RECURS. CAZURILE DE CASARE PREVĂZUTE DE ART. 2, 12 Şl 171 COD PROCEDURĂ PENALĂ. PRINCIPIUL NON REFOR- MATIO IN PEJUS.
| Comentarii |
|
a) Faptul că urmărirea penală a fost pornită pe baza unui proces verbal şi nu a unei rezoluţii nu este de natură să conducă la nulitatea actului de sesizare.
b) Apărarea inculpatului că nu a avut posibilităţi materiale să achite pensia de întreţinere, nefiind încadrat, nu poate fi primită, din moment ce nu s-a reţinut existenţa nici unei împrejurări obiective care l-ar împiedica să realizeze venituri.
c) Hotărârile recurate deşi sunt criticabile sub aspectul greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 137/1997, în raport de cazul de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 171 Cod procedură penală, nu pot fi casate întrucât s-ar aduce atingere principiului „non reformatio in pejus".
Inculpatul S.M. a criticat sentinţa prin care a fost condamnat în baza art. 305 lit. c Cod penal la 6 luni închisoare, constatându-se pedeapsa graţiată integral şi decizia de respingere a apelului sub următoarele aspecte:
1. Nulitatea absolută a actului de sesizare, întrucât urmărirea penală a fost declanşată în baza unui proces-verbal şi nu prin rezoluţie, încălcându-se dispoziţiile art. 228 Cod procedură penală.
2. Instanţele de judecată au comis erori grave de fapt, întrucât fapta inculpatului nu întruneşte elementele constitutive a infracţiunii, lipsind vinovăţia deoarece nu are venituri proprii.
A invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385^9 pct. 2, 12 şi 18 Cod procedură penală.
Curtea a respins recursul acestuia, ca nefondat, cu următoarea motivare:
Referitor la primul motiv de recurs invocat de recurent, trebuie precizat că, potrivit art. 228 Cod procedură penală, începerea urmăririi penale se poate dispune de către organul de urmărire penală fie prin rezoluţie, când acesta este sesizat în vreunul din modurile prevăzute de art. 221 Cod procedură penală, fie printr-un proces verbal, atunci când organele de urmărire penală se sesizează din oficiu, în acest ultim caz procesul verbal având şi calitatea de mijloc de probă.
Faptul că, în speţă, deşi există plângerea părţii vătămate M.N., urmărirea penală a fost începută pe baza unui proces verbal, nu este de natură să conducă la nulitatea actului de sesizare a instanţei, acesta fiind întocmit de procuror cu respectarea cerinţelor prevăzute de art. 261 şi 262 Cod procedură penală.
Şi al doilea motiv de recurs este nefondat.
Ambele instanţe au reţinut corect că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 305 lic. c Cod penal, constând în neplata cu rea credinţă a pensiei de întreţinere în cuantum de 10.000 lei lunar, stabilită prin sentinţa civilă nr. 1.650/22.04.1994 a Judecătoriei Sectorului Agricol Ilfov, în favoarea minorei M.A.E.
Inculpatul, deşi a recunoscut că nu a achitat pensia de întreţinere la care a fost obligat, s-a apărat în sensul că nu a avut posibilităţi materiale, nefiind încadrat în muncă.
Apărarea inculpatului nu poate fi primită din moment ce nu se reţine existenţa nici unei împrejurări obiective care l-ar împiedica să realizeze venituri prin muncă, pasivitatea sa fiind tocmai o dovadă a relei credinţe cerute de dispoziţiile art. 305 lit. c Cod penal.
Hotărârile pronunţate în cauză sunt însă criticabile sub aspectul greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 137/1997.
Potrivit acestui text de lege, se graţiază în întregime pedepsele cu închisoare până la 2 ani inclusiv, precum şi pedepsele cu amendă până la 10.000.000 lei inclusiv, aplicate de instanţele de judecată.
Infracţiunea de abandon de familie este o infracţiune continuă, al cărei element material se prelungeşte în timp în mod natural, chiar după momentul consumării, până când încetează activitatea infracţională.
în funcţie de acest ultim moment - al epuizării - se determină legea penală aplicabilă, incidenţa unei legi de amnistie sau graţiere, prescripţia răspunderii penale ş.a.
în speţă, întrucât inculpatul nu a achitat pensia de întreţinere la care era obligat, infracţiunea prevăzută de art. 305 lit. c Cod penal a luat sfârşit prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti de condamnare, ce este ulterioară datei de 26.05.1997, dispoziţiile Legii nr. 137/1997 nefiind aplicabile.
Hotărârile recurate, deşi criticabile sub acest aspect, conform art. 385^9 pct. 171 Cod procedură penală, nu pot fi casate, întrucât s-ar aduce atingere principiului „non reformatio în pejus", consacrat de dispoziţiile art. 372 Cod procedură penală.
(Secţia a ll-a penală, decizia penală nr. 1.220/1999) NOTA: a) într-adevăr, potrivit art. 228 Cod procedură penală organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute de art. 221 - printre care şi sesizarea la plângere - dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale.
Prin procesul-verbal, aceasta se dispune - după cum se arată în alin. 3 - când organul de urmărire penală se sesizează din oficiu. Dar această încălcare nu atrage nici măcar o nulitate relativă şi cu atât mai puţin o nulitate absolută, aceste din urmă nulităţi fiind prevăzute expres şi limitativ de art. 197 alin. 2 Cod procedură penală. De asemenea, neregularitatea respectivă nu poate fi asimilată nelegalei sesizări a instanţei, care, într-adevăr, ar atrage nulitatea absolută, fiind prevăzută de art. 197 alin. 2 Cod procedură penală.
în speţă sesizarea este făcută prin rechizitoriu, iar acesta îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de lege.
Dacă Curtea şi-ar fi însuşit punctul de vedere al apărării, ar fi trebuit să trimită cauza la Parchet pentru refacerea urmăririi penale. Aceasta, după ce cauza a parcurs, în mod legal, faza judecăţii în primă instanţă şi în apel, numai pentru că organul de urmărire penală a dispus începerea urmăririi penale prin proces-verbal şi nu prin rezoluţie. Oare aceasta n-ar fi expresia unui formalism excesiv şi inutil? în definitiv, ce ar urma să facă organul de urmărire penală căruia i s-a restituit cauza? Evident, să dispună începerea urmăririi penale prin rezoluţie, după care să reia toate actele de urmărire penală deja efectuate. Care ar fi eficienţa şi utilitatea acestei proceduri, atâta vreme cât, anterior, cauza a parcurs două grade de jurisdicţie?
De aceea, credem că instanţa de casare a dat un răspuns corespunzător acestei critici.
b) Soluţia ni se pare discutabilă în ce priveşte răspunsul la cea de-a doua critică a inculpatului, privind lipsa vinovăţiei.
Este de observat că instanţa de recurs instituie prezumţia relei-credinţe dedusă din faptul că inculpatul nu realizează venituri, nefiind încadrat în muncă.
într-adevăr, în practică s-a admis că există abandon de familie şi atunci când cel obligat la plata pensiei de întreţinere nu prestează o activitate pentru a dobândi venituri din care să-şi achite obligaţia de întreţinere. Dar, acest punct de vedere, însuşit şi de decizie, trebuie puţin nuanţat. Astfel, reaua-credinţă, fiind un element al infracţiunii, trebuie dovedită - ca orice element constitutiv - de către acuzare, neputând fi presupusă aşa cum procedează Curtea.
Cu alte cuvinte, acuzarea trebuie să dovedească şi nu numai să afirme, pe de o parte, că inculpatul este apt de muncă şi, pe de altă parte, că,deşi a avut posibilitatea de a se încadra în muncă, el a refuzat sistematic să o facă. Astfel, pretinzând inculpatului să dovedească că nu a reuşit să se încadreze în muncă, înseamnă a inversa sarcina probei şi a nesocoti prezumţia de nevinovăţie, contrar prevederilor art. 66 Cod procedură penală (vezi: V. Papadopol în notă la decizia penală nr. 420/1995 a Curţii de Apel Bucureşti -secţia l-a penală în Culegere V, pag. 11-12).
c) în mod corect, Curtea a sesizat că cele două instanţe au aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 137/1997, pornind de la faptul că infracţiunea de abandon de familie este o infracţiune continuă, dar că a casa acestei hotărâri în recursul inculpatului înseamnă a-i agrava situaţia în propria cale de atac, ceea ce constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 385 alin. 1 Cod procedură penală. La cele arătate de instanţa de recurs, mai trebuie adăugat că această infracţiune continuă prezintă o particularitate, determinată de modalitatea de plată a întreţinerii.
întreţinerea fiind prestată periodic, în rate lunare, neîndeplinirea obligaţiei de a o presta implică, în mod necesar, o nouă manifestare de voinţă consecutiv scadenţei fiecărei rate.
Pe de altă parte, cu fiecare rată neachitată timp de 2 luni infracţiunea se amplifică prin durată - ceea ce se întâmplă la fiecare infracţiune continuă - dar şi dimensiunea sa faptică, deoarece fiecare rată se adaugă la suma rămasă neachitată.
Este vorba, aşadar, de o dublă progresivitate: cea care rezultă din amplificarea rezultatului prin însăşi durata sa şi cea care rezultă din amplificarea acestuia prin creştere succesivă, cu fiecare rată neachitată, a cuantumului rămas neplătit.
Pentru aceste motive ne aflăm în prezenţa unei infracţiuni continue succesive (vezi V, Papadopol, D. Pavel, Formele unităţii infracţionale în dreptul român, Casa de Editură şi Presă ŞANSA, Bucureşti, pag. 108-109). (V.B.)
