Recurs. Neagravarea situaţiei în propriul apel. Schimbarea încadrării juridice. Examinarea criticii încălcării principiului enunţat prin prisma dispoziţiilor art. 3859 pct. 171 din Codul de procedură penală. Consecinţe
| Comentarii |
|
Prin schimbarea încadrării juridice într-o altă infracţiune ale cărei limite speciale de pedeapsă erau mai mari, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, încălcând flagrant regula "non reformatio in pejus", statuată prin dispoziţiile art. 372 alin. 1 din Codul de procedură penală, fiindu-i agravată situaţia inculpatului în propria cale de atac.
(Decizia nr. 342 din 28 februarie 2001 - Secţia a Il-a penală)
Prin Sentinţa penală nr. 85 din 21.01.2000, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, s-a dispus, în baza art. 335 alin. 2 din Codul de procedură penală, reunirea cauzei ce face obiectul Dosarului nr. 8344/1996 la cauza ce face obiectul Dosarului nr. 11.267/1995, fiind desfiintată Sentinta penală nr. 627 din 03.07.1996.
Inculpatul B.M. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 208 - 209 lit. a), c), e) şi g) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal şi art. 13 din Codul penal la o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare; pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 208 - 209 lit. a), c), e) şi g) din Codul penal, cu aplicarea art. 13 din Codul penal la 2 ani închisoare, urmând ca, în baza art. 33 şi 34 alin. 1 lit. a) din Codul penal, să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 71 şi 64 din Codul penal, fiindu-i dedus arestul preventiv potrivit art. 88 din Codul penal.
Prin aceeaşi sentinţă, a fost condamnat inculpatul D.I.J. pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 208 - 209 lit. a), c), e) şi g) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal şi art. 13 din Codul penal la o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 71 şi 64 din Codul penal. De asemenea, acelaşi inculpat a fost condamnat în baza art. 36 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966, republicat, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal la o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare, care, în temeiul art. 1 şi 10 din Legea nr. 137/1997, a fost constatată graţiată total şi condiţionat. Potrivit art. 88 din Codul penal a fost dedusă arestarea preventivă a inculpatului.
Tot prin aceeaşi sentinţă, în baza art. 334 din Codul de procedură penală, s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 26 din Codul penal raportat la art. 208 - 209 lit. a), cj, e) şi g) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal în infracţiunea prevăzută de art. 264 din Codul penal. în ceea ce îl priveşte pe inculpatul D.E., acesta fiind condamnat pentru această din ultimă infracţiune la o pedeapsă de 1 an închisoare cu suspendarea executării acesteia sub supraveghere, conform art. 861 din Codul penal, stabilindu-se un termen de încercare de 3 ani. Au fost puse în vederea inculpatului dispoziţiile art. 863 şi 864 din Codul penal. A fost dedusă prevenţia inculpatului potrivit art. 88 din Codul penal.
Sub aspectul laturii civile a cauzei, în temeiul art. 14 şi 346 din Codul penal, au fost obligaţi în solidar inculpaţii la plata despăgubirilor civile.
Instanţa de fond a reţinut, în fapt, că, în prima decadă a anului 1995, inculpaţii B.M., D.I.J. şi D.E. au furat mai multe autoturisme "Dacia" noi sau aproape noi, pe care le-au demontat, iar piesele rezultate au fost valorificate în interes personal, această operaţiune fiind efectuată în special de inculpatul D.E. în comuna Axintele.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel cei trei inculpaţi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în sensul că inculpatul B.M. a solicitat achitarea, întrucât patru infracţiuni nu au fost săvârşite de el, inculpatul D.I.J. a solicitat redozarea pedepsei, aceasta fiind prea mare în raport cu faptele comise, iar inculpatul D.E. a solicitat să fie exonerat de plata despăgubirilor civile.
Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, prin Decizia penală nr. 1277/A din 06.09.2000, a admis apelul declarat de inculpatul D.E. împotriva Sentinţei penale nr. 85 din 21.01.2000, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, pe care a desfiinţat-o în parte, şi, în fond, a înlăturat aplicarea art. 334 din Codul de procedură penală pentru acest inculpat. în baza art. 26 din Codul penal raportat la art. 208- 209 lit. a), c), e) şi g) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal şi cu referire la art. 13 din Codul penal a condamnat inculpatul D.E. la 1 an închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării acesteia pe un termen de încercare de 3 ani, potrivit art. 81 din Codul penal. A făcut aplicarea art. 359 din Codul de procedură penală. Au fost respinse apelurile declarate de inculpaţii B.M. şi D.I.J. împotriva aceleiaşi sentinţe şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, fiind obligaţi apelanţii-inculpaţi B.M. şi D.I.J. la plata cheltuielilor judiciare către stat.
în considerentele deciziei, instanţa de apel a constatat că prima instanţă, în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii B.M. şi D.I.J., a stabilit fără dubiu vinovăţia acestora în săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina lor, pedepsele aplicate fiind corect individualizate, neimpunându-se reducerea acestora.
Referitor la încadrarea juridică faţă de inculpatul D.E., în mod greşit instanţa de fond a schimbat încadrarea juridică din infracţiunile prevăzute la art. 26 din Codul penal raportat la art. 208 - 209 lit. a), c), e) şi g) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal în infracţiunea prevăzută de art. 264 din Codul penal, deoarece din probele administrate a rezultat că acest inculpat este complice la săvârşirea infracţiunii de furt calificat, şi nu favorizator al celor doi infractori, şi, deşi nu a participat la furtul autoturismelor, totuşi le-a primit de la cei doi inculpaţi, le-a demontat, piesele demontate fiind vândute, având cunoştinţă despre faptul că autoturismele provin din furt.
