Noțiunea juridică de patrimoniu
| Comentarii |
|
noțiunea juridică de patrimoniu, Secţiunea I Introducere, Secţiunea a Il-a Noţiunea juridică de patrimoniu, Secţiunea a IlI-a Funcţiile patrimoniului
Secţiunea I Introducere
1. Etimologia şi evoluţia semantică a cuvântului patrimoniu. Fiecare cuvânt, vehicul cu care sensurile călătoresc, ca adevăraţi pasageri, în timp şi spaţiu, are aventura lui. In limba latină, patrimonium desemnează bunurile moştenite de la tată sau bunurile moştenite de la părinţi. Patriusînseamnă al tatălui sau părintesc. în biologie, genotipul mai este denumit şi patrimoniu ereditar.
Fie că reuneşte bunurile primite de la tată, de la părinţi sau de la strămoşi, fie că dă unitate creaţiei unei anumite comunităţi, fie că evocă resursele materiale apropriabile de un ipotetic subiect colectiv de drept ridicat la scara întregii umanităţi, fie că descrie o matrice biologică, patrimoniul are două trăsături caracteristice: este un ansamblu de elemente cu o natură comună şi apare ca un dat care nu este intim legat de ideea de persoană.
în drept, cuvântul patrimoniu a suferit un transfer semantic. Ca urmare, patrimoniul nu mai exprimă o relaţie cu trecutul şi cu ascendenţii, ci o relaţie cu prezentul şi cu persoana care este titularul drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut economic. Unitatea intelectuală a bunurilor care alcătuiesc patrimoniul este generată tocmai de această legătură cu o anumită persoană. A luat naştere astfel noţiunea juridică de patrimoniu. Această noţiune are însă
propria sa istorie, în principal în sfera dreptului privat, dar şi cu extensiuni în sfera dreptului public.
2. Scurt istoric ai noţiunii juridice de patrimoniu. A. Patrimoniul în dreptul roman. în dreptul roman, pe măsură ce s-a recunoscut personalitatea juridică nu numai lui pater familias, ca titular al unui patrimoniu de familie, ci şi celorlalţi membri ai familiei. Rezultă chiar din aceste formulări că accentul este pus pe legătura dintre patrimoniu şi persoana căreia îi aparţine.
Desigur, este vorba doar de o intuiţie, de o idee exprimată implicit, iar nu explicit, într-adevăr, legislatorii şi pretorii nu au fost preocupaţi de definiţii. Dezvoltat mai ales pe cale pretoriană, dreptul roman conţine, în principal, soluţii date unor probleme practice. Regulile sunt induse din precedente, fără a atinge însă nivelul de generalitate al definiţiilor. Vestiţi pentru adagiile lor, jurisconsulţii romani nu au fost nici ei preocupaţi să definească noţiunea de patrimoniu. Cu toate acestea, cum s-a observat, romanii “au cunoscut totuşi noţiunea de patrimoniu..., cel mai târziu pe la începutul epocii clasice”, în înţelesul de totalitate a drepturilor şi datoriilor unei persoane “susceptibile de o valoare pecuniară”. Alteori, erau folosiţi termenii bona, hereditas, pecunia-familiaquae pentru a desemna noţiunea de patrimoniu.
Oricum, adagiul bona non intelegunturnisi deducto aere alieni(pr'm bunuri nu se înţelege decât ceea ce rămâne după scăderea drepturilor altora) nu lasă nici o îndoială asupra intuiţiei exacte pe care romanii o aveau asupra noţiunii juridice de patrimoniu. Institutele lui Gaius
şi Institutele lui Justinian sunt expresia acestei evoluţii prin sistematizarea materiei în funcţie de persoane, de lucruri şi de acţiuni.
Legătura dintre persoană şi patrimoniu a fost uneori pusă sub semnul întrebării în ipoteza moştenirii deschise, dar neacceptate încă (hereditas iacet, sine domino). într-adevăr, în dreptul roman, spre deosebire de dreptul modern, momentul deschiderii succesiunii nu coincidea cu momentul transmiterii patrimoniului defunctului către succesori. Acceptarea succesiunii nu avea efect retroactiv, de consolidare a dobândirii moştenirii din momentul decesului lui de cuius. într-una din explicaţiile situaţiei patrimoniului între momentul deschiderii şi momentul acceptării succesiunii s-a considerat că patrimoniul era “o persoană morală care supravieţuia defunctului şi continua să fie un subiect de drepturi şi obligaţii.
B. Patrimoniul în vechiul drept francez. Noţiunea juridică de patrimoniu a fost preluată din dreptul roman în vechiul drept francez, cu aceeaşi semnificaţie implicită referitoare la legătura cu o anumită persoană. Tocmai pentru că era implicită, această legătură nu avea forţa pentru a pune în lumină ideea de unitate a patrimoniului. Divizibilitatea acestuia era acceptată fără nici o dificultate de ordin teoretic.
C. Teoria personalistă a patrimoniului. Mai târziu, în dreptul francez modern, noţiunea de patrimoniu a fost consacrată în Codul Napoleon. Redactorii acestui cod nu au fost însă, nici ei, preocupaţi să definească noţiunea juridică de patrimoniu. Textele şi, mai ales, principiile acestui cod au permis, după mai bine de o jumătate de secol de aplicare practică, elaborarea teoriei personaliste a patrimoniului Aceasta este, într-o formulare rămasă celebră, esenţa teoriei personaliste a patrimoniului. Legătura dintre persoană şi patrimoniu nu mai este doar implicită. Ea devine explicită, mai mult, definitorie.
D. Patrimoniul-scop. Tocmai această legătură a fost considerată, la un moment dat, o piedică în calea evoluţiilor vieţii comerciale. A apărut astfel, mai ales în şcoala germană de drept civil, tendinţa depersonalizării patrimoniului. Teoria patrimoniului de afectaţiune sau a
patrimoniului-scop (ZweckvermogenY.
