ARTICOLUL 115 Delegarea legislativă Raporturile Parlamentului cu Guvernul
| Comentarii |
|
Raporturile Parlamentului cu Guvernul
ARTICOLUL 115
Delegarea legislativă
(1) Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.
(2) Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe.
(3) Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei.
(4) Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora.
(5) Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1).
(6) Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.
(7) Ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit alineatului (3).
(8) Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei.
| ← ARTICOLUL 114 Angajarea răspunderii Guvernului Raporturile... | ARTICOLUL 116 Structura Administraţia publică centrală de... → |
|---|
Nu de puţine ori, o ordonanţă de urgenţă a fost urmată de modificări şi completări prin alte ordonanţe de urgenţă, astfel încât Parlamentul a ajuns să fie sesizat cu legi de aprobare a unor ordonanţe de urgenţă care fuseseră abrogate prin altă ordonanţă de urgenţă, ş.a.m.d. Au
Citește mai mult
fost situaţii în care Guvernul a iniţiat un proiect de lege, sesizând una din Camere, dar după ce textul a fost adoptat de prima Cameră într-o formulă diferită de cea din proiect, Guvernul, “supărat” pe Parlament, abandona proiectul în dezbatere la cea de-a doua Cameră, şi emitea o ordonanţă de urgenţă în versiunea iniţială a proiectului, etc.Discuţiile s-au purtat şi în legătură cu obiectul ordonanţei de urgenţă, punându-se problema de a şti dacă ordonanţa de urgenţă poate să se refere şi la probleme care intră în sfera de reglementare a legilor organice, fiind o chestiune care a făcut obiectul şi a numeroase decizii ale Curţii Constituţionale.
Apoi s-a pus problema de a şti ce se întâmplă cu efectele produse de către o ordonanţă de urgenţă după ce Parlamentul adoptă Legea de respingere a ordonanţei.
Pentru intrarea în normalitate s-a simţit nevoia să se modifice alin. 4 şi 5 din textul Constituţiei, dar să se adauge şi trei alineate noi. Schimbarea esenţială este de concepţie. Dacă în forma iniţială ordonanţa de urgenţă se fundamenta pe situaţii excepţionale, care, potrivit art. 93, justifică instituirea stării de asediu sau de urgenţă, în noua concepţie, situaţia extraordinară constă într-o stare de urgenţă în reglementarea unui aspect ce nu comportă în nici un fel amânarea. Se observă totodată, că alin.41 din noua redactare vine cu proceduri interimare care impun dezbaterea accelerată a ordonanţei de urgenţă, în corelare cu procedura de legiferare prevăzută la art. 73^1: în ambele Camere se aplică de drept procedura de urgenţă, iar în Camera de reflecţie termenul la împlinirea căruia ordonanţa se prezumă absolut ca aprobată, este unic, de 30 de zile. Se evită astfel ca asemenea ordonanţe să nu fie supuse controlului parlamentar şi aprobării sau respingerii, după caz, timp de luni de zile sau chiar ani.
De asemenea, prin obiectul alin. 4^2 se urmăreşte reglementarea expresă a limitelor de admisibilitate a ordonanţelor de urgenţă, în domeniile respective asemenea ordonanţe neputând fi em'ise, iar dacă se adoptă, totuşi, atunci Guvernul săvârşeşte un abuz, iar ordonanţa cât şi legea de aprobare sunt neconstituţionale, aceasta fiind un temei de sesizare a Curţii Constituţionale.
In fine, alin. 5^1 rezolvă problema efectelor, legea de aprobare, sau după caz, de respingere a ordonanţei de urgenţă urmând să reglementeze, când se impune, şi măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada cât s-a aplicat ordonanţa, problemă delicată, dacă avem în vedere raporturile juridice concrete născute pe baza ordonanţei. Oricât de delicată va fi această problemă de acum în colo Parlamentul are un temei constituţional pentru rezolvarea ei.
Aşa ma învăţăm câte puţin despre constituţie, ce vor guvernele şi cum putem să ne susţinem cât se poate drepturile.
