RECURS. CAZUL DE CASARE PREVĂZUT DE ART. 385^9 PCT.9 COD PROCEDURĂ PENALĂ.
| Comentarii |
|
întrucât hotărârea instanţei de apei nu menţionează motivele pe care s-a întemeiat soluţia de respingere, ca nefondat, a apelului formulat de către condamnat, ci cuprinde doar motivarea instanţei de fond, încalcă prevederile art.383 alin.1 C.pr.pen., astfel că se impune casarea sa şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Prin sentinţa penală nr.457 din 11 aprilie 2000, pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti s-a dispus respingerea cererii de revizuire formulată de petenta O.G., ca neîntemeiată, fiind obligată revizuienta la plata cheltuielilor judiciare statului.
Prima instanţă a constatat că în urma adresei nr.1358/111/1999, Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 3 Bucureşti a înaintat instanţei cererea de revizuire formulată de O.G. împotriva sentinţei penale nr.871 din 24 septembrie 1997, împreună cu un exemplar al referatului întocmit de acelaşi parchet.
Petenta a solicitat revizuirea sentinţei penale nr.871 din 24 septembrie 1997 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, în dosarul nr.11341/1995, în urma căreia fiul său O.C. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare, cu executarea în penitenciar, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, faptă pedepsită de art.211 alin.2 C.pen., solicitând, efectuarea de cercetări ce se impun în scopul sesizării instanţei de către Parchet, în vederea rejudecării cauzei faţă de împrejurări noi descoperite ulterior cu privire la discernământul condamnatului şi, totodată, suspendarea hotărârii până la soluţionarea definitivă a cererii.
Revizuienta a arătat că la data de 24 septembrie 1997, fiul său, O.C. a fost condamnat prin sentinţa penală nr.871, pronunţată în dosarul nr.11341/1995, de către Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie. Petenta a considerat această hotărâre netemeinică şi nelegală, deoarece ulterior pronunţării au fost descoperite fapte şi împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de instanţă la momentul soluţionării cauzei şi pe baza cărora ar putea dovedi netemeinicia hotărârii prin care a fost condamnat, respectiv faptul că fiul său suferă, din anul 1989, din cauza unui accident rutier, anumite sechele mintale ce ating cote patologice, fapta fiind săvârşită într-o perioadă de derulare a acestei afecţiuni, punând la îndoială responsabilitatea acestuia în momentul săvârşirii ei.
în perioada efectuării cercetărilor în baza acestei cereri de revizuire, Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 3 Bucureşti a dispus în cauză efectuarea unei expertize psihiatrice cu privire la discernământul condamnatului la momentul săvârşirii faptei.
Din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr.A1/12824 din 15 decembrie 1999, comisia de specialişti a I.M.L. „Mina Minovici" a considerat că O.C. prezintă o tulburare organică de personalitate survenită post-traumatism cranio-cerebral, motiv pentru care a avut diminuată capacitatea fizică de apreciere critică a conţinutului şi consecinţelor faptelor sale, având discernământul scăzut.
Analizând concluziile raportului de expertiză, instanţa de fond a considerat că pentru a admite cererea, aceasta este dublu condiţionată, în sensul că nu este suficient să se afle în prezenţa unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, ci trebuie ca aceste cauze sau împrejurări noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare a inculpatului şi să conducă la soluţia achitării acestuia în temeiul art.11 pct.2 lit.b raportat la art.10 lit.e C.pr.pen.
S-a considerat că, într-adevăr subzistă împrejurări noi şi fapte noi, care conform raportului de expertiză probează că, condamnatul, în momentul săvârşirii faptei avea discernământul scăzut, dar nu abolit.
Astfel, prima instanţă a considerat că nu sunt îndeplinite dispoziţiile art.394 şi urm .C.pr.pen.
Sentinţa a fost apelată de condamnatul O.C., criticând-o sub aspectul nelegalităţii, considerând că instanţa de fond a făcut o greşită apreciere a probelor administrate.
