinţelor penale nr. 334/1999, nr. 435/1999 şi nr. 639/2000 ale Tribunalului Iaşi.
A anulat mandatul de executare nr. 280/2003 din 3 iulie 2003 emis de Tribunalul Iaşi în baza sentinţei penale nr. 212/2003 şi dispune emiterea de noi forme de executare conform prezentei decizii.
A aplicat condamnatului dispoziţiile art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţelor penale nr. 334/1999, nr. 435/1999 şi nr. 639/2000 ale Tribunalului Iaşi.
In baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare în sumă de 600.000 lei au rămas în sarcina statului din care suma de
200.000 lei reprezentând onorar apărător din oficiu a fost avansată din fondurile Ministerului Justiţiei.
împotriva acestei decizii, în termenul legal, parchetul a declarat recurs, apreciind decizia Curţii de Apel Iaşi nelegală, dată prin încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat, s-a ajuns a fi înlăturate prevederile art. 37 lit. a) C. pen., faţă de condamnatul G.G.
Recursul este fondat.
Astfel, verificându-se actele dosarului, faţă de critica formulată, precum şi din oficiu, Curtea reţine că, deşi instanţa de apel, recu
noaşte că înlăturarea stării de recidivă, cerută de condamnatul G.G., nu poate fi examinată în cadrul contestaţiei la executare, în cele din urmă, a admis apelul acestuia, invocând dispoziţiile art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., respectiv teza privitoare la „orice alt incident ivit în cursul executării”.
Decizia atacată este nelegală nu numai pentru că, motivarea acesteia vine în contradicţie totală, cu soluţia adoptată de Curtea de Apel Iaşi, ci şi pentru considerentul că dispoziţiile procedurale sunt de strictă interpretare şi în realitate nu a apărut nici un incident efectiv în cursul executării pedepsei.
Deci, contestaţia la executare, poate fi admisă numai în cazurile limitative prevăzute de către dispoziţiile art. 461 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen.
Sintagma „incident ivit în cursul executării” din cadrul prevederilor art. 461 lit. d) C. proc. pen., trebuie reţinută că priveşte situaţiile ce intervin spre exemplu după o graţiere condiţionată totală sau parţială a pedepsei sau un calcul eronat s-a omis, a reţinerii şi arestării preventive, din pedeapsa de executat.
Aşa fiind, nelegală este decizia atacată şi pentru considerentul că, prin înlăturarea dispoziţiilor art. 37 lit. a) C. pen., s-a adus atingere şi principiului „autorităţii lucrului judecat” şi în fapt repetăm, nu ne aflăm în prezenţa ivirii, pe timpul efectiv al executării pedepsei a vreunei piedici, după cum o cer dispoziţiile art. 461 lit. d) C. proc. pen.
Eroarea din cauză, privitoare la reţinerea în sarcina condamnatului, a stării de recidivă prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen., faţă de cele analizate, deci, nu poate face obiectul unei contestaţii la executare sau altfel spus nu poate fi soluţionată nici potrivit art. 461 lit. d) C. proc. pen. Prin acest text, legea procesuală penală română în vigoare, nu reglementează nicio cale extraordinară de atac, singura cale legală şi de fapt, prin intermediul căreia s-ar putea soluţiona cererea condamnatului, din cauza de faţă.
In consecinţă, recursul declarat de parchet a fost pe deplin fondat şi prin admiterea acestuia, în baza art. 38515 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a casat decizia atacată şi s-a menţinut sentinţa penală nr. 81 din 7 februarie 2005 a Tribunalului Iaşi, ca temeinică şi legală.