E. Teoria modernă a patrimoniului. Compatibilitatea dintre teoria personalistă a patrimoniului şi teoria patrimoniului de afectaţiune a devenit posibilă pe măsură ce subiectele colective de drept au fost recunoscute, în forme multiple, nu numai în dreptul public, ci şi în dreptul privat. Pe lângă stat, comunităţi locale, instituţii publice, au apărut, ca subiecte colective de drept, societăţile comerciale, anonime sau cu răspundere limitată, precum şi diferite asociaţii şi fundaţii fără scop lucrativ. Ca şi persoana fizică, persoana juridică (persoana morală) este titulară a unui patrimoniu propriu. Nu a mai fost necesar să se multiplice patrimoniul unei persoane fizice prin intermediul ideii de afectaţiune, cât timp persoana fizică respectivă se putea asocia, într-un fel sau altul, pentru a întemeia o persoană morală cu un patrimoniu distinct. Mai mult, s-a recunoscut, chiar în dreptul francez, posibilitatea înfiinţării unei societăţi comerciale cu răspundere limitată de către o singură persoană.
Ca urmare, ideea de afectaţiune a încetat să mai submineze legătura indisolubilă dintre patrimoniu şi persoana fizică sau juridică, ci a devenit temeiul recunoaşterii divizibilităţii patrimoniului în mai multe mase de bunuri cu regimuri juridice distincte. Această sinteză a celor două teorii, iniţial ireconciliabile, cu privire la patrimoniu, este prezentă nu numai în doctrină, ci chiar în dreptul pozitiv.
Aşadar, după o istorie de câteva mii de ani, noţiunea juridică de patrimoniu rămâne legată de ideea de persoană, care explică unitatea sa, dar nu mai exclude ideea de divizare şi de afectaţiune în cazurile prevăzute de lege. Această restricţie este necesară pentru a împiedica depersonalizarea patrimoniului pe o cale ocolită, printr-un exces de divizări şi afectaţiuni.
Ca şi în dreptul roman, patrimoniul rămâne al nostru (nostrum patrimonium), chiar dacă el este divizat în mai multe mase de drepturi şi obligaţii pecuniare, fiecare cu un regim juridic distinct.
Secţiunea a Il-a Noţiunea juridică de patrimoniu
§1. Consideraţii preliminare
3. Utilizarea noţiunii de patrimoniu în dreptul civil român. Noţiunea de patrimoniu este regăsită în mai multe texte din Codul civil şi din legi speciale. în Codul civil, în articolul 781 se vorbeşte de “separaţia patrimoniului defunctului de acela al eredelui”, iar în articolul 784 se precizează: “Creditorii eredelui nu pot cere separaţia patrimoniilor în contra creditorilor succesiunii”. Articolul 1743 din Codul civil reia aceeaşi noţiune, tot în legătură cu separaţia patrimoniilor.
Legile civile speciale recurg la noţiunea de patrimoniu fie în legătură cu persoana juridică, în general, fie în legătură cu societăţile comerciale. Astfel, patrimoniul este un element constitutiv al persoanei juridice şi poate fi împărţit în cazul divizării acesteia.
în materia societăţilor comerciale, noţiunea de patrimoniu este utilizată fie în legătură cu atribuţiile administratorilor şi ale cenzorilor, fie în legătură cu reducerea sau majorarea capitalului social, fie în legătură cu dizolvarea, fuziunea şi divizarea acestor persoane juridice.
Există dispoziţii cu caracter civil şi în legi al căror principal obiect de reglementare nu sunt raporturile juridice civile. Fiecare unitate administrativ-teritorială (comunitatea locală) are un patrimoniu constituit din bunurile mobile şi imobile din domeniul public şi din domeniul privat, precum şi din drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial ale respectivei comunităţi.
Deşi este frecvent folosită în normele juridice civile, noţiunea de patrimoniu nu are o definiţie legală generală. Totuşi, fără a face expres referire la noţiunea de patrimoniu, articolul 1718 din Codul civil se apropie, prin conţinutul său, de o astfel de definiţie. Conform acestui text, “oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare”. îndatoririle, bunurile mobile şi imobile, prezente şi viitoare constituie tocmai conţinutul patrimoniului ca noţiune juridică.
§2. Elementele definitorii ale noţiunii juridice de patrimoniu
4. Enumerare. Trei sunt elementele indispensabile pentru înţelegerea acestei noţiuni: drepturile şi obligaţiile care alcătuiesc patrimoniul au valoare economică, sunt pecuniare (evaluabile în bani); aceste drepturi şi obligaţii patrimoniale formează o universalitate juridică; patrimoniul este un atribut al personalităţii.
5. Patrimoniul este alcătuit din drepturi şi obligaţii cu valoare economică. A. Criteriul patrimonialităţii. Clasificarea drepturilor subiective civile în drepturi patrimoniale şi drepturi personal nepatrimoniale este grăitoare pentru acest element definitoriu al noţiunii juridice de patrimoniu. Mai întâi s-a statuat că patrimoniul este alcătuit numai din drepturi şi obligaţii cu conţinut economic, adică evaluabil în bani, iar apoi acestea au fost denumite ca patrimoniale.
Criteriul evaluării băneşti este deci fundamental pentru a aprecia caracterul patrimonial al drepturilor şi obligaţiilor. Uneori, pe lângă acest criteriu, au fost avute în vedere şi alte criterii pentru a defini patrimonialitatea drepturilor şi obligaţiilor. Astfel, s-a vorbit despre grade de patrimonialitate, în funcţie de întrunirea unora sau altora dintre aceste criterii. Din acestă perspectivă, s-a afirmat că deplină patrimonialitate au elementele care sunt evaluabile în bani, cesibile cu titlu oneros şi transmisibile pentru cauză de moarte - derivă din acest criteriu esenţial şi exprimă, într-o formă sau alta, cum vom vedea în continuare, ideea de fungibilitate şi ideea de accesibilitate la schimb.
Deşi drepturile personale nepatrimoniale nu fac parte din conţinutul patrimoniului, totuşi faptele ilicite prin care se cauzează un prejudiciu ca urmare a vătămării acestor drepturi generează un raport de răspundere civilă delictuală. Dreptul de a cere repararea materială a prejudiciului este patrimonial, întrucât obiectul său este evaluabil în bani. Acest drept intră, în mod firesc, în conţinutul patrimoniului persoanei prejudiciate. Desigur, când este vorba de elemente nepatrimoniale pentru repararea daunelor morale, acestea nu mai intră în conţinutul patrimoniului.
