Recurs împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de revocare/înlocuire a măsurii arestării preventive. Admisibilitate /inadmisibilitate. Aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (4) din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 21 alin. (1) din
| Comentarii |
|
- Constituţia României: art. 21 alin. (1)
- Codul de procedură penală: art. 141 alin. (1) teza finală
- Convenţia europeană a drepturilor omului: art. 5 alin. (4)
Potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Constituţia României, „Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime". Dreptul de acces la o instanţă are în vedere inclusiv exercitarea căilor de atac, dar nu poate constrânge dreptul fundamental, în aşa fel încât să îi vicieze însăşi substanţa sa.
(Decizia penală nr. 784/R din 30 noiembrie 2010)
Nu se încalcă dreptul inculpatului la un proces echitabil întrucât dreptul la recurs în materie penală se referă, evident, la hotărârile prin care s-a dispus condamnarea, aşadar cele în care a fost pronunţată o soluţie cu privire la fondul cauzei.
(Opinie separată)
Prin încheierea din 24 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, au fost respinse ca nefondate cererea de revocare a măsurii arestării preventive, precum şi cea subsidiară de înlocuire a măsurii arestării preventive cu aceea de a nu părăsi localitatea sau ţara, formulate de inculpatul D.D.
Pentru a pronunţa această încheiere, prima instanţă a reţinut că se menţin temeiurile ce au justificat luarea măsurii preventive, motiv pentru care cererile de înlocuire sau revocare a detenţiei preventive sunt neîntemeiate.
împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul D.D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurentul apreciază că acest recurs este admisibil având în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (4) din Convenţia europeană a drepturilor omului şi în raport cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Prin decizia penală nr. 784/R din 30 noiembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, cu majoritate, a respins excepţia inadmisibilităţii recursului. S-a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.D.
Completul majoritar şi-a argumentat hotărârea, prin prezentarea următoarelor idei: în ceea ce priveşte admisibilitatea exercitării acestei căi de atac. Prin încheierea supusă recursului, prima instanţă a respins ca nefondate cererile de revocare sau de înlocuire a măsurii arestării preventive.
Potrivit dispoziţiilor art. 141 alin. (1) teza finală C. pr. pen., „încheierea prin care prima instanţă sau instanţa de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac".
Având în vedere reglementările constituţionale, precum şi dispoziţiile art. 5 alin. (4) din Convenţia europeană a drepturilor omului, Curtea constată că prevederile art. 141 alin. (1) teza finală C. pr. pen. nu sunt aplicabile în această cauză.
în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, supremaţia Legii fundamentale este obligatorie. Această reglementare instituie o obligaţie fundamentală de natură constituţională care trebuie să fie respectată de către toate autorităţile statului, inclusiv de către instanţele de judecată. Una dintre consecinţele supremaţiei Constituţiei este şi conformitatea întregului drept cu normele constituţionale. în acest sens Curtea Constituţională, dar şi celelalte autorităţi ale statului, inclusiv instanţele judecătoreşti, în conformitate cu atribuţiile ce le revin, au obligaţia de a garanta supremaţia Constituţiei.
O altă consecinţă a supremaţiei Legii fundamentale constă în obligaţia autorităţilor statului, inclusiv a instanţelor judecătoreşti, de a aplica, în raport cu circumstanţele cauzei, principiile şi normele constituţionale.
în problema supusă analizei prezintă interes dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie potrivit cărora, în cazul în care există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care normele constituţionale sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Prin urmare, judecătorul are abilitatea constituţională de a verifica dacă normele cuprinse în legile interne aplicabile soluţionării unei cauze conţin dispoziţii mai favorabile ori de câte ori se constată că există neconcordanţe între aceste norme şi cele cuprinse în tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului.
Principalul criteriu pentru a realiza o astfel de apreciere îl reprezintă restrângerea exercitării unui drept fundamental, altfel spus, este întotdeauna mai favorabilă norma juridică care realizează o minimă restrângere exercitării unui drept fundamental.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (4) din Convenţia europeană a drepturilor omului, „Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere, are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală".
Potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Constituţia României, „Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime”. Prevederile constituţionale garantează accesul liber la justiţie, în sensul că „Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”. Aşa cum s-a menţionat în doctrină şi în jurisprudenţă, dreptul de acces la o Instanţă are în vedere inclusiv exercitarea căilor de atac. Legiuitorul poate stabili condiţii procedurale pentru exercitarea acestui drept, inclusiv pentru exercitarea căilor de atac, dar nu poate restrânge dreptul fundamental în aşa fel încât să îi vicieze însăşi substanţa sa.
Curtea constată că există o neconcordanţă, în sensul dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţie, între dispoziţiile art. 5 alin. (4) din Convenţia europeană a drepturilor omului, iar pe de altă parte, dispoziţiile art. 141 alin. (1) teza finală C. pr, pen.