Decizia menţionată a fost recurată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de inculpaţii B.M, D.E. şi D.I.J.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a criticat decizia pentru nelegalitate, prin agravarea situaţiei inculpatului D.E., în propriul apel, şi, în consecinţă, încălcarea dispoziţiilor art. 372 alin. 1 din Codul de procedură penală, cazul de casare invocat fiind art. 3859 pct. 171 din Codul de procedură penală.
Inculpatul B.M. a criticat hotărârea pronunţată pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând achitarea pentru lipsa vinovăţiei sub aspectul săvârşirii a patru infracţiuni de furt, iar în subsidiar a solicitat reducerea pedepsei sub limita specială prevăzută de lege şi constatarea ei ca executată, criticile fiind invocate prin prisma dispoziţiilor art. 3859 pct. 12 şi 14 din Codul de procedură penală.
Inculpatul D.E., în afara însuşirii motivului de recurs favorabil pe latura penală declarat de procuror, a criticat decizia dată pentru nelegalitate şi sub aspectul laturii civile, solicitând a se constata imposibilitatea obligării sale la despăgubiri civile în solidar cu ceilalţi inculpaţi, faţă de infracţiunea de favorizare imputată, impunându-se exonerarea sa de la plata acestora, critica invocată încadrându-se în prevederile art. 3859 pct. 171 din Codul de procedură penală.
Inculpatul D.I.J., în recursul declarat, a solicitat în raport de datele sale personale, inclusiv discernământul diminuat statuat prin raportul de expertiză medico-legală-psihiatrică efectuat în cauză, reducerea pedepsei aplicate, apreciind că este prea severă, critică întemeiată pe dispoziţiile 3859 pct. 14 din Codul de procedură penală.
Curtea a considerat ca fiind întemeiate recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de inculpatul D.E. şi ca nefondate recursurile celorlalţi doi inculpaţi B.M. şi D.I.J.
Astfel, prin decizia instanţei de apel s-a făcut o greşită aplicare a legii, prin încălcarea flagrantă a regulii "non reformatio in pejus" statuată prin dispoziţiile art. 372 alin. 1 din Codul de procedură penală, în sensul că în apelul inculpatului D.E. i-a fost agravată situaţia, prin schimbarea încadrării juridice într-o altă infracţiune, ale cărei limite speciale de pedeapsă erau mai mari.
Limitele speciale de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunile de furt calificat şi favorizarea infractorului, rezultate în urma aplicării art. 13 din Codul penal, sunt de la 1 an la 5 ani şi, respectiv, de la 3 luni la 3 ani.
Pe de altă parte, în concret, instanţa de apel i-a creat inculpatului D.E. o situaţie mai favorabilă, constând în aceea că, practic, l-a exonerat pe inculpat de obligaţiile prevăzute de art. 865 şi art. 864 din Codul penal, menţinând pedeapsa de 1 an închisoare şi termenul de încercare de 3 ani, stabilit de instanţa de fond, însă a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pentru acest interval în locul suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
în schimb, chiar dacă sub aspectul incidenţei unor instituţii de drept penal, cum ar fi de exemplu reabilitarea, situaţia inculpatului D.E. a rămas practic nemodificată, soluţia instanţei de apel poate conduce eventual la o situaţie mai grea pentru acest inculpat, sub aspectul aplicării unor acte de clemenţă ale puterii legislative. Astfel, având în vedere minimul şi maximul special semnificativ diferite ale celor două infracţiuni (3 luni pentru favorizare în loc de 1 an pentru furt calificat şi, respectiv, 3 ani în loc de 5 ani), apariţia unui viitor act de clemenţă, care ar excepta de la aplicare infracţiunile pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 3 ani închisoare, ar conduce la o situaţie mai grea pentru inculpat, decât în cazul celei stabilite de instanţa de fond. Situaţia ar fi similară atunci când actul de clemenţă ar excepta de la aplicare anumite infracţiuni, printre care furtul calificat, din raţiuni evidente de politică penală, furtul calificat, prin frecvenţa deosebit de ridicată a faptelor faţă de totalul infracţiunilor săvârşite, fiind infracţiunea de exceptat cu prioritate.
Referitor la exonerarea inculpatului de plata despăgubirilor civile, Curtea a considerat că motivul este neîntemeiat, dată fiind legătura de cauzalitate certă, directă şi nemijlocită dintre faptele inculpatului şi prejudiciile apreciabile cauzate şi contribuţia sa la comiterea lor.
De asemenea, s-a considerat că motivele arătate de inculpaţii B.M. şi D.I.J. nu se susţin nici sub aspectul lipsei vinovăţiei şi nici al reducerii cuantumurilor pedepselor aplicate în raport de probele administrate şi datele personale, circumstanţele reale ale comiterii faptelor, gradul de pericol social concret al acestora.
Faţă de aceste considerente, Curtea, în baza art. 38515 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul D.E., casând în parte decizia instanţei de apel, numai în ceea ce îl priveşte pe inculpatul D.E., şi menţinând sentinţa instanţei de fond cu privire la acesta, precum şi restul dispoziţiilor deciziei recurate. în baza art. 3851 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală a respins ca nefondate recursurile declarate de inculpaţii B.M. şi D.I.J., obligându-i pe aceştia la plata cheltuielilor judiciare.