Când facem această afirmaţie nu avem în vedere „constituţiile clasice" care au consacrat şi consacră monarhii parlamentare, după modelul Constituţiei Belgiei din 1831, aşa cum a fost Constituţia României de la 1866, Constituţii în care se menţiona expres
Citește mai mult
că puterea legislativă se exercita în comun de către Rege şi Parlament (de exemplu art. 3 din Constituţia Regatului Danemarca, art. 74 din Constituţia Belgiei etc.), ci constituţiile moderne. Astfel, dintre Constituţiile care consacră forme de guvernare republicane pentru instituţia delegării legislative amintim art. 38 din Constituţia Franţei, art. 77 din Constituţia Italiei sau art. 201 din Constituţia Portugaliei. Dintre constituţiile care reglementează monarhii parlamentare ne oprim la art. 82-86 din Constituţia Spaniei şi art. 7 al Cap. VIII din Constituţia Suediei.Se impune o precizare în ceea ce priveşte filozofia Constituţiei franceze care face distincţie între domeniul rezervat legii şi puterea regulamentară a executivului, în celelalte domenii care nu sunt rezervate legii. Delegarea legislativă intervine ca regulă în baza unei legi de reglementare, se înţelege, pentru acele materii a căror reglementare primară, potrivit art. 34 al Constituţiei Franţei, este de domeniul legii.
Constituţia României din 1991, la fel ca majoritatea Constituţiilor din ţările europene şi, evident, spre deosebire de Constituţia Franţei, a consacrat principiul monopolului legislativ al Parlamentului, sub forma cunoscută a art. 61 alin. (1) „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării."
Constituţia Spaniei, în art. 66 alin. 2 menţionează: „Cortesurile generale exercită puterea legislativă a statului, votează bugetul, controlează acţiunea guvernamentală şi exercită celelalte atribuţii care le sunt atribuite de Constituţie".
Consacrarea acestui principiu, nu putea, în mod logic, să rămână fără consecinţe în ceea ce priveşte instituţia delegării legislative.
Este motivul pentru care Guvernul dobândeşte putere legislativă, ca regulă, prin Legea de abilitare în acest sens, aşa cum se menţionează în art. 82 alin. 1 din Constituţia Spaniei.
Pe cale de consecinţă, numai în cazuri de necesitate extraordinară Constituţia României, ca de altfel şi Constituţia Spaniei în art. 86 a prevăzut posibilitatea pentru Guvern de a adopta ordonanţe de urgenţă pentru care nu mai este nevoie de lege de abilitare.
Textul consacrat ordonanţelor de urgenţă din versiunea iniţială a Constituţiei României a determinat numeroase discuţii în toate mediile politice, academice etc., pentru că în practică s-a ajuns la o avalanşă de ordonanţe de urgenţă. Aceste discuţii şi această stare anormală a condus la modificările substanţiale ale art. 115 (fostul art. 114), prin Legea de revizuire a Constituţiei din 2003. Astfel, a fost regândită redactarea alin. (4); apoi, au fost introduse două alineate noi, după alin. (4) care au devenit alin. (5) şi (6) din textul actual, cu aspecte de ordin procedural şi cu exceptarea anumitor materii, au fost aduse precizări la alin. (5) care a devenit alin. (7), şi, în fine, s-a introdus un nou alineat care în redactarea actuală este alin. (8), aspecte la care vom reveni.
II. Fundamentarea delegării legislative. Constituţia României a înţeles să folosească noţiunea de ordonanţă pentru determinarea actului juridic prin care Guvernul îşi exercită delegarea legislativă care, aşa cum s-a subliniat mai sus, fiind o putere pe care Parlamentul o deleagă executivului, presupune o lege de învestire în acest sens, adică o lege de abilitare.
Aceasta, deoarece legea de învestire a Guvernului cu o anumită competenţă legislativă poate fi numai o lege specială de abilitare, care, potrivit alin. (2), trebuie să stabilească, în mod obligatoriu domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe. Desigur, legea de abilitare poate stabili şi alte condiţii pentru emiterea ordonanţelor. In orice caz, legalitatea ordonanţei este în funcţie de respectarea întocmai a prevederilor legii de abilitare, deoarece în măsura în care aceste prevederi au fost încălcate, ordonanţa este neconstituţională, fiind emisă fară drept şi în afara competenţei constituţionale a Guvernului.