Valoarea pecuniară a drepturilor şi obligaţiilor care compun patrimoniul determină şi valoarea economică a acestui ansamblu, înţeles ca un tot. Ca urmare, patrimoniul va avea o valoare economică pozitivă sau negativă în funcţie de raportul dintre activ şi pasiv. Drepturile sunt însumate la activ, iar datoriile formează pasivul. Tocmai pentru că au o valoare pecuniară, drepturile şi obligaţiile pot fi astfel contabilizate, indiferent de natura şi forma bunurilor care constituie obiectul lor. Pe această bază, poate fi apreciată starea de solvabilitate sau insolvabilitate în raport cu patrimoniul unei anumite persoane. în dreptul comercial, această apreciere este relevantă în materia falimentului.
Valoarea pecuniară a drepturilor şi datoriilor care compun patrimoniul nu presupune că toate acestea au ca obiect sume de bani, ci doar că el este evaluabil în bani. Desigur, ar fi exagerat să se creadă că fiecare element patrimonial are, în orice moment, o valoare determinată. De multe ori, creanţele nu sunt lichide, iar valoarea bunurilor imobile este doar determinabilă şi fluctuează în timp. Dincolo de această observaţie, trebuie să se reţină că nu este relevantă identitatea materială a bunurilor la care se referă drepturile şi datoriile, ci numai valoarea lor economică, bănească.
B. Fungibilitatea lato sensu a elementelor patrimoniale. Pe această bază s-a afirmat că elementele care compun patrimoniul sunt fungibile. Este vorba de o accepţie foarte generală, diferită de aceea din materia clasificării bunurilor.
în această accepţie generală, fungibilitatea nu priveşte bunuri singulare. De aceea, sensul ei nu se reduce la înlocuirea unui bun cu altul, în executarea unei obligaţii, fără ca prin aceasta să fie afectată valabilitatea plăţii. în această accepţie generală, fungibilitatea
poate fi exprimată şi prin ideea de accesibilitate la schimb.
C. Patrimoniul în sens economic. Valoarea economică a drepturilor şi obligaţiilor nu trebuie să conducă însă la confundarea noţiunii juridice de patrimoniu cu noţiunea economică de patrimoniu. în sens economic, patrimoniul este totalitatea bunurilor destinate să satisfacă nevoile de consum ale unei persoane sau, altfel spus, averea unei persoane. Sub acest aspect, patrimoniul cuprinde capitalul şi veniturile.
Din acestă perspectivă, nu poate fi primită teza conform căreia patrimoniul cuprinde doar drepturile patrimoniale, altfel spus se reduce la activul patrimonial. Această teză pune practic semnul egalităţii între noţiunea juridică de patrimoniu şi noţiunea economică de patrimoniu. Această confuzie nu este admisibilă. Fără legătura indisolubilă dintre activ şi pasiv s-ar pierde chiar unitatea juridică a patrimoniului, determinată de unitatea persoanei. Dincolo de acest considerent teoretic, există un argument de ordin practic: excluderea pasivului din patrimoniu n-ar mai face posibilă înţelegerea divizării patrimoniului în mase de drepturi şi obligaţii pecuniare afectate realizării unor scopuri determinate şi nici transmiterea universală şi transmisiunea cu titlu universal. într-adevăr, sub primul aspect, ideea de afectaţiune nu poate fi limitată la drepturile patrimoniale; activitatea pentru realizarea scopului determinat
presupune, în mod necesar, şi asumarea unor datorii patrimoniale. Sub cel de-al doilea aspect, transmisiunea universală şi transmisiunea cu titlu universal nu sunt posibile decât dacă patrimoniul este înţeles ca unitate a activului şi a pasivului.
D. în componenţa patrimoniului intră drepturile şi datoriile cu conţinut economic, iar nu bunurile care formează obiectul acestora. Mai multe argumente întemeiază această afirmaţie.
Mai întâi, în dreptul civil român, chiar drepturile patrimoniale sunt bunuri. într-adevăr, pe lângă bunurile corporale, există şi bunuri incorporale, printre care şi drepturile patrimoniale. Ca urmare, ar fi suficientă referirea la bunuri, fără a se face distincţie între bunurile corporale şi cele incorporale. Din această perspectivă, patrimoniul ar fi compus din bunuri (corporale şi incorporale).
Dacă s-ar adopta însă o asemenea premisă, consecinţa ar fi o inconsecvenţă logică, într-adevăr, nu s-ar înţelege de ce în patrimoniu sunt incluse numai bunurile la care se referă drepturile, iar nu şi bunurile la care se referă datoriile.
Nu aceste două argumente ni se par însă fundamentale.
Patrimoniul este o noţiune juridică, deci o realitate intelectuală. Ca urmare, el poate fi format tot din elemente intelectuale, adică din drepturi şi obligaţii patrimoniale, respectiv bunuri incorporale, iar nu din bunuri materiale, corporale. Acesta este argumentul teoretic peremptoriu.
în plus, mai există un argument de ordin practic. Dacă în patrimoniu ar fi incluse şi drepturile patrimoniale, şi bunurile care formează obiectul acestora, s-ar ajunge la o dublare a valorii economice, ceea ce ar denatura raportul dintre activul şi pasivul patrimonial.
Mai mult, este posibil ca asupra aceluiaşi bun să se exercite mai multe drepturi aflate în patrimonii diferite, ceea ce ar conduce la ideea că unul şi acelaşi bun ar putea fi contabilizat în activul fiecărui patrimoniu. Dacă sunt avute în vedere numai drepturile patrimoniale asupra unui bun, în fiecare patrimoniu va fi contabilizată, la activ, numai valoarea dreptului care se află în acel patrimoniu (de exemplu, nuda proprietate se află în patrimoniul unei persoane, iar dreptul de uzufruct, în patrimoniul altei persoane).
