ARTICOLUL 118 Forţele armate Administraţia publică centrală de specialitate Administraţia publică

ARTICOLUL 118

Forţele armate

(1) Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale. În condiţiile legii şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte, armata contribuie la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la acţiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii.

(2) Structura sistemului naţional de apărare, pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare, precum şi statutul cadrelor militare, se stabilesc prin lege organică.

(3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi celorlalte componente ale forţelor armate stabilite potrivit legii.

(4) Organizarea de activităţi militare sau paramilitare în afara unei autorităţi statale este interzisă.

(5) Pe teritoriul României pot intra, staţiona, desfăşura operaţiuni sau trece trupe străine numai în condiţiile legii sau ale tratatelor internaţionale la care România este parte.

Comentarii despre ARTICOLUL 118 Forţele armate Administraţia publică centrală de specialitate Administraţia publică

sonia ivan 4.07.2012

1. Noţiune şi sediul materiei în dreptul comparat. în lucrările de drept administrativ, cel puţin de inspiraţie franceză, Armata este analizată în sfera serviciilor publice administrative de interes naţional, alături de ordinea publică, siguranţa naţională etc. Este şi explicaţia faptului că despre un minister al forţelor armate, ca de altfel, şi despre un minister de interne (al „treburilor dinlăuntru" în exprimarea Regulamentelor Organice la noi) s-a vorbit de când a apărut ministerul, ca instituţie şi, implicit, de când au apărut guvernele, în accepţiunea modernă a termenului. Este greu de

Citește mai mult

conceput, în prezent şi într-o perioadă îndelungată de timp, ca organizarea ministerială dintr-un stat să nu cuprindă şi un minister ce are ca obiect de activitate administrarea „treburilor oştirii"; denumirile variază, cea mai frecventă fiind denumirea de Minister al Apărării. Trebuie precizat, însă, că în unele state există o organizare ministerială pe categorii de trupe (de exemplu SUA).

Dată fiind importanţa forţelor armate, pentru că, într-un fel sau altul, şi nu numai într-o notă metaforică, istoria omenirii este istoria confruntărilor militare, în constituţiile scrise s-a simţit nevoia să se consacre dispoziţii cu privire la rolul armatei, a organismelor militare, în general, şi foarte multe constituţii prevăd şi organisme speciale, în sensul de Comandament Suprem, Consiliu Suprem de Apărare, aşa cum a prevăzut şi Constituţia României din 1923, soluţie preluată şi de Constituţia din 1991, cum vom arăta în comentariul următor.

Reglementările constituţionale sunt foarte variate în ceea ce priveşte tehnica de reglementare a materiei „forţelor armate", dar se pot identifica două mari soluţii tehnico-juridice: a) soluţia unui sediu general al dispoziţiilor referitoare la armată (majoritatea constituţiilor ţărilor membre ale Uniunii Europene); şi b) soluţia unor norme separate cu privire la obligaţia de a satisface serviciul militar, la comanda armatei, la mobilizarea armatei, la declararea stării de război etc. (Constituţiile Franţei, Italiei şi Finlandei).

Trebuie precizat, însă, că şi în constituţiile din prima categorie există dispoziţii cu privire la obligaţia cetăţenilor de a efectua serviciul militar, de a participa la apărarea patriei ori cu privire la declararea stării de război, dispoziţii cuprinse fie în titlurile, capitolele etc. consacrate drepturilor şi îndatoririlor fundamentale, fie în titlurile capitolele etc. care vizează autorităţile publice.

Aşa, de pildă, obligaţia de a îndeplini un anumit serviciu militar apare în Constituţia R.F.G. în art. 12 lit. a) sub forma: „Bărbaţii care au împlinit vârsta de 18 ani sunt obligaţi să servească în forţele armate, în Corpul Federal de Protecţie a Frontierelor sau într-un grup de protecţie civilă", text plasat în Titlul I consacrat drepturilor fundamentale. în acelaşi sens poate fi citat şi art. 30 din Constituţia Spaniei, art. 52 din Constituţia Italiei etc.

In ceea ce priveşte locul în care este plasat sediul general al materiei consacrate forţelor armate, se pot identifica mai multe situaţii: a) în partea generală a Constituţiei, de exemplu art. 8 din titlul preliminar al Constituţiei Spaniei; b) într-un titlu sau capitol distinct, de exemplu Titlul VI „Despre forţa publică" din Constituţia Belgiei, Titlul X „Apărarea naţională" din Constituţia Portugaliei, Cap. 3 „Apărarea naţională" din Constituţia Turciei, Cap. 8 „Forţele armate şi Poliţia" din Constituţia Ungariei, Titlul V „Despre puterea armatei" din Constituţia României din 1923; c) într-o subdiviziune separată, adică într-o secţiune, într-un paragraf sau într-o parte separată dintr-un titlu sau dintr-un capitol (de exemplu secţiunea a Il-a, Alte dispoziţii" din Cap. V „Legislaţia şi administraţia din Constituţia Olandei, art. 87 din Titlul VIII „Executarea legilor federale şi administraţia federală din Constituţia Germaniei, art. 9 din cap. 10 „Relaţiile cu alte state" din Constituţia Suediei etc.).

II. Regimuri constituţionale europene. Cât priveşte conţinutul reglementării, soluţiile din Constituţiile ţărilor membre UE sunt destul de variate, aceasta şi după cum sediul general al materiei „forţelor armate" mai este sau nu întregit de alte dispoziţii referitoare la drepturile cetăţenilor sau la competenţele autorităţilor publice.

Dată fiind importanţa cu totul specială a acestei probleme în contextul integrării ţării noastre în NATO şi pe fondul luptei împotriva terorismului, considerăm că sunt necesare, pentru a se putea face comparaţie între reglementările din Constituţia României şi reglementările din Constituţiile ţărilor membre ale UE câteva exemplificări.

Astfel, art. 8 din Titlul preliminar din Constituţia Spaniei, în cele două alineate reglementează componenţa forţelor armate şi precizează misiunea acestora, anume, garantarea independenţei, a suveranităţii Spaniei, apărarea integrităţii teritoriale şi, foarte interesant, a ordinii constituţionale.

Se precizează, totodată, că bazele organizării militare conform principiilor prevăzute de Constituţii se vor stabili printr-o lege organică.

Reamintim, însă, că în Constituţia Spaniei există şi alte dispoziţii care, în sens larg, se referă la forţele armate. în afară de art. 30, citat, reţinem art. 62 lit h), care precizează dreptul Regelui de a exercita comanda supremă a forţelor armate, respectiv art. 63 alin. 3, care precizează regimul constituţional al declarării războiului şi al încheierii păcii, şi anume decretul Regal emis cu autorizaţia prealabilă a Cortesurilor Generale.

Articolul 87a din Titlul VIII din Constituţia Germaniei, strict formal, cuprinde numai patru alineate, dar acestea consacră reguli esenţiale ale regimului constituţional al forţelor armate. Astfel, se menţionează dreptul Federaţiei de a pune pe picioare forţele armate pentru apărare, precum şi necesitatea ca efectivele şi cheltuielile pentru organizarea acesteia să fie prevăzute în buget. Apoi este prevăzută regula după care forţele armate nu pot fi angajate în probleme de apărare decât în măsura în care legea fundamentală autorizează în mod expres, text care a ridicat serioase probleme în momentul în care trupele germane au fost solicitate să facă parte, sub egida ONU, din forţele de menţinere a păcii în Somalia. S-a solicitat, cum se cunoaşte, punctul de vedere al Curţii Constituţionale Federale care, după o decizie provizorie prin care a avizat participarea pentru 1 an de zile, a emis o decizie definitivă, interpretându-se că este constituţională o asemenea participare.

Apoi, este stabilit regimul constituţional al forţelor armate atunci când este decretată „starea de apărare sau de tensiune" şi, în fine, sunt precizate condiţiile în care pot fi angajate forţele armate pentru a sprijini Poliţia, Corpul Federal de Protecţie a Frontierelor, reţinându-se că trebuie să fie vorba de un caz de pericol pentru menţinerea ordinii constituţionale, liberale şi democratice a Federaţiei şi a Landurilor, pericol creat „de răsculaţi organizaţi şi înarmaţi milităreşte".

Este de observat că apare şi în această Constituţie ideea implicării armatei pentru menţinerea ordinii constituţional-democratice.

Constituţia Olandei, în capitolul pe care l-am menţionat mai sus, consacră forţelor armate 7 articole (art. 96-102, cu precizarea că art. 101 în redactarea iniţială a fost abrogat dobândind o nouă redactare în 1986), dar plasarea acestor texte nefiind deloc întâmplătoare, după textele prin care se precizează poziţia Olandei faţă de ordineajuridică internaţională, raporturile dintre dreptul internaţional şi cel intern etc.

Mai întâi, în ceea ce priveşte forţele armate, se reglementează condiţiile în care Regatul declară starea de război, şi anume necesitatea autorizării prealabile a Statelor Generale, precum şi excepţiile de la această regulă. Apoi, este reglementată obligaţia cetăţenilor de a contribui la menţinerea independenţei Regatului şi la apărarea teritoriului acestuia. Foarte interesant este de reţinut faptul că o asemenea obligaţie, potrivit art. 97 din Constituţie, poate fi impusă şi persoanelor care nu au cetăţenie olandeză, dar care sunt rezidente în Olanda. Nici legiuitorul constituant olandez, mai ales că este vorba de o Constituţie relativ recentă (1983), nu a scăpat din vedere precizarea scopului forţelor militare, iar Constituţia Olandei este una dintre puţinele Constituţii din lume care plasează forţele armate sub autoritatea supremă a Guvernului şi nu a şefului de stat (art. 98). Este prevăzut, totodată, şi serviciul militar activ, reglementându-se şi posibilitatea unui serviciu alternativ pentru obiectorii de conştiinţă. în ceea ce priveşte angajarea de trupe străine, Constituţia consacră regula potrivit căreia această angajare se face numai pe baza legii, iar legea este actul juridic al Parlamentului.

Constituţia Belgiei din 1994 reprezintă un criteriu de referinţă în ceea ce priveşte conciziunea materiei forţelor armate, fiindu-i afectate 5 articole (art. 182-186, toate redactate sintetic într-un singur alineat), care, în ordine, au ca obiect modul de recrutare al armatei (prin lege, care reglementează şi modul de avansare şi obligaţiile militarilor); modalitatea de stabilire a contingentelor armate (prin lege anuală care trebuie reînoită expres); organizarea Jandarmeriei (se face trimitere la lege); regimul trupelor străine (acestea sunt admise în serviciul statului sau pot traversa teritoriul numai în virtutea unei legi); protecţia militarilor (aceştia nu pot fi privaţi de grade, de onoare sau de pensie, decât în maniera determinată de lege).

Constituţia Austriei, deşi revizuită, practic reelaborată în anul 1995, se menţine, sub aspectul fondului pe o linie tradiţională de reglementare a acestei materii, iar tehnic juridic se rezumă la un articol ce cuprinde cinci alineate, apoi la unele alineate sunt prevăzute puncte, litere etc.

Ca problematică, se reglementează misiunea forţelor armate şi principiile organizării acestora, condiţiile în care armata federală poate face apel la „puterea civilă" (pentru a sprijini apărarea militară a ţării prin care se înţelege atât protejarea instituţiilor constituţionale şi a libertăţilor democratice ale cetăţenilor cât şi menţinerea de o manieră generală a ordinii şi securităţii interne, respectiv pentru sprijinirea în caz de calamitate naturală şi accidente de o anvergură extraordinară), atribuţiile Preşedintelui federal de comandant suprem al armatei federale şi rolul ministrului federal, condiţiile în care Landurile vor colabora în chestiunile de recrutare şi încartiruire a trupelor.

Constituţia Suediei din 1974, în singurul articol ce are ca obiect forţele armate, deci într-o reglementare sintetică, rezolvă câteva probleme esenţiale care s-au impus drept constante ale constituţionalismului contemporan şi anume: arată cine poate angaja forţele armate ale Regatului sau o parte a acestora şi în ce condiţii (Guvernul în cazul unei agresiuni armate contra Regatului); precizează condiţiile în care forţele armate suedeze pot fi angajate într-o altă ţară (consimţământul Parlamentului, existenţa unei legi care să fixeze măsurile admisibile, existenţa unei convenţii sau obligaţii internaţionale, aprobate de Parlament, care să impună o asemenea intervenţie); declararea stării de război (numai în caz de atac armat contra Regatului) şi abilitarea forţelor armate de a recurge la forţă pentru a se opune violării teritoriului naţional.

Constituţia Portugaliei consacră apărării naţionale un titlu care cuprinde 4 articole, toate cu mai mute alineate, ultimele 2 articole având 6, respectiv 7 alineate. Este aici şi o explicaţie de ordin istoric, legată de faptul că în Portugalia, la fel ca şi în Spania în 1978 şi, apoi, în România în 1991, Constituţia a fost elaborată după înlăturarea unui regim dictatorial, în timp ce în Suedia, un regim constituţional din secolul al XlX-lea, care a condus la o stabilitate politică şi la o prosperitate economică de excepţie, a fost actualizat prin Constituţia din 1974.

De altfel, Constituţia Portugaliei, cu298 de articole, este una dintre constituţiile cele mai „voluminoase" nu numai din Europa, ci din întreaga lume.

Pe fond, în titlul consacrat apărării naţionale din Constituţia Portugaliei sunt reglementate principiile apărării naţionale (este obligaţia statului ca obiectiv garant al ordinii naţionale, integrităţii teritoriale, a libertăţilor şi securităţii populaţiei contra tuturor agresiunilor şi ameninţărilor externe în respectul ordinii constituţionale, a instituţiilor democratice şi a convenţiilor internaţionale), Consiliul Superior de Apărare Naţională (care este prezidat de Preşedintele Republicii) regulile de organizare a armatei şi obligaţiile cetăţenilor pentru apărarea patriei.

Este de observat că şi în Constituţia Portugaliei apare ca scop al apărării naţionale şi, deci, ca misiune a forţelor armate, respectarea ordinii constituţionale şi a instituţiilor democratice, idee preluată şi în textul din Constituţia României la care ne referim.

III. Semnificaţia modificărilor din 2003. Analiza dreptului comparat, necesităţile specifice din ţara noastră au condus la formula tehnică actuală, anume includerea, în cadrul secţiunii ce are ca obiect serviciile publice administrative, a două articole referitoare la două din aceste servicii, esenţiale nu numai pentru statul de drept, ci şi pentru însăşi fiinţa statului, apărarea naţională şi asigurarea ordinii publice.

Reglementarea aparte a statutului constituţional al armatei rezultă din aceea că armata nu constituie, în filozofia Constituţiei, doar o componentă majoră a administraţiei publice. Rolul esenţial al armatei în societate şi în stat este definit în primul alineat al art. 118, care consacră principiul subordonării armatei exclusiv voinţei poporului, pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale, respectiv pentru îndeplinirea misiunilor ce rezultă din tratatele internaţionale.

Din coroborarea art. 118 cu art. (2) din Constituţie rezultă că nici un organ reprezentativ nu poate pretinde armatei decât acţiuni care să reprezinte garanţii pentru suveranitatea, independenţa şi unitatea statului, pentru integritatea teritorială a ţării ori pentru democraţia constituţională.

Versiunea iniţială a textului consacrat forţelor armate a fost substanţial modificată, prin Legea de revizuire a Constituţiei, fie prin completarea unor alineate, fie prin reformularea lor [doar alin. (4) nu a suferit modificări], pentru a se pune de acord terminologia din legislaţia română cu terminologia din documentele NATO şi, totodată, pentru a se da expresie constituţională angajamentelor României faţă de structurile NATO, respectiv, pentru a se da expresie evoluţiilor care au intervenit în cadrul forţelor armate, în contextul pregătirii României pentru integrarea în UE.

In aceste condiţii, era firesc şi necesar ca în Constituţia României să se prevadă şi posibilitatea participării armatei române la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, respectiv la acţiunile privind menţinerea sau restabilirea păcii. De altfel, la data revizuirii Constituţiei, componente ale forţelor armate române erau deja angajate în asemenea acţiuni, şi fară modificarea textului Constituţiei se puteau ridica semne de întrebare asupra constituţionalităţii actelor juridice care au stat la baza participării trupelor române, la asemenea acţiuni în fosta Iugoslavie, Afganistan şi, mai recent, în Irak.

IV. Regimul juridic al organizării armatei. Alineatul 2 al articolului la care ne referim, în redactarea dată prin Legea de revizuire a Constituţiei, conţine o enumerare a elementelor din „sfera forţelor armate" ce fac obiectul de reglementare al legii organice, şi anume: a) structura sistemului naţional de apărare; b) pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare; c) statutul cadrelor militare.

Dacă se face o comparaţie între redactarea dată prin Legea de revizuire a Constituţiei şi redactarea iniţială din 1991 se constată că, prin Legea de revizuire a Constituţiei, a fost înlăturată din text „organizarea armatei", ca obiect al legii organice. Această înlăturare n-a fost întâmplătoare, la ea s-a ajuns tocmai datorită dificultăţilor de ordin practic la care a condus textul constituţional iniţial, dificultăţi care au impus modificări de ansamblu prin Legea de revizuire a Constituţiei.

Este evident că problema organizării armatei, care presupune structuri diverse aflate pe diferite eşaloane ierarhice, în mod obiectiv, nu poate face obiectul numai a unei legi organice, a legii ca act adoptat de Parlament, în general, fiind chestiuni care vizează organizarea armatei, ce sunt reglementate prin hotărâri de Guvern sau, după caz, prin ordin al ministrului apărării naţionale

Pe de altă parte, completarea sferei legilor organice în art. 73 şi cu lit. f), care se referă la regimul stării de mobilizare totală sau parţială a armatei şi a stării de război, a făcut inutilă menţinerea sintagmei „organizarea armatei" şi în alin. (2) al art. 118.

Din modul de redactare a alin. (2), la care ne referim, rezultă că legiuitorul constituant a avut în vedere elaborarea mai multor legi organice.

Alineatul 3 extinde regulile consacrate de primele două alineate şi la celelalte componente ale forţelor armate cum ar fi serviciile de informaţii ale statului, jandarmeria etc. în felul acesta, se reflectă la nivel constituţional doctrina militară actuală, după care armata este doar o componentă a forţelor armate, şi anume componenta principală. Aşa se explică de ce art. 118 la care ne referim, este consacrat forţelor armate şi nu numai armatei.

Forţele armate presupun o organizare specifică, un statut militar, tocmai spre a putea realiza scopurile prevăzute de alin. (1), ceea ce conduce, logic, la organizarea de activităţi militare numai în sfera competenţei unei autorităţi statale. Este principiul pe care-1 consacră expres alin. (3) al art. 118. Această regulă este menţionată şi pentru activităţile paramilitare.

Consacrarea unui atare principiu printr-o normă prohibitivă („organizarea de activităţi militare sau paramilitare în afara unei autorităţi statale este interzisă") relevă gravitatea şi importanţa problemei reglementate, mai ales dacă avem în vedere că normele cuprinse în constituţii sunt, de regulă, permisive. Logica internă a textului ne conduce la ideea după care activităţile paramilitare fac parte din „sistemul naţional de apărare", de unde necesitatea înfiinţării unei autorităţi statale care va desfăşura o asemenea activitate (de ex, garda).

V. Regimul trupelor străine. în ceea ce priveşte alin. (5), se impune a observa că legiuitorul constituant din 1991 a operat cu două ipoteze -intrarea trupelor străine pe teritoriul ţării şi trecerea trupelor străine pe teritoriul ţării -, deoarece se vizau două situaţii diferite. S-a considerat, atunci, că era de la sine înţeles că, de fapt, operaţiunea fizică de trecere a trupelor străine pe teritoriul ţării presupune şi intrarea acestora pe teritoriu, chiar dacă nu orice intrare a trupelor străine pe teritoriul României a fost făcută doar în ideea „tranzitării"; istoria ne-a demonstrat, în repetate rânduri, că unele trupe străine au intrat ca să rămână. Textul a dat naştere la discuţii, la interpretări, motiv pentru care în noua redactare se face referire şi la staţionare şi la desfăşurare de operaţiuni.

Din modul în care este redactat acest alineat se deduce că nu se adoptă o lege-cadru pentru a consacra „catalogul" condiţiilor intrării, trecerii etc. de trupe străine, şi că este necesară o lege pentru a fixa atari condiţii de fiecare dată când se va pune o astfel de problemă. Deşi nu se face o atare precizare, vom trage concluzia că suntem în prezenţa tot a unei legi organice. Este de precizat, faţă de noua redactare a alin. (1), că la o asemenea lege se va recurge dacă nu există un tratat internaţional.

Mai menţionăm că principiul consacrat de alin. (5) reprezintă o reiterare a principiului similar consacrat de art. 123 din Constituţia din 1923 („Nici o trupă armată străină nu poate fi admisă în serviciul statului, nici nu poate intra sau trece pe teritoriul României, decât în puterea unei anume legi").

Răspunde