ARTICOLUL 119 Consiliul Suprem de Apărare a Ţării Administraţia publică centrală de specialitate Administraţia publică

I. Geneză şi evoluţia reglementării. Consacrarea constituţională a unui organism cu rolul de a coordona activităţile, serviciile şi structurile naţionale cu misiuni în domeniul apărării şi securităţii naţionale reprezintă, se poate spune, o preocupare constantă a legiuitorilor din epoca modernă, iar în unele ţări, între care şi România, şi a legiuitorilor constituanţi. într-adevăr, o dispoziţie de acest gen a existat şi în Constituţia României din 1923, este vorba de art. 122 care prevedea: „Se va înfiinţa un Consiliu Superior de Apărare a Ţării care se va îngriji, în mod permanent, de

Citește mai mult

măsurile necesare pentru apărarea ţării."

După Revoluţia din Decembrie 1989, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a fost înfiinţat prin Legea nr. 39/19902), fiind constituit din Preşedintele României, care a fost desemnat şi Preşedinte al acestui organism, din primul-ministru, care a fost desemnat vicepreşedinte al Consiliului, dintr-un număr de miniştri (ministrul industriei şi comerţului, ministrul apărării naţionale, ministrul de interne, ministrul afacerilor externe), secretarul de stat şi Şef al Marelui Stat Major, Şeful departamentului de analiză politică al Preşedinţiei României, directorul Serviciului de Infomaţii Externe şi directorul Serviciului Român de Informaţii3).

Desemnarea, prin lege, a Preşedintelui României, ca Preşedinte al CSAT, ca şi reacţiile liderilor din opoziţia parlamentară din Parlamentul format după alegerile din mai 1990, care a funcţionat şi ca Adunare Constituantă (au existat reacţii de respingere a acestui organism, în principal, pe ideea că se conferă prea multe atribuţii Preşedintelui Republicii care, prin intermediul acestui organism, poate controla forţele armate care ţin de Guvern, prin Ministerul Apărării sau Ministerul de Interne), a determinat o atitudine prudentă a Comisiei de elaborare a Proiectului de Constituţie. Aşa se explică de ce, în faza Tezelor la Proiectul de Constituţie, Comisia s-a limitat doar la teza consacrată atribuţiilor Parlamentului României în Camerele reunite, şi anume „controlează activitatea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării", iar la teza consacrată Preşedintelui României s-a inclus şi atribuţia „prezidează Consiliul Suprem de Apărare a Ţării", teză care a fost aprobată, nu fără discuţii, în Adunarea Constituantă.

Dacă, în ceea ce priveşte teza referitoare la controlul parlamentar, cu toate discuţiile purtate în Adunarea Constituantă aceasta a fost aprobată fără să se supună la vot vreun amendament semnificativ, care presupunea eliminarea acestei atribuţii din sfera atribuţiilor Parlamentului României, în ceea ce priveşte teza cu privire la prezidarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării de către Preşedintele României, în Adunarea Constituantă, s-a formulat un amendament cu următoarea redactare:, Armata este subordonată Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, iar acesta Guvernului"2).

în procesul de elaborare a Proiectului, de vreme ce s-a optat ca problemele referitoare la forţele armate să fie cuprinse în secţiunea consacrată administraţiei publice centrale, pe ideea că armata realizează un serviciu public naţional dirijat de Ministerul Apărării Naţionale s-a impus, în mod logic, şi teza după care tot în acea secţiune să fie cuprins un articol consacrat Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, text care a fost acceptat, în final, ca text de Constituţie, prin votul Adunării Constituante.

La textul Proiectului (era art. 117), printr-un amendament al unui deputat s-a propus completarea cu următoarea teză: „activitatea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării este subordonată Parlamentului"3', amendament care, în final, supus la vot a întrunit 16 voturi pentru.)
Aceste amendamente şi discuţiile generale din Adunarea Constituantă scot în evidenţă atitudinile de rezervă şi chiar de respingere a legăturii dintre Preşedintele României şi Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, ale parlamentarilor partidelor de opoziţie care insistau asupra accentuării legăturilor acestui organism cu Parlamentul.