Totuşi, în doctrina juridică recentă s-a încercat să se acrediteze ideea că din patrimoniu fac parte numai bunurile care formează, direct sau indirect, obiectul drepturilor. Activul patrimonial ar fi, în această concepţie, un ansamblu de bunuri compus din lucruri corporale şi incorporale şi din obiectul potenţial care se va concretiza prin realizarea drepturilor reale şi personale. Această concepţie ignoră faptul că valoarea activului patrimonial, la un moment dat, este determinată de ceea ce există efectiv în patrimoniu, adică este tocmai suma valorii drepturilor pecuniare existente în acel moment în patrimoniu. De asemenea, nu se
ţine seama că, în cazul dezmembrării proprietăţii, drepturile care rezultă din dezmembrare au o valoare distinctă de aceea a dreptului de proprietate. încercarea de a înlocui drepturile şi datoriile patrimoniale cu obiectul acestora ar împiedica înţelegerea atât a legăturii dintre patrimoniu şi persoană, cât şi a ideii că patrimoniul este o punte între titularul său şi celelalte persoane.
6. Patrimoniul este o universalitate juridică. A. Universalitate juridică şi universalitate de fapt. Drepturile şi obligaţiile patrimoniale pot fi privite din două perspective: mai întâi, ele pot fi analizate ţinând seama de individualitatea fiecărui drept şi a fiecărei datorii; în al doilea rând, trecând dincolo de această individualitate, ele constituie un tot (universum, universitas, universalitas) care, deşi există în şi prin elementele componente, totuşi dobândeşte o realitate autonomă, distinctă de aceste elemente.
Din cea de-a doua perspectivă, s-a conturat noţiunea juridică de patrimoniu, înţeles ca o universalitate de drepturi şi obligaţii cu valoare economică. Altfel spus, patrimoniul este o universalitate juridică (universum ius, universitas iuris), iar nu una de fapt (universitas facti).
Noţiunea juridică de patrimoniu, este, aşadar, rezultatul unui îndelungat proces de generalizare şi abstractizare, de inducţie şi deducţie, de analiză şi sinteză, plecând de la soluţiile şi intuiţiile practice ale romanilor, până la teoriile moderne care îmbină cele mai rafinate elemente de tehnică şi teorie juridică.
Spre deosebire de universalitatea de fapt, universalitatea de drept conţine nu numai elemente active, ci şi datorii. Activul şi pasivul sunt definitorii pentru universalitatea juridică. Mai mult, în cazul universalităţii de fapt, bunurile care o compun nu sunt fungibile, în accepţia generală descrisă mai sus, întrucât individualitatea lor materială nu se topeşte într-o substanţă economică generală, comună. Ca urmare, înstrăinarea unor bunuri din universalitatea de fapt nu mai permite conservarea întregului prin intermediul subrogaţiei reale. Exemplul clasic este acela al unei biblioteci a cărei unitate rezultă din natura materială şi intelectuală a bunurilor care o compun, iar nu din valoarea ei economică. înstrăinarea cărţilor în mod individual determină diminuarea întregului, întrucât preţul primit nu ia locul bunurilor înstrăinate. Asemănătoare este şi situaţia colecţiilor de artă sau de altă natură. Când universalitatea de fapt este constituită dintr-un ansamblu de animale domestice (turmă, cireadă, herghelie, cârd), păstrarea întregului este posibilă pe cale naturală (reproducerea animalelor), iar nu pe cale juridică (subrogaţie reală).
în materie comercială, se apreciază că fondul de comerţ este o universalitate de fapt.
O situaţie specială rezultă din reglementarea garanţiilor reale mobiliare cuprinsă în titlul VI al Legii nr. 99 din 26 mai 1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice.
B. Patrimoniul şi masele patrimoniale. Ideea de universalitate juridică se regăseşte, într-un mod oarecum impropriu, şi în legătură cu masele patrimoniale în care este divizat patrimoniul. Este adevărat că, aşa cum vom vedea mai departe, fiecare masă patrimonială conţine, de regulă, şi drepturi, şi datorii patrimoniale, iar subrogaţia reală operează în mod diferenţiat, în raport cu fiecare dintre aceste mase patrimoniale. Sub acest aspect, se justifică extinderea ideii de universalitate juridică. De asemenea, extinderea ideii de universalitate juridică la masele patrimoniale din care este alcătuit patrimoniul este utilă pentru a distinge aceste ansambluri juridice de ansamblurile de fapt. în această ordine de idei, o masă patrimonială este privită ca universitas iuris, iar nu ca universitas facti. Totuşi, în mod riguros, numai patrimoniul este o adevărată universalitate juridică (universum ius, universitas juris), iar masele patrimoniale sunt doar părţi ale întregului, chiar dacă fiecare păstrează o unitate specifică determinată de un anumit grad de generalitate, de scopul căruia îi este afectată şi de regimul juridic special.
C. Patrimoniul există în şi prin elementele componente. Ca universalitate juridică, patrimoniul nu poate fi redus la drepturile şi datoriile pecuniare din conţinutul său. Uneori, pentru a se accentua această idee, se lasă să se înţeleagă că patrimoniul ar fi chiar independent de existenţa drepturilor şi datoriilor care îl alcătuiesc. Altfel spus, patrimoniul ar putea exista şi ca un recipient vid. Nu împărtăşim această idee. Ca noţiune generală şi abstractă, patrimoniul are consistenţă logică şi juridică numai în raport cu substanţa sa economică, care este dată de totalitatea drepturilor şi datoriilor pecuniare care-l compun.
Chiar dacă este, cum vom vedea, un atribut al personalităţii, fără distincţie între persoana fizică şi cea juridică, patrimoniul nu poate fi înţeles decât în strânsă legătură cu conţinutul său economic. Desigur, această precizare nu înseamnă că substanţa economică a patrimoniului este întotdeauna pozitivă, ci, cum am subliniat mai sus, ea poate fi şi negativă, când pasivul depăşeşte activul.
în consecinţă, patrimoniul nu poate fi redus la unele sau altele din drepturile şi datoriile pecuniare, privite în mod individual. Universalitatea patrimoniului nu poate fi redusă la individualitatea drepturilor şi datoriilor. Dar patrimoniul există însă în şi prin aceste elemente cu conţinut economic, pe toată durata existenţei persoanei fizice sau juridice.
