RECURS. CAZUL DE CASARE PREVĂZUT DE ART. 385^9 PCT. 171 COD PROCEDURĂ PENALĂ.
| Comentarii |
|
Instanţa de fond, la stabilirea culpei comune, în proporţie de
câte 50%, a pornit corect de la premisa că, la data producerii
accidentului din 25.10.1997, în jurul orei 1930 se lăsase înserarea,
astfel că se impunea ca şi autoturismul parcat de soţul victimei
să fie semnalizat prin luminile de poziţie, lăsate aprinse.
în mod justificat, s-a relevat că între situaţia autoturismului
staţionat fără semnalizare corespunzătoare şi vătămarea victimei
surprinsă între acesta şi autoturismul inculpatului există raport
de cauzalitate directă şi nemijlocită.
împotriva deciziei Tribunalului prin care s-a admis apelul Parchetului şi al părţii civile, s-a reţinut culpa exclusivă a inculpatului în producerea accidentului
rutier, având ca urmare vătămarea victimei V.E. -art. 184 alin. 2 şi 4 Cod
penal -, s-a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 81 Cod penal şi a fost obligat la
30 milioane lei despăgubiri civile, a declarat recurs inculpatul R.A.
Acesta critică decizia pentru că s-a înlăturat culpa comună, reţinându-se culpa sa exclusivă, pentru greşita sa obligare la 30.000.000 lei daune materiale, solicitând casarea cu trimitere la prima instanţă, pentru a se efectua 2 expertize medico-legale: una să stabilească dacă intervenţia chirurgicală şi tratamentul au fost efectuate corespunzător, iar cealaltă să stabilească corect gradul de pensionare a părţii civile.
Curtea a admis recursul inculpatului, a casat decizia în totalitate şi a mentinut sentinţa primei instanţe.
Motivele 1 şi 2 de recurs - se arată în considerentele deciziei - constituie cazul de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 171 Cod procedură penală.
Motivarea soluţiei se întemeiază pe faptul că instanţa de fond, pornind de la premisa că la data producerii accidentului din 25.10.1997, în jurul orelor 1930 se lăsase înserarea, a reţinut că se impunea ca şi autoturismul „Dacia 1300", parcat de soţul victimei, să fie semnalizat prin luminile de poziţie lăsate aprinse.
Acest aspect, în mod esenţial corect, instanţa l-a coroborat şi cu procesul verbal de constatare, din care rezultă că roţile stânga ale autoturismului în discuţie se aflau pe porţiunea carosabilă şi, în consecinţă, în mod justificat a relevat că între situaţia autoturismului staţionat fără semnalizare corespunzătoare şi vătămarea victimei, surprinsă între acesta şi autoturismul cu nr. Tr-67-AUR condus de inculpat, care a intrat în coliziune cu partea din spate a primului, există raport de cauzalitate directă şi nemijlocită şi, în consecinţă, a retinut o culpă comună în proporţie de câte 50%.
Ca urmare a reţinerii culpei comune, în mod legal şi temeinic a apreciat aceeaşi instanţă prin calcularea întreprinsă că daunele materiale şi morale pretinse de victimă sunt la concurenţa sumei de 20.000.000 lei, deja achitată de inculpat prin înscris sub semnătură privată.
(Secţia a ll-a penală, decizia penală nr. 1.276/1999) NOTA: Soluţia Curţii de Apel este, în opinia noastră, greşită. Din cuprinsul deciziei rezultă că instanţa de recurs nu a constatat existenţa unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută prin hotărârea tribunalului; dar, în raport de aceeaşi situaţie de fapt a apreciat că instanţa de fond a fost aceea care a interpretat corect probele, ajungând la concluzia că nu doar inculpatul, ci şi victima, s-a aflat în culpă.
în această situaţie, nu credem că se poate vorbi de o greşită aplicare a legii şi cu atât mai puţin de o hotărâre contrară legii.
în actuala concepţie asupra recursului, aceasta constituie o cale de atac, preponderent de drept, menită să supună cenzurii instanţei de recurs numai aspectele de drept ale soluţiei, cu două excepţii: constatările de fapt în măsura în care sunt viciate de o eroare gravă, şi individualizarea pedepsei.
Aprecierile şi concluziile instanţelor de fond nu sunt supuse controlului judiciar pe care îl presupune judecata în recurs.
Tot astfel şi cazul de casare invocat - art. 385^9 pct. 171 Cod procedură penală-vizează aspecte de drept, nu situaţii de fapt, de apreciere a probelor etc.
Aprecierile şi concluziile la care a ajuns instanţa pe cale de raţionament nu cad sub incidenţa acestui caz de casare, întrucât nu este vorba despre o greşeală de drept.
Este vorba de o apreciere, în mod necesar subiectivă, care, întrucât exprimă o judecată de valoare cu privire la gradul de vinovăţie al inculpatului - proporţia culpei - pe care îl imprimă faptei un ansamblu de date, împrejurări, situaţii foarte diverse, excede sfera controlului judiciar pe care-l poate efectua instanţa de recurs, raportat la acest caz de casare. Dar, dacă în speţă nu este incident acest caz de casare, Curtea putea să admită recursul prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 18 Cod procedură penală, constatând că Tribunalul a comis o gravă eroare de fapt?
Considerăm că, în speţă, nu este incident nici acest caz de casare, în literatura juridică mai veche s-a făcut distincţie între aprecierile de fapt, care nu conduc la casare şi constatările de fapt, care pot duce la promovarea recursului (vezi I.N. Lungulescu, I.M. Dragomirescu, Recursul în materie penală, Bucureşti, 1946, pag. 254 şi urm.). Această distincţie, valabilă şi în raport cu reglementarea în vigoare, s-ar putea rezuma astfel:
- tot ce priveşte greşita constatare în mod obiectiv, fie a faptei imputate inculpatului, în existenţa, natura sau împrejurările ei, fie a actelor dosarului, în existenţa lor sau în reproducerea cuprinsului acestora - dacă greşeala este evidentă, necontroversată şi esenţială - este susceptibil de a fi cenzurat de către instanţa de recurs, în baza textului sus menţionat;
- dimpotrivă, aprecierile şi concluziile de ordin subiectiv la care instanţa a ajuns pe bază de raţionament, chiar dacă vizează existenţa faptei sau diverse situaţii ori împrejurări de fapt, nu cad sub incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 18 Cod procedură penală, fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond, respectiv judecătoria şi tribunalul.
în speţă, după cum s-a mai arătat, Curtea nu a cenzurat situaţia de fapt constatată prin cele două hotărâri, ci, în raport de aceeaşi situaţie de fapt a cenzurat aprecierile de ordin subiectiv ale Tribunalului cu privire la existenţa culpei exclusive a inculpatului, ceea ce nu constituie eroare gravă de fapt, în raport de cele arătate.
în fine, considerăm, pe baza aceloraşi argumente, că nici sub aspectul laturii civile nu era incident cazul de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 171 Cod procedură penală.
în concluzie, considerăm că recursul inculpatului trebuia respins ca nefondat. (V.B.)