Este, aşadar, de neconceput o abilitare implicită, subînţeleasă. Abilitarea implicită a Guvernului poate să opereze numai pentru drepturile acestuia de a emite hotărâri care, potrivit art. 108 alin. (2) se emit pentru organizarea executării legilor.
Aşa cum s-a comentat şi la articolul respectiv, pentru emiterea unei hotărâri nu este nevoie să existe o delegare expresă într-o lege. în schimb, pentru emiterea unei ordonanţe care produce efecte similare legii şi care urmează să fie aprobată de Parlament, transformând Guvernul, şef al puterii executive, într-un veritabil participant la realizarea puterii legislative specifică Parlamentului, nu este suficient ca într-o lege să se spună că Guvernul are drept să emită ordonanţe. Este necesar ca legea respectivă care solicită ca ordonanţele să fie aprobate de Parlament, să fie iniţiată ca atare, de către Guvern, să poarte denumirea pe care o prevede Constituţia, şi fireşte, domeniile la care aceasta se referă să nu intre în sfera de reglementare rezervată legilor organice potrivit art. 73 alin. (3) din Constituţie.
Competenţa de legiferare în domeniile legilor organice nu poate fi delegată de Parlament, ţinând seama de importanţa şi natura acestor legi, prin care se organizează statul şi se reglementează raporturile sociale de bază, cum sunt regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii, regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele, protecţia socială etc.
De altfel, Legea de revizuire a Constituţiei a limitat şi sfera de reglementare a ordonanţei de urgenţă, tranşându-se o dispută teoretică şi jurisdicţională în jurul problemei de a şti dacă ordonanţele de urgenţă, spre deosebire de ordonanţele care presupun lege de abilitare, pot fi emise în domeniile rezervate legilor organice, problemă la care vom reveni.
Ordonanţele emise pe baza unei legi speciale de abilitare pot fi afectate de obligaţia Guvernului de a le supune ulterior Parlamentului spre aprobare. Neîndeplinirea acestei obligaţii are drept consecinţă încetarea efectelor ordonanţei. Termenul până la care ordonanţa trebuie supusă aprobării este însăşi data când încetează delegarea acordată.
Rezultă, deci, că acest termen este de decădere a Guvernului din dreptul de a emite ordonanţe, potrivit legii de abilitare, iar în ceea ce priveşte nerespectarea obligaţiei de a supune Parlamentului spre aprobare ordonanţele emise, expirarea termenului are ca efect caducitatea acestora, ordonanţele încetându-şi de drept efectele. De cele mai multe ori ordonanţele ce se supun aprobării ulterioare a Parlamentului privesc adoptarea unor reglementări nepopulare sau privind aspecte critice, pe care, tocmai de aceea, Parlamentul îşi rezervă dreptul de a le cenzura ulterior, după o perioadă de aplicare şi, eventual, chiar după soluţionarea problemelor, aşa cum se exprimă şi autorii străini.
III. Regimul abilitării. Regula de drept comun este că ordonanţele nu trebuie supuse Parlamentului spre aprobare, deoarece, potrivit alin. (3), aprobarea este necesară numai dacă legea de abilitare o cere. Ordonanţele care nu se supun aprobării ulterioare sunt, în principiu, cele prin care, în scopul precizării unor prevederi dintr-o lege, Guvernul este învestit cu competenţa de a stabili anumite formulare, metodologii, instrucţiuni tehnice sau alte aspecte de detaliu ori norme cu caracter subsidiar, complementar sau adiacent.
în asemenea situaţii, de regulă, competenţa cu care este învestit Guvernul prin delegarea legislativă acordată este însoţită şi de obligaţia de a emite ordonanţe. De aceea, în mod obişnuit, norma de abilitare se stabileşte în cuprinsul unei reglementări cu caracter complex, spre deosebire de ipoteza în care ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, când norma de abilitare trebuie să facă obiectul unei legi speciale de abilitare.
Ordonanţe care nu sunt supuse aprobării Parlamentului, au, în fond, caracterul unor acte normative subsidiare de aplicare a legii pe temeiul căreia urmează a fi emise.
IV. Efecte ale redactării iniţiale. Alineatul (4) al art. 115, în redactarea sa iniţială din 1991, avea următorul conţinut: „în cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă. Acestea intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu."