Art. 5 alin. (4) din Convenţia europeană a drepturilor omului garantează dreptul oricărei persoane arestate de a formula recurs în faţa unei instanţe competente pentru ca aceasta să verifice legalitatea deţinerii sau să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală. Aceste reglementări cuprinse într-un tratat internaţional nu condiţionează în niciun fel exercitarea dreptului de recurs, ci dimpotrivă garantează utilizarea acestei căi de atac pentru orice persoană aflată în detenţie, indiferent de soluţia pronunţată de prima instanţă şi indiferent de instituţia procedurală la care persoana aflată în detenţie se referă cu scopul ca o instanţă de recurs să se pronunţe asupra legalităţii deţinerii sale. Curtea constată că noţiunea de „legalitate” nu este opusă noţiunii de „temeinicie”, cea din urmă fiind un aspect particular al legalităţii unei măsuri de prevenţie.
Spre deosebire, art. 141 alin. (1) teza finală C. pr. pen. interzice unei persoane aflate în detenţie de a formula recurs împotriva unei hotărâri pronunţate de o primă instanţă prin care s-a respins cererea de revocare sau înlocuire a măsurii preventive. Curtea constată că această restricţie este absolută, de natură să elimine posibilitatea utilizării căii de atac a recursului împotriva unei hotărâri pronunţate în această materie, în acest fel, legiuitorul intern restrânge în mod absolut exercitarea dreptului la recurs, fapt ce este în contradicţie cu dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie. Curtea nu are însă competenţa de a se pronunţa asupra constituţionalităţii acestui text de lege, dar poate însă să constate o astfel de neconcordanţă.
în raport cu dispoziţiile art. 5 alin. (4) din Convenţia europeană a drepturilor omului este evident că reglementările cuprinse în art. 141 alin. (1) teza finală C. pr. pen. cuprind restricţii privind exercitarea dreptului de acces la o instanţă sub aspectul utilizării căii de atac a recursului, restricţii pe care dispoziţiile cuprinse în Convenţia europeană nu le conţin.
în consecinţă, Curtea constată că există neconcordanţă între dispoziţiile art. 5 alin. (4) din Convenţia europeană a drepturilor omului şi dispoziţiile art. 141 alin. (1) teza finală C. pr. pen.
Curtea constată că reglementările cuprinse în legea internă nu pot fi aplicate în soluţionarea acestei speţe, deoarece nu conţin dispoziţii mai favorabile pentru inculpat.
în consecinţă, în ceea ce priveşte aprecierea asupra admisibilităţii exercitării căii de atac a recursului se va realiza în conformitate cu dispoziţiile art. 5 alin. (4) din Convenţia europeană a drepturilor omului. Este relevant sub acest aspect şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului inclusiv în cauzele privind România Curtea aminteşte în acest sens hotărârea din 4 martie 2008 pronunţată de CEDO în cauza Samoilă şi Cionca c. României. Semnificativ pentru soluţionarea acestei speţe este argumentul 73 din considerentele hotărârii: „Curtea reiterează faptul că un stat care prevede recursul împotriva deciziilor privind arestarea preventivă trebuie să acorde interesaţilor aceleaşi garanţii în apel ca şi în primă instanţă”.
în raport cu aceste argumente, Curtea va constata că recursul declarat de către inculpatul D.D. este admisibil şi prin urmare va respinge ca nefondată excepţia inadmisibilităţii
Opinia separată a fost în sensul respingerii ca inadmisibil a recursului şi se întemeiază pe următoarea argumentaţie:
în raport de dispoziţiile art. 141 alin. (1) teza finală C. pr. pen., încheierea prin care prima instanţă sau instanţa de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac.
Astfel, sunt prevăzute în mod expres hotărârile împotriva cărora poate fi exercitată calea de atac a recursului, şi anume: încheierea prin care judecătorul dispune luarea unei măsuri preventive, revocarea, înlocuirea, încetarea de drept sau prelungirea măsurii preventive, ori respinge propunerea de arestare preventivă.
Teza ultimă a alin. (1) precizează în mod expres că „încheierea prin care judecătorul respinge, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac".
Acesta este şi cazul în speţă, obiectul cauzei cu care Curtea a fost învestită fiind recurs împotriva încheierii prin care s-au respins cererile de revocare, respectiv înlocuire a detenţiei preventive cu o altă măsură preventivă, restrictivă de libertate.
Aceste dispoziţii legale nu încalcă dreptul inculpatului la un proces echitabil, şi nici nu sunt contrare prevederilor art. 2 din Protocolul 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului, întrucât dreptul la recurs în materie penală se referă, evident, la hotărârile prin care s-a dispus condamnarea, aşadar cele în care a fost pronunţată o soluţie cu privire la fondul cauzei.