Prin decizia penală nr.1468/A din 9 octombrie 2000, Tribunalul Bucureşti secţia I penală, conform art.379 pct.1 lit.b C.pr.pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de condamnatul O.C. împotriva sentinţei penale nr.457/2000 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, fiind obligat condamnatul să plătească 75.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Tribunalul, examinând cauza sub aspectul motivelor de apel, cât şi sub celelalte aspecte cerute de dispoziţiile art.371 C.pr.pen. a constatat, în considerentele deciziei menţionate, hotărârea instanţei de fond ca temeinică şi legală, în spiritul dispoziţiilor art.394 şi urm.C.pr.pen.
împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs condamnatul O.C., care a criticat hotărârea instanţei de apel pentru nelegalitate, faţă de împrejurarea că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia de respingere a apelului său.
în drept, recurentul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct.9 C.pr.pen.
Curtea a considerat recursul declarat ca fiind întemeiat.
într-adevăr, hotărârea instanţei de apel nu menţionează motivele pe care s-a întemeiat soluţia de respingere ca nefondat a apelului formulat de către condamnat.
Astfel, decizia cuprinde doar motivarea instanţei de fond, instanţa de apel menţionând doar că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, fără a arăta care sunt şi motivele pe care s-a bazat soluţia de respingere a apelului, încălcând dispoziţiile art.383 alin.1 C.pr.pen., care arată, printre altele, că decizia instanţei de apel trebuie (dispoziţie imperativă) să cuprindă în expunere temeiurile de fapt şi de drept, care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea apelului.
Având în vedere aceste considerente, Curtea a constatat că, practic, prin decizia sa Tribunalul nu a rezolvat fondul cauzei şi, în baza art. 38515 pct.2 lit.c C.pr.pen., a admis recursul declarat de condamnat, a casat decizia instanţei de apel şi a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului la acelaşi tribunal.
(Secţia a ll-a penală, decizia nr.2123/2000) NOTĂ: Asupra nemotivării hotărârii pronunţate de instanţa de apel au fost exprimate diverse opinii în literatura de specialitate. Mai mulţi doctrinari s-au oprit asupra semnificaţiilor nemotivării, respectiv a unei motivări insuficiente sau motivării greşite, în sensul dacă acestea două din urmă pot sau nu să fie asimilate nemotivării şi să conducă la casare, asupra situaţiilor particulare: motivare implicită, motivare prin termeni sau afirmaţii generale, motivare subsidiară jurisprudenţei fostei Curţi de Casaţie, care a considerat în mod constant că decizia de respingere a apelului este suficient motivată chiar şi numai prin simpla referire globală la motivele care au stat la baza sentinţei atacate, precum şi precizările care s-ar impune acestei opinii exprimate. (în acest sens, a se vedea Culegerea de practică judiciară penală pe anul 1997 a Curţii de Apel Bucureşti, cu note de Vasile Papadopol, Editura Holding Reporter, comentarii pag.301 -305).
De asemenea, este de subliniat distincţia între nemotivarea deciziei instanţei de apel şi nerezolvarea fondului cauzei, în sensul că cele două noţiuni nu pot fi asimilate.
în cazul celor două concepte încălcarea prevederilor procedurale au efecte diferite, respectiv la nerezolvarea fondului cauzei sancţiunea este nulitatea absolută, în sensul că instanţa sesizată cu rezolvarea acţiunii penale şi civile a omis să le rezolve pe ambele sau numai pe una dintre acestea; în cazul nemotivării sancţiunea este nulitatea relativă.
O hotărâre nemotivată presupune faptul că instanţa a soluţionat cauza, nemotivarea neputând viza decât o soluţie, indiferent dacă este sau nu corectă. (Asupra distincţiei semnalate, încălcărilor sau sancţiunilor corespunzătoare mai sus arătate a se vedea, în detaliu, opinia exprimată în nota de V.Papadopol, în Culegerea de practică judiciară penală pe anul 1998 a Curţii de Apel Bucureşti, Editura AII Beck, pag.233-234.)
în raport de cele menţionate, speţa soluţionată ar fi susceptibilă discuţiei sub aspectul celor două concepte, instanţa de recurs apreciind că nemotivarea deciziei tribunalului a condus la nerezolvarea fondului cauzei.(Judecator Rodica-Aida Popa)