în baza acestui text, în primul comentariu din 1992 al Constituţiei, cu privire la ordonanţele de urgenţă; s-au reţinut următoarele caracteristici: se pot emite numai în cazuri excepţionale când, în mod obiectiv, nu a fost posibilă adoptarea unei legi de abilitare sau a unei legi cu procedură de urgenţă, nici chiar prin modalitatea angajării răspunderii Guvernului cu privire la un proiect de lege, tocmai de aceea, în această ipoteză, restricţia emiterii de ordonanţe în domeniile legilor organice nu a mai fost prevăzută, este o excepţie de la regulă, determinată de însăşi situaţia excepţională ce justifică emiterea de ordonanţe de urgenţă.
Aceste comentarii nu au condus nici pe departe la o practică legislativă unitară, şi nici la opinii dominante în doctrina juridică, ca să nu mai vorbim de meandrele care s-au manifestat şi în practica Curţii Constituţionale, îndeosebi în legătură cu semnificaţia sintagmei „în cazuri excepţionale".
Nu de puţine ori, o ordonanţă de urgenţă a fost urmată de modificări şi completări prin alte ordonanţe de urgenţă, astfel încât Parlamentul a ajuns să fie sesizat cu legi de aprobare a unor ordonanţe de urgenţă care fuseseră abrogate prin altă ordonanţă de urgenţă, ş.a.m.d. Au fost situaţii în care Guvernul a iniţiat un proiect de lege, sesizând una din Camere, dar după ce textul a fost adoptat de prima Cameră într-o formulă diferită de cea din proiect, Guvernul, „supărat" pe Parlament, abandona proiectul în dezbatere la cea de-a doua Cameră şi emitea o ordonanţă de urgenţă în versiunea iniţială a proiectului (de exemplu Legea privind circulaţia pe drumurile publice).
Discuţiile s-au purtat şi în legătură cu obiectul ordonanţei de urgenţă, punându-se problema de a şti dacă ordonanţa de urgenţă poate să se refere şi la probleme care intră în sfera de reglementare a legilor organice, fiind o chestiune care a făcut obiectul şi a numeroase decizii ale Curţii Constituţionale.
Apoi s-a pus problema de a şti ce se întâmplă cu efectele produse de către o ordonanţă de urgenţă după ce Parlamentul adoptă Legea de respingere a ordonanţei.
V. Semnificaţia modificărilor din 2003. Pentru intrarea în normalitate s-a simţit nevoia să se modifice alin. (4) şi (5) din textul Constituţiei, dar să se adauge şi alineate noi, după cum s-a arătat. Schimbarea esenţială este de concepţie. Dacă în forma iniţială ordonanţa de urgenţă se fundamenta pe situaţii excepţionale care, potrivit art. 93, justificau instituirea stării de asediu sau de urgenţă, în noua concepţie, situaţia extraordinară constă într-o stare de urgenţă în reglementarea unui aspect ce nu comportă în nici un fel amânarea.
Se observă, totodată, că alin. (5) din noua redactare vine cu proceduri parlamentare care impun dezbaterea accelerată a ordonanţei de urgenţă, în corelare cu procedura de legiferare prevăzută la art. 75: în ambele Camere se aplică de drept procedura de urgenţă, iar în Camera de reflecţie termenul, la îndeplinirea căruia ordonanţa se prezumă absolut ca aprobată, este unic, de 30 de zile. Se evită, astfel, ca asemenea ordonanţe să nu fie supuse controlului parlamentar şi aprobării sau respingerii, după caz, timp de luni de zile sau chiar ani.
De asemenea, prin alin. (6) se urmăreşte reglementarea expresă a limitelor de admisibilitate a ordonanţelor de urgenţă, în domeniile respective asemenea ordonanţe neputând fi emise, iar dacă se adoptă, totuşi, atunci Guvernul săvârşeşte un abuz, iar ordonanţa este neconstituţională, fiind un temei de sesizare a Curţii Constituţionale.
Legea de revizuire a Constituţiei a înţeles să stabilească limitele ordonanţelor de urgenţă nu numai după categoriile de legi prevăzute de art. 73, ci şi după anumite materii, aşa cum se procedează în art. 86 din Constituţia Spaniei.
