RECURS. LIBERARE CONDIŢIONATĂ. NEÎNCADRAREA ÎN CAZURILE DE CASARE.
| Comentarii |
|
Aprecierea cu privire la îndeplinirea condiţiilor cerute de dispoziţiile art. 59 Cod penal este un atribut acordat de lege numai instanţei de fond şi celei de apel, astfel că nu poate fi cenzurat de instanţa de recurs, nici unul din cazurile de casare înscrise în art. 385^9 Cod procedură penală neprevăzând posibilitatea cenzurării aprecierii date de primele instanţe.
Prin sentinţa penală nr. 148/1999, Judecătoria Sectorului 5 a respins propunerea de liberare condiţionată, apreciind că timpul executat din pedeapsă -peste fracţia legală de 1/2 - nu este suficient pentru reeducarea condamnatului.
Prin decizia penală nr. 325A/1999, Tribunalul Bucureşti -secţia a ll-a penală a respins, ca nefondat, apelul condamnatului, având în vedere exclusiv antecedentele penale ale acestuia şi gradul de pericol social al infracţiunilor pentru care a fost condamnat.
Curtea de Apel Bucureşti -secţia l-a penală a respins, ca nefondat, recursul condamnatului, care a invocat concluziile procesului-verbal al comisiei de propuneri ca probă că sunt îndeplinite condiţiile liberării condiţionate.
Motivarea respingerii recursului constă în susţinerea că aprecierea cu privire la îndeplinirea condiţiilor cerute de dispoziţiile art. 59 Cod penal este un atribut acordat de lege numai instanţei de fond şi celei de apel, astfel că nu poate fi- cenzurată de instanţa de recurs, această posibilitate nefiind prevăzută în motivele de casare înscrise în art. 385^9 Cod procedură penală.
(Secţia l-a penală, decizia penală nr. 469/1999) NOTA: O astfel de susţinere, lipsită de un suport legal real, a apărut în anul 1993, mai întâi în literatura juridică, şi doar ca o simplă încercare de
interpretare a modificărilor intervenite în Codul penal şi în Codul de procedură penală, privitoare la calea ordinară de atac a apelului, instituţie nouă în Codul penal, precum şi enumerarea în 21 de puncte a cazurilor de casare în recurs, aspect tratat global şi nedetaliat în legea veche, fapt explicabil raportat la împrejurarea că legea veche nu prevedea apelul ca o cale devolutivă de atac.
S-a pierdut din vedere, însă, că legea nouă nu a exclus recursul împotriva hotărârilor privind liberarea condiţionată, ceea ce înseamnă că legiuitorul a considerat acoperitoare cele 21 de puncte ale art. 385^9 Cod procedură penală referitoare la netemeinicie şi nelegalitate, ce pot conduce la casarea uneia sau a ambelor hotărâri (pronunţate la fond ori apel în materia liberării condiţionate).
Mai mult, în nici un text din legea nouă nu se prevede expres că aprecierea asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 59 Cod penal constituie doar atributul instanţei de fond şi celei de apel.
De altfel, nici nu ar putea exista o astfel de prevedere, liberarea condiţionată fiind o instituţie de drept penal substanţial, îndeplinirea condiţiilor fiind o problemă de apreciere - în baza legii şi a probelor - ca şi în cazul altor instituţii de drept penal substanţial, respectiv cuantumul pedepsei, modalitatea de executare, gradul de eficienţă dat de acordarea circumstanţelor atenuante prin coborârea insuficientă sau exagerată a pedepsei sub minimul special. Or, aprecierile făcute de instanţa de fond sau cea de apel sub aspectele de mai sus sunt supuse cenzurii la instanţa de recurs, pentru că astfel de aprecieri pot fi greşite, urmare a neluării în considerare a unor probe, interpretării greşite a acestora sau neînlăturării unora, nepronunţarea asupra unor cereri esenţiale de natură să garanteze drepturile celor în cauză şi să influenţeze soluţia procesului, hotărârile putând fi astfel contrare legii ori prin acestea s-a făcut o greşită aplicare a legii sau s-a comis o gravă eroare de fapt.
Practica judiciară relevă numeroase aprecieri greşite şi în materia liberării condiţionate cu privire la legea aplicabilă la stabilirea fracţiei de executat, ignorarea menţiunilor din procesul-verbal al comisiei de propuneri privind existenţa sau inexistenţa unor dovezi temeinice de îndreptare, luarea în considerare exclusiv numai a unora din condiţiile prevăzute de art. 59-60 Cod penal, enunţarea unor condiţii neprevăzute de lege în această materie, ajungându-se la un fel de reindividualizare a pedepsei, ceea ce conferă unei astfel de hotărâri aspecte vădite de netemeinicie şi nelegalitate, care impun îndreptarea lor pe calea recursului declarat fie de parchet, fie de condamnat.
Greşita încercare de interpretare a legii, exprimată în literatura juridcă în 1993, a fost preluată greşit în 1994 şi de unele curţi de apel, iar apariţia lor ca atare în unele culegeri de decizii, fără note critice, a condus la o dăunătoare practică judiciară neunitarâ, pronunţarea unor soluţii contradictorii existând nu numai în practica aceleiaşi instanţe, dar chiar si în cea a aceluiaşi complet.
Mai mult, s-a ajuns ca - uneori - să fie tratat diferit recursul declarat de parchet şi cel declarat de condamnat, cu privire la acelaşi motiv referitor la greşita apreciere asupra îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiilor liberării condiţionate.
Este de menţionat, însă, că practica judecătorească în sensul contrar celor de mai sus este majoritară, instanţele de recurs cenzurând aprecierea cu privire la condiţiile liberării condiţionate. (Judecator Despina Mihai)