Mai puţin vizibilă în momentul naşterii persoanei fizice, această idee este foarte prezentă în procesul de constituire a persoanei juridice. Astfel, nu este posibilă constituirea persoanei juridice în absenţa unui patrimoniu iniţial.
Chiar dacă s-ar putea imagina că, la un moment dat (de exemplu, imediat după naştere), patrimoniul ar fi total golit de drepturi şi obligaţii pecuniare, acest moment nu trebuie să fie confundat cu viaţa patrimoniului în întregul său. Afirmaţia că patrimoniul există numai în şi prin elementele pecuniare componente trebuie raportată nu atât la fiecare moment din viaţa patrimoniului, deşi ea se verifică în marea majoritate a acestor momente, ci la întreaga durată a patrimoniului. Altfel spus, este absurdă imaginea unui patrimoniu gol de la momentul naşterii şi până la momentul încetării personalităţii juridice.
D. Dinamica fluxurilor patrimoniale nu afectează universalitatea juridică. Diferenţierea patrimoniului de individualitatea elementelor componente este însă necesară pentru a înţelege că unitatea universalităţii juridice se păstrează indiferent de dinamica fluxurilor patrimoniale: persoana poate dobândi noi drepturi şi datorii pecuniare, poate înstrăina sau stinge drepturi şi datorii existente, fără ca prin aceasta să fie atinsă existenţa patrimoniului ca atare. Numai în acest fel este posibil ca patrimoniul să constituie, cum vom vedea, obiectul dreptului de gaj general al creditorilor chirografari. Indiferent de schimbările care au loc la nivelul individualităţii drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale, universalitatea juridică se păstrează ca realitate permanentă, continuă, pe durata existenţei persoanei. Din această perspectivă, are sens compararea patrimoniului cu un recipient, cu menţiunea că acest recipient nu poate fi niciodată complet gol, el trebuie să conţină cel puţin un element care să-l umple, indiferent că este vorba de un drept sau de o datorie, lată de ce, mai exactă este compararea patrimoniului cu “un adevărat cont curent al subiectului de drept, în care sunt trecute toate drepturile şi toate obligaţiile acelui subiect, şi al cărui conţinut este supus unei continue mişcări, prin apariţia de noi drepturi şi obligaţii, prin stingerea sau modificarea continuă a
celor vechi”.
E. Permanenţa şi continuitatea patrimoniului. Ca universalitate juridică, patrimoniul cuprinde nu numai drepturi şi datorii patrimoniale prezente, ci şi drepturi şi datorii viitoare. Această idee pune în evidenţă permanenţa şi continuitatea patrimoniului ca realitate juridică pe durata existenţei unei persoane (ideea este conţinută şi în sintagma “bunuri prezente şi viitoare”, utilizatăîn art. 1718 C. civ.). Aprecierea stării de solvabilitate sau de insolvabilitate a unei persoane se face însă în funcţie de raportul dintre activul şi pasivul patrimonial într-un anumit moment dat. într-un asemenea moment, se ţine seama numai de drepturile reale existente în patrimoniu, de creanţele şi datoriile scadente, iar nu de drepturile reale, de creanţele şi datoriile viitoare. Ca urmare, starea de solvabilitate şi starea de insolvabilitate sunt relative şi temporare, iar nu absolute şi definitive.
F. Concluzii. în concluzie, ca universalitate juridică, patrimoniul cuprinde toate drepturile şi datoriile patrimoniale, prezente şi viitoare, aparţinând unei anumite persoane.
Rezultă că această universalitate juridică există nu numai în şi prin elementele pecuniare componente (drepturi şi datorii), ci şi prin legătura indisolubilă cu persoana căreia îi aparţine patrimoniul.
Unitatea acestei universalităţi are o dublă dimensiune: pe de o parte, ea include toate elementele patrimoniale ale unei persoane; pe de altă parte, ea durează în timp de-a lungul întregii existenţe a persoanei. în fiecare moment al acestei durate, patrimoniul are un anumit conţinut de drepturi şi obligaţii pecuniare şi o anumită valoare economică a activului şi a pasivului. Imaginea patrimoniului într-un asemenea moment poate fi asemănată cu un stop-cadru într-un film cinematografic. Stabilirea raportului dintre activul şi pasivul patrimonial are relevanţă numai în funcţie de momentul ales ca punct de referinţă, fie că este vorba de urmărirea silită asupra bunurilor din patrimoniul debitorului, fie că este vorba de procedura reorganizării judiciare sau a falimentului unei societăţi comerciale. De asemenea, transmisiunea universală sau cu titlu universal operează în funcţie de un asemenea moment.
7. Patrimoniul este un atribut al personalităţii. Acest element este indispensabil pentru înţelegerea noţiunii juridice a patrimoniului. Precizăm însă că înţelegerea acestui element doar în lumina teoriei personaliste a patrimoniului nu este suficientă. Această teorie leagă, în mod indisolubil, patrimoniul de persoana fizică. Recunoaşterea personalităţii juridice pentru persoanele morale, de drept public şi de drept privat, a permis depăşirea dificultăţilor teoretice care au dus la conflictul dintre teoria personalistă a patrimoniului şi teoria patrimoniului
de afectaţiune.
Din ideea de atribut al personalităţii derivă ideea de apartenenţă. Elementele patrimoniale, active sau pasive, aparţin numai titularului patrimoniului. Sub acest aspect, ele sunt privative, în sensul că sunt proprii titularului patrimoniului, cu excluderea tuturor celorlalte persoane din sfera acestei legături de apartenenţă. Pe această bază, se constituie puterea pe care persoana o are asupra patrimoniului şi asupra elementelor patrimoniale. Această putere se exercită nu numai asupra drepturilor, ci şi asupra datoriilor patrimoniale.
Ideea de apartenenţă exprimă deci fundamentul personalist al patrimoniului şi explică puterea pe care persoana o are asupra patrimoniului său, dar nu poate justifica calificarea tuturor drepturilor patrimoniale ca drepturi de proprietate. în funcţie de context, trebuie să se facă distincţie între înţelesurile diferite ale termenului de proprietate.
întrucât este un atribut al personalităţii, patrimoniul se caracterizează prin mai multe trăsături.