La prima vedere apare un nonsens grija legiuitorului constituant derivat de a nominaliza în sfera limitelor ordonanţelor de urgenţă domeniile legii constituţionale. De altfel, profesorul Ion Deleanu s-a pronunţat în sensul calificării acestei precizări ca fiind inutilă La o analiză aprofundată şi avându-se în vedere unele practici neconstituţionale, cum a fost, de exemplu, demiterea unui prim-ministru în funcţiune de către Preşedintele României, o asemenea precizare a părut, Comisiei de revizuire a Constituţiei ca fiind necesară.
De asemenea, redactorii legii de revizuire a Consituţiei au considerat că includerea legilor constituţionale în „sfera finelor de neprimire" pentru ordonanţele de urgenţă, în afară de faptul că înlătură orice dubiu, are şi avantajul de a marca regimul constituţional specific al revizuirii Constituţiei, materie în care a rămas valabilă procedura de mediere prin intermediul unei comisii paritare, procedură care a dispărut în cazul adoptării legilor organice şi legilor ordinare.
Cel de al doilea „fine de neprimire" este intitulat „regimul instituţiilor fundamentale ale statului", legea de revizuire a Constituţiei şi, în consecinţă, alin. (6) al art. 115, interzicând ca printr-o ordonanţă de urgenţă să se afecteze regimul instituţiilor fundamentale ale statului. Se pune problema de a şti ce anume vizează cuvântul „regimul", pe de o parte, şi care este sfera acestor „instituţii fundamentale", pe de altă parte. Această operaţie de logică juridică se impune cu atât mai mult dacă avem în vedere faptul că Titlul III din Constituţie este intitulat „Autorităţile publice", că în art. 58 alin. (3) se vorbeşte despre „instituţia Avocatul Poporului", că în art. 61 alin. (1) Parlamentul este denumit „organ reprezentativ suprem al poporului român", că în art. 111 se face vorbire despre „Guvern şi celelalte organe ale administraţiei publice"; că în art. 141 Consiliul Economic şi Social este denumit „organ consultativ al Parlamentului şi al Guvernului" sau că în art. 155 alin. (2) se vorbeşte despre „instituţiile prevăzute de Constituţie." După părerea noastră, prin sintagma „nu pot afecta regimul", legiuitorul constituant a urmărit regulile care sunt stabilite prin legile care au ca obiect organizarea şi funcţionarea acestor instituţii fundamentale. De vreme ce, prin excepţia anterioară, ordonanţa de urgenţă nu poate viza domeniul legilor constituţionale, este de la sine înţeles că noţiunea de regim, în sensul de regim juridic, care urmează la excepţia următoare are în vedere regimul legal şi nu pe cel constituţional.
Cât priveşte sfera instituţiilor fundamentale, în opinia noastră, trebuie să avem în vedere atât instituţiile cuprinse în Titlul III, fiind vorba de clasicele puteri, dar şi autorităţile publice care sunt reglementate în alte titluri ale Constituţiei, dintre care unele au rolul tocmai de a asigura echilibrul în mecanismul exercitării puterii, adică în funcţionarea celor trei puteri clasice. Ne referim, aşadar, la Curtea Constituţională, la Avocatul Poporului, la Curtea de Conturi şi la Consiliul Economic şi Social. La
această concluzie se ajunge, cu atât mai mult, dacă avem în vedere şi modul în care prin Legea de revizuire a Constituţiei s-a consacrat, în art. 1 alin. (4), principiul separaţiei puterilor. Legiuitorul român nu s-a mulţumit numai să facă un simplu enunţ despre existenţa principiului separaţiei puterilor, cu indicarea celor trei puteri, el a arătat că în conţinutul principiului intră şi ideea de echilibru şi totul se subsumează democraţiei constituţionale. Or, este în afară de orice îndoială că în cadrul democraţiei constituţionale intră atât clasicele puteri, deci instituţiile prin care se realizează fiecare dintre ele, cât şi instituţiile fundamentale ale Statului al cărui rol constituţional îl reprezintă tocmai „gardarea" funcţionării autorităţilor publice prin care se realizează puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească, după caz.
