RECURS. DECIZIE A INSTANTEI DE APEL PRIN CARE S-A DISPUS REJUDECAREA CAUZEI. INADMISIBILITATE.
| Comentarii |
|
Din interpretarea „per a contrario" a dispoziţiilor art. 3851 alin. 1 lit. e Cod procedură penală, rezultă că pe cale de excepţie nu pot fi atacate cu recurs deciziile prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor, cum este cazul în speţă, astfel că recursul inculpatului va fi respins ca nefondat.
Prin decizia penală nr. 322/A/1998, Tribunalul Călăraşi a admis apelul inculpatului D.N. împotriva sentinţei, pe care a desfiinţat-o sub aspectul laturii penale şi, în consecinţă, a trimis cauza spre rejudecare pentru soluţionarea laturii penale Judecătoriei Olteniţa.
împotriva deciziei a declarat recurs inculaptul D.N., invocând cazul de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 12 Cod procedură penală, solicitând achitarea pentru lipsa pericolului social.
Curtea a respins recursul inculpatului împotriva deciziei, ca nefondat, întrucât prin decizia recurată apelul declarat de inculpat a fost admis, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare în ce-l priveşte pe acesta, cu motivarea că i-a fost încălcat dreptul la apărare.
Din interpretarea per a contrario - se arată în continuare - a dispoziţiilor art. 3851 alin. 1 lit. e Cod procedură penală, potrivit cu care pot fi atacate cu recurs deciziile pronunţate ca instanţe de apel de tribunale, rezultă că, pe cale de excepţie nu pot fi atacate cu recurs deciziile prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor, ceea ce este cazul în speţă.
(Secţia a ll-a penală, decizia penală nr. 1.340/1999) NOTA: Soluţia Curţii este greşită, iar motivarea inadecvată şi confuză, în primul rând, dispoziţiile art. 3851 alin. 1 lit. e Cod procedură penală nu trebuie interpretate „per a contrario", cum propune instanţa, deoarece se prevede în mod expres că sunt exceptate de la recurs deciziile prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.
în al doilea rând, dacă legea interzice declararea recursului în atare situaţie, atunci acesta nu este nefondat, ci inadmisibil.
După cum arată V. Dongoroz, în notă la decizia nr. 2.531, a Curţii de Apel Bucureşti, în Pandectele Române, 1943, pag. 137, în principiu o manifestare procesuală este socotită admisibilă atunci când: 1) legea îngăduie în mod obiectiv o asemenea manifestare; 2) persoana care a efectuat manifestarea are subiectiv aptitudinea legală de a folosi acea manifestare; 3) manifestarea răspunde funcţional scopului ce i se atribuie de lege. Pe aceeaşi linie de gândire V. Papadopol în notă la decizia nr. 809/1997 Curtea de Apel Bucureşti - secţia a ll-a penală, mergând cu raţionamentul mai departe, arată că cele de mai sus îşi găsesc o largă aplicare şi în materia căilor de atac, care sunt manifestări procesuale special reglementate de Codul de procedură penală.
Inadmisibilitatea fiind corespondentul negativ al admisibilităţii, rezultă că un recurs este inadmisibil: 1) când nu este obiectiv încuviinţat de lege; 2) când lipseşte legitimitatea subiectivă a celui care foloseşte calea de atac sau, cu alte cuvinte, când recursul a fost declarat de o persoană care nu are dreptul să facă recurs; 3) când din actele cauzei rezultă inutilitatea (nepertinenţa) funcţională a acestuia, în sensul că în cazul respectiv nu poate produce efectele pe care legea a înţeles să i le atribuie.
în primul caz, un exemplu îl constituie dispoziţiile art. 42 alin. final Cod procedură penală, unde se arată că hotărârea de declinare a competenţei nu este supusă apelului şi nici recursului.
Un exemplu de lipsă a legitimităţii subiective este când partea civilă declară recurs împotriva laturii penale a cauzei, deoarece art. 3822 raportat la art. 362 lit. d Cod procedură penală prevede că partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot declara recurs doar în ce priveşte latura civilă a cauzei.
în fine, nepertinenţă funcţională ar fi atunci când inculpatul achitat, pentru că fapta nu a fost comisă de el, declară recurs împotriva acestei soluţii. în mod evident, recursul lui nu poate produce efectele atribuite de lege. Aceste condiţii ale admisibilităţii recursului trebuie îndeplinite cumulativ, nefiind suficient ca numai una sau unele să fie îndeplinite, în speţă, deşi inculpatul, potrivit art. 3852 raportat la art. 362 lit. b Cod procedură penală, are legitimitate subiectivă de a folosi calea de atac, recursul este util din punct de vedere funcţional, având teoretic aptitudinea de a satisface cererea recurentului, el în raport de dispoziţiile art. 3851 alin. 1 lit. e Cod procedură penală, nu este obiectiv încuviinţat de lege. în această situaţie, Curtea trebuia, după cum s-a arătat, să respingă recursul inculpatului ca inadmisibil şi nu ca nefondat.
Pe de altă parte, respingând recursul ca nefondat, instanţa ţrebuia să cerceteze fondul cauzei, în raport de critica formulată de inculpat, respectiv cazul de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 12 Cod procedură penală, în realitate, ea a aplicat regula de la inadmisibilitate când nu se analizează fondul cauzei, dar a respins recursul, ca nefondat. (V.B.)