A. Numai persoanele au un patrimoniu. Această trăsătură neagă posibilitatea existenţei unui patrimoniu fără titular, fără un subiect de drept care să îl susţină. într-adevăr, numai persoanele pot avea drepturi şi obligaţii. Subiectele de drept formează nodurile reţelei juridice alcătuite din raporturi juridice de drept public şi de drept privat, fără de care nu poate fi înţeleasă coeziunea comunităţilor umane în lumea modernă.
în dreptul civil român, fundaţia este persoană juridică, astfel încât nu se poate spune că patrimoniul ei ar fi lipsit de titular, idee care a fost folosită ca argument în construcţia teoriei patrimoniului de afectaţiune. Aşadar, în dreptul nostru civil, patrimoniul fundaţiei este atribut al personalităţii juridice al acesteia.
Desigur, ideea că numai persoanele au un patrimoniu are în vedere, în egală măsură, persoanele fizice şi persoanele juridice. în teoria modernă a patrimoniului, nu există o legătură directă între patrimoniul unei persoane juridice şi persoanele fizice care au constituit-o. Totuşi, o legătură indirectă, mediată, subzistă chiar şi în cazul fundaţiilor, în măsura în care se recunoaşte că schimbarea scopului fundaţiei se face numai de către fondator sau de majoritatea fondatorilor în viaţă. Numai dacă nici unul dintre aceştia nu mai este în viaţă, competenţa de a decide schimbarea scopului fundaţiei aparţine consiliului director, iar decizia poate fi luată numai cu votul a patru cincimi din numărul membrilor acestui organism. Altfel spus, existenţa persoanelor juridice nu poate fi concepută fără legătura cu persoanele fizice care le-au întemeiat sau care le asigură organizarea şi funcţionarea.
Mai mult, recunoaşterea existenţei persoanelor morale în forme multiple (de drept public sau de drept privat, comerciale sau fără scop lucrativ) nu trebuie să conducă la autonomizarea totală a acestora de persoanele fizice care le-au întemeiat sau care le asigură organizarea şi funcţionarea. Realitatea juridică a persoanelor morale nu trebuie să se întoarcă împotriva persoanelor fizice şi să restrângă sfera libertăţii acestora. Personalitatea juridică, precum şi capacitatea juridică şi patrimoniul sunt realităţi juridice care exprimă în planul dreptului tocmai măsura existenţei fiinţei umane, înţeleasă ca individualitate irepetabilă, precum şi protecţia acesteia. Realităţile juridice supraindividuale trebuie să rămână întotdeauna subordonate, mai ales în dreptul public, dar şi în dreptul privat, individului ca realitate naturală şi intelectuală, precum şi persoanei fizice ca expresie în planul dreptului a acestei realităţi.
B. Orice persoană are un patrimoniu. Această trăsătură, denumită şi realitatea patrimoniului, afirmă că existenţa universalităţii juridice nu depinde de cantitatea de drepturi şi obligaţii pecuniare aparţinând unei persoane ori de raportul dintre activul şi pasivul patrimonial. Nu este exclus ca, la limită, patrimoniul să conţină numai datorii. Totuşi, cum am precizat mai sus, patrimoniul nu poate exista ca vid juridic. De aceea, nu este riguros exactă ideea că şi în ipoteza “când o persoană nu are nici o avere actuală, ea are totuşi un patrimoniu, deoarece este suficient să existe drepturi eventuale, neexercitate, adică numai posibilitatea de a exercita drepturi, pentru a constitui un patrimoniu”. Pentru persoanele
juridice, patrimoniul şi asigurarea substanţei sale economice înseamnă chiar o condiţie de existenţă. Cât priveşte persoanele fizice, s-a observat, pe bună dreptate, că “oricât de sărac ar fi cineva, are totuşi un minimum de bunuri ce-i alcătuiesc patrimoniul”.
Totuşi, chiar dacă s-ar putea imagina că, la un moment dat, patrimoniul este golit complet de drepturile şi obligaţiile pecuniare, o asemenea situaţie n-ar fi un temei suficient pentru a desprinde patrimoniul în dimensiunea permanenţei şi continuităţii sale de elementele componente. Cum am precizat mai sus, ideea că patrimoniul există în şi prin aceste elemente se verifică în raport cu întreaga durată a patrimoniului, şi nu doar în raport cu unul sau altul dintre momentele acestei durate. Ca element al personalităţii, patrimoniul nu poate fi redus la unul sau altul dintre momentele existenţei sale. Legătura dintre persoană şi patrimoniu trebuie să fie deci privită în adevărata sa dimensiune temporală, exprimată prin permanenţă şi continuitate.
C. O persoană nu poate avea decât un singur patrimoniu. Criticile teoriei personaliste a patrimoniului şi-au pierdut treptat consistenţa, pe măsură ce interesul unei persoane fizice de a desfăşura mai multe activităţi, de a realiza mai multe scopuri şi de a-şi afecta bunurile în conformitate cu acestea a fost satisfăcut fie prin ideea divizării patrimoniului său în diferite mase de bunuri, fie prin participarea sa la constituirea unor persoane morale. Ca urmare, unicitatea patrimoniului nu mai este un obstacol în calea adecvării acestei noţiuni juridice la realităţile contemporane. Nu mai există, aşadar, o necesitate a multiplicării patrimoniului unei persoane.
D. Unitatea şi divizibilitatea patrimoniului.
a. înţelesul ideii de divizibilitate a patrimoniului. Caracterul indivizibil al patrimoniului era considerat, în teoria personalistă, o consecinţă firească, decurgând din ideea unităţii persoanei. Ulterior, s-a apreciat, pe bună dreptate, că nu există nici o contradicţie între ideea de unitate a persoanei şi a patrimoniului şi ideea de divizibilitate a patrimoniului. într-adevăr, deşi divizat în mai multe mase de drepturi şi obligaţii cu conţinut economic, patrimoniul rămâne unitar.