Se observă că printre materiile în care nu pot fi adoptate ordonanţe de urgenţă sunt enunţate şi drepturile electorale, alături de drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale prevăzute de Constituţie. Această enumerare trebuie înţeleasă ca o repetiţie de întărire. Legiuitorul a dorit să sublinieze, o dată în plus, că sub nici o formă printr-o ordonanţă de urgenţă nu poate fi afectat regimul de realizare al drepturilor electorale, în alţi termeni, nu se pot, prin ordonanţă de urgenţă, adopta legi electorale sau coduri electorale.
Faţă de noua redactare a textului constituţional la care ne referim, trebuie să admitem că ordonanţele de urgenţă nu pot conţine nici reglementări care să diminueze sfera garanţiilor legale ale oricărui drept şi a oricărei îndatoriri prevăzută de Constituţie. De altfel, această precizare din art. 115 alin. (6) vine să dea expresie, în sfera regimului constituţional a ordonanţei de urgenţă, principiului consacrat de art. 152 alin. (2) cu privire la limitele revizuirii Constituţiei.
Referitor la ultima excepţie exprimată prin sintagma „nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică", precizăm că aceasta s-a impus din necesităţi de corelare a art. 44, cu art. 115, la care ne referim.
De vreme ce în textul consacrat dreptului la proprietate privată se interzice în mod expres naţionalizarea şi orice altă cale de trecere silită a bunurilor proprietate privată în proprietate publică, s-a simţit nevoia ca să se precizeze expres că aceste măsuri nu pot fi luate nici prin ordonanţe de urgenţă.
VI. Efectele produse de ordonanţe. Fostul alin. (5) al art. 114 al Constituţiei din 1991, devenit alin. (7) al art. 115 la care ne referim, a suferit prin Legea de revizuire a Constituţiei doar o corecţie redacţională, care nu afectează fondul problemei.
Noua redactare scoate în evidenţă că ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat, lăsându-se să se înţeleagă că este vorba atât de ordonanţe emise în baza legii de abilitare cât şi ordonanţe de urgenţă, care se emit fără o abilitare prealabilă, se aprobă sau, după caz, se resping prin lege, ceea ce înseamnă că proiectele de legi iniţiate de către Guvern vor fi, după caz, proiecte de lege pentru aprobarea unei ordonanţe sau pentru respingerea unei ordonanţe. Practica parlamentară a cunoscut asemenea situaţii.
In fine, alin. (8) al art. 115 rezolvă problema efectelor produse de ordonanţe, legea de aprobare, sau după caz, de respingere a ordonanţei de urgenţă urmând să reglementeze, când se impune, şi măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada cât s-a aplicat ordonanţa, problemă delicată, dacă avem în vedere raporturile juridice concrete născute pe baza ordonanţei. Oricât de delicată va fi această problemă de acum încolo Parlamentul are un temei constituţional pentru rezolvarea ei.
VII. Intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenţă. Se mai impune o precizare cu privire la momentul intrării în vigoare a ordonanţelor de urgenţă.
Alineatul (5) al art. 115, aparent cuprinde două termene. Primul vizează depunerea ordonanţei spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă, iar al doilea, publicarea în Monitorul Oficial. Este numai o aparenţă, pentru că interpretarea logică a textului, raportată la o interpretare sistematică a Constituţiei, ne conduce la concluzia după care este de neconceput ca publicarea ordonanţei de urgenţă în Monitorul Oficial să se facă înainte ca aceasta să fie depusă spre dezbatere la Camera competentă.
Tocmai de aceea, sugerăm Guvernului să instituie regula, în practica elaborării ordonanţelor de urgenţă, după care, în preambulul ordonanţei, unde se menţionează temeiul constituţional, şi înainte de motivarea urgenţei, să se facă precizarea că ordonanţa a fost depusă spre dezbatere la Camera Deputaţilor sau la Senat, după caz, cu indicarea datei. în acest sens, a fost modificată şi reglementarea care are rolul de drept comun în materie de tehnică legislativă, adică Legea nr. 24/2000 ", cu modificările ulterioare, fiind vorba de introducerea art. 10', care, în alin. (2), „condiţionează" publicarea în Monitorul Oficial de „dovada scrisă" a depunerii ordonanţei de urgenţă la Camera competentă a fi sesizată.