In condiţiile concrete ale adoptării Constituţiei şi după experienţa a peste jumătate de secol de regimuri autoritare de la dreapta la stânga, asemenea reacţii trebuie privite ca fiind fireşti, dincolo de atitudinile politicianiste legate de personalitatea politică care îndeplinea, în perioada Adunării Constituante, funcţia de Preşedinte al României.

La o analiză ştiinţifică, însă, prin raportarea la constantele din dreptul public şi la soluţiile din dreptul comparat, nu este de conceput ca Şeful Statului, de vreme ce este şi comandantul suprem al armatei, să nu fie şi persoana care prezidează Consiliul Superior de Apărare a Ţării, în ipoteza în care un asemenea organism este consacrat legislativ sau constituţional.

II. Semnificaţia modificărilor din 2003. Faţă de obiectivele politice fundamentale la care Proiectul de Constituţie trebuia să dea răspuns, în sfera atribuţiilor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării s-a reţinut doar ideea organizării şi, respectiv, a coordonării, în mod unitar, a activităţilor care privesc apărarea ţării şi siguranţa naţională.

Din modul în care a fost reglementat acest organism şi avându-se în vedere coroborarea art. 118 cu articolul care consacra dreptul Parlamentului, în şedinţe comune, de a examina rapoartele CSAT, respectiv cu textele prin care se preciza că înfiinţarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării se realizează prin lege organică, în primul comentariu al Constituţiei s-a exprimat părerea că este vorba de o autoritate a administraţiei publice, că suntem în prezenţa unei autorităţi publice centrale, autonomă faţă de Guvern, prezidată de Preşedintele României şi supusă expres controlului Parlamentului.

Este în afară de orice îndoială că, odată ce prin Legea de revizuire a Constituţiei nu s-au schimbat raporturile dintre Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi Preşedintele României, pe de o parte, dintre Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi Parlament, pe de altă parte, şi nici locul în structura Constituţiei unde este plasat acest organism, teza cu privire la natura sa juridică îşi menţine valabilitatea, aşa încât, comentariile în sensul că acest organism ar reprezenta un Guvern paralel, sunt lipsite de temei.

Legea de revizuire a Constituţiei măreşte, în schimb, sfera atribuţiilor, fără a depăşi domeniul, motiv pentru care nu s-a simţit nevoia schimbării denumirii acestui organism, iar această lărgire a atribuţiilor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării apare din necesităţi de corelare a art. 119 cu art. 118, pe aceleaşi raţiuni ce vizează intrarea României în blocul Nord-Atlantic, respectiv regândirea mecanismelor forţelor armate, în contextul integrării României în UE. în acest sens, în mod logic, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, ca organism specializat al administraţiei publice supus expres controlului parlamentar, nu se putea limita numai la coordonarea activităţilor care se referă la securitatea ţării şi la apărarea naţională. Tot acest organism urmează să coordoneze unitar participarea forţelor armate române, a componentelor acestora la menţinerea securităţii internaţionale, la apărarea în sisteme de alianţă militară, la acţiuni de menţinere sau restabilire a păcii.

III. Regimul legal actual. Organizarea actuală a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării este realizată prin Legea nr. 415/2002 1\ iar în compunerea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, pe lângă miniştrii menţionaţi în Legea din 1991, au mai fost introduşi ministrul justiţiei, ministrul finanţelor publice şi consilierul prezidenţial pentru securitate naţională.

Menţionăm că organisme similare există şi în alte Constituţii ale ţărilor europene. La exemplul deja citat al Portugaliei, unde este înfiinţat Consiliul Superior al Apărării Naţionale, amintim şi Constituţia Ungariei care consacră Consiliul de Apărare Naţională.