Ideea de unitate a patrimoniului, complementară ideii de unitate a persoanei ar fi compromisă numai dacă patrimoniul s-ar împărţi în mai multe patrimonii distincte, conform teoriei patrimoniului de afectaţiune. Dar divizarea patrimoniului în mai multe mase de drepturi şi datorii pecuniare este, în realitate, o împărţire a acestor drepturi şi datorii. Ca urmare, deşi formula divizibilităţii patrimoniului este încetăţenită, în realitate, nu patrimoniul este divizat în fracţiuni, ci drepturile şi datoriile sunt grupate în mase distincte, fiecare având un regim juridic propriu. Este adevărat că fiecare masă de drepturi şi datorii patrimoniale constituie o entitate distinctă atât de elementele individuale componente, cât şi de universalitatea patrimoniului. Generalitatea fiecărei mase depăşeşte individualitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care îi dau conţinut, fără a atinge însă nivelul universalităţii. Aşadar, numai în mod impropriu, se afirmă uneori că fiecare masă patrimonială este o universalitate. Astfel înţeleasă, divizibilitatea patrimoniului nu mai poate fi contrapusă unităţii patrimoniului.
b. Noţiunea de masă patrimonială şi comunicarea intrapatrimonială. Totuşi, datorită generalităţii sale, fiecare masă de drepturi şi obligaţii pecuniare împrumută unele trăsături ale patrimoniului înţeles ca universalitate.
Mai întâi, o asemenea masă nu se confundă cu drepturile şi obligaţiile componente, având o existenţă independentă faţă de cantitatea şi fluctuaţia acestora.
în al doilea rând, fiecare masă patrimonială are o dimensiune temporală, determinată de scopul căreia îi este afectată. Durata ei în timp nu coincide cu durata patrimoniului, fiind de obicei mai restrânsă. Ca urmare, fiecare masă patrimonială conţine nu numai elemente prezente, ci şi elemente viitoare.
în al treilea rând, subrogaţia reală cu titlu universal operează, cum vom vedea, în cadrul fiecărei mase patrimoniale.
în al patrulea rând, de regulă, o asemenea masă patrimonială conţine atât drepturi, cât şi obligaţii patrimoniale. Este de discutat dacă ea ar putea fi compusă numai din drepturi sau numai din obligaţii patrimoniale. Se apreciază, în general, că existenţa pasivului este, şi în cazul unei mase patrimoniale, o trăsătură definitorie, fără de care nu ar exista unitatea juridică a ansamblului. Acest punct de vedere este întemeiat. într-adevăr, chiar dacă s-ar putea imagina că subrogaţia reală cu titlu universal ar putea să opereze în cadrul unui ansamblu de drepturi patrimoniale, unitatea juridică a unui asemenea ansamblu presupune existenţa unui raport între activ şi pasiv.
în al cincilea rând, trebuie să se ţină seama că divizarea patrimoniului în mai multe mase de drepturi şi obligaţii pecuniare trebuie să aibă, întotdeauna, un temei legal, spre deosebire de universalităţile de fapt, care se constituie fie prin voinţa legiuitorului, fie prin voinţa titularului patrimoniului. Aceasta din urmă poate fi relevantă numai în mod indirect, ca o condiţie preliminară pentru aplicarea unui regim juridic care determină divizarea patrimoniului. în absenţa unui temei legal, divizarea ar putea deveni un mijloc prin care titularul patrimoniului i-ar putea frauda pe creditorii săi sau ar introduce, prin propria sa voinţă, obstacole în calea urmăririi bunurilor de către creditori. Or, specializarea gajului general al creditorilor chirografari trebuie să aibă, ca şi divizarea patrimoniului, un temei legal.
Cât priveşte însă întinderea răspunderii patrimoniale, ea este numai parţial limitată la fiecare masă patrimonială în legătură cu care s-a născut creanţa unui anumit creditor. în principiu, dacă elementele patrimoniale din masa respectivă nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţei, creditorul are posibilitatea, cu respectarea anumitor reguli legale, să urmărească celelalte bunuri din patrimoniul debitorului. Nu s-a acceptat încă ideea unei
întreprinderi individuale cu responsabilitate limitată, altfel spus, ideea limitării răspunderii numai la masa patrimonială în legătură cu care s-a născut o anumită datorie.
Deşi fiecare masă de drepturi şi obligaţii funcţionează ca un tot şi este privită, e drept, în mod impropriu, ca o universalitate juridică, în sensul că este compusă şi din activ, şi din pasiv, şi din elemente prezente, şi din cele viitoare, totuşi unitatea patrimoniului asigură comunicarea dintre diferitele mase de drepturi şi obligaţii. Mai mult, când dispare scopul căruia îi este afectată o anumită masă patrimonială, elementele componente se păstrează în cadrul universalităţii care este patrimoniul. Nu este vorba despre o transformare a unei universalităţi de drept într-o universalitate de fapt, pentru că drepturile şi datoriile care au format masa iniţială ca entitate juridică nu mai constituie un ansamblu distinct. Mai mult, ele nici n-ar putea forma un asemenea ansamblu distinct, chiar dacă ar exista voinţa expresă a titularului patrimoniului, întrucât o universalitate de fapt conţine numai drepturi, iar nu şi datorii, altfel spus, are doar activ, iar nu şi pasiv.
c. Aplicaţii ale ideii unităţii şi divizibilităţii patrimoniului. Ideea unităţii şi divizibilităţii
patrimoniului şi trăsăturile juridice ale maselor patrimoniale au mai multe aplicaţii în dreptul civil.
i) Astfel, în articolul 33 C. fam. se prevede expres că:
“Bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soţi.
Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, creditorul său personal poate cere împărţirea bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanţei sale.
în acest din urmă caz, bunurile atribuite prin împărţire fiecărui soţ devin proprii.” în mod simetric, conform art. 34 C. fam., “Creditorii comuni vor putea urmări şi bunurile proprii ale soţilor, însă numai după urmărirea bunurilor comune."
Rezultă din aceste texte că, în patrimoniul fiecărui soţ, masa bunurilor proprii şi masa
bunurilor comune sunt ca nişte vase comunicante. Unitatea patrimoniului face posibilă această comunicare dintre cele două mase de bunuri. Deşi fiecare masă de bunuri poate fi privită ca o universalitate juridică, în sensul precizat mai sus, adevărata universalitate juridică este patrimoniul. Astfel este posibil ca bunurile comune să devină, după împărţirea lor, bunuri proprii şi să fie urmărite de creditorii personali ai unui soţ, după cum creditorii comuni pot urmări, după epuizarea substanţei economice a bunurilor comune, şi bunurile proprii.
în mod asemănător, dacă nu identic, comunicarea dintre cele două mase de bunuri se produce în momentul încetării, desfiinţării sau desfacerii căsătoriei. în acest moment, proprietatea comună a soţilor se transformă în proprietate comună pe cote-părţi. Ca urmare,
fracţiunile ideale şi abstracte care revin fiecărui soţ, respectiv moştenitorului acestuia, în urma acestei transformări, intră în masa bunurilor proprii. Sub acest aspect, încetează, practic, divizarea patrimoniului fiecărui soţ.
ii) Tot astfel, acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar, potrivit art. 704 C. civ., determină numai într-un sens impropriu oprirea contopirii bunurilor din patrimoniul defunctului cu bunurile din patrimoniul eredelui. în realitate, nu există două patrimonii. în momentul deschiderii succesiunii, toate bunurile, fie că provin de la de cuius, fie că sunt ale eredelui, se regăsesc în acelaşi patrimoniu, respectiv în patrimoniul eredelui. Ceea ce numim patrimoniul lui de cuius şi patrimoniul eredelui nu sunt, în realitate, patrimonii distincte, ci un singur patrimoniu, divizat în două mase de drepturi şi obligaţii pecuniare, fiecare cu un regim j-uridic distinct. Unitatea patrimoniului eredelui, chiar astfel divizat, permite ca, după îndestularea creditorilor defunctului, dacă activul este mai mare decât pasivul transmis de la acesta, drepturile rămase să se contopească cu masa drepturilor şi datoriilor eredelui. în acest fel, sub acest aspect, încetează practic divizarea patrimoniului eredelui.
iii) Mutatis mutandis, această observaţie este valabilă şi în ipoteza separaţiei de patrimonii prevăzută în art. 781-784 C. civ.. în realitate, nu există două patrimonii separate, există doar patrimoniul eredelui în interiorul căruia masa drepturilor şi datoriilor provenite de la de cuius este separată de masa drepturilor şi datoriilor pe care eredele le avea în momentul deschiderii succesiunii. Cele două mase funcţionează ca universalităţi juridice distincte, până în momentul în care creditorii moştenirii îşi îndestulează, total sau parţial, creanţele. Dacă activul depăşeşte pasivul transmis de la defunct, drepturile patrimoniale rămase se contopesc cu masa drepturilor şi datoriilor eredelui.
iv) Chiar şi în cazul statului şi al comunităţilor locale, patrimoniul este unitar, deşi domeniul public şi domeniul privat formează obiectul unor drepturi diferite de proprietate: dreptul de proprietate publică şi dreptul de proprietate privată. Unitatea patrimoniului explică şi în acest caz comunicarea juridică între domeniul public şi domeniul privat, în condiţiile expres prevăzute în Legea nr. 213/1998. Astfel, trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică, este posibilă, după caz, prin hotărârea Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti ori a consiliului local (art. 7 lit. e şi art. 8 alin. 1). în mod simetric, în art. 10 alin. 2 se prevede că “Trecerea unui bun din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărârea Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau al consiliului local”.
Sunt însă domeniu public şi domeniu privat adevărate mase patrimoniale în înţelesul prezentat mai sus? Stricto sensu, domeniul public şi domeniul privat nu constituie adevărate mase patrimoniale, întrucât ele includ numai obiectele dreptului de proprietate publică şi respectiv ale dreptului de proprietate privată, aparţinând statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, iar nu drepturile însele şi, în plus, exclud datoriile. Lato sensu, s-ar putea însă aprecia că domeniul public şi domeniul privat sunt mase patrimoniale. în acest sens larg, domeniul public ar include totalitatea drepturilor de proprietate având ca obiect bunurile destinate uzului sau utilităţii publice, prin natura lor sau prin voinţa legiuitorului, toate drepturile patrimoniale care, potrivit legii sunt surse ale dreptului de proprietate publică, precum şi toate datoriile patrimoniale constituite în legătură cu aceste drepturi. în acelaşi sens larg, domeniul privat ar include toate drepturile şi datoriile patrimoniale ale statului sau ale comunităţilor locale care nu fac parte din domeniul public lato sensu.
v) în cazul societăţilor comerciale, drepturile şi obligaţiile sunt de asemenea împărţite în mai multe mase cu regimuri distincte, iar unitatea patrimoniului asigură comunicarea juridică dintre acestea.
vi) Activităţile desfăşurate în cadrul profesiunilor liberale (avocaţi, medici, notari, executori judecătoreşti etc.) presupun existenţa unui aşa-numit patrimoniu profesional. în realitate, este vorba de o masă patrimonială destinată exercitării profesiei.
Patrimoniul comercianţilor persoane fizice include, de asemenea, o masă de bunuri afectate scopului respectiv.
în concluzie, între ideea unităţii patrimoniului şi ideea divizibilităţii patrimoniului, astfel cum se înţelege din cele de mai sus, nu există incompatibilitate, ci complementaritate.
E. Patrimoniul este inalienabil. Ca atribut al personalităţii, patrimoniul nu poate fi desprins de persoana care este titularul său. Drepturile pot fi înstrăinate, grevate cu sarcini, modificate, datoriile pot fi executate, se pot asuma noi datorii, dar aceste fluxuri patrimoniale nu echivalează cu transmiterea patrimoniului ca universalitate juridică. Patrimoniul este inalienabil, nu în individualitatea elementelor care-l compun, ci ca universitas juris.
Decesul persoanei fizice determină transmiterea patrimoniului acesteia la moştenitori. Această transmitere înseamnă, totodată, încetarea existenţei patrimoniului. Drepturile şi datoriile defunctului, indiferent că este vorba despre o transmisiune universală sau una cu titlu universal, devin parte componentă a unui alt patrimoniu. Mai corect este să spunem că se transmite nu patrimoniul, care încetează o dată cu decesul persoanei fizice, ci drepturile şi datoriile existente în patrimoniu în acel moment, fie în mod integral, când există un singur erede, fie în mod divizat, în sens juridic, când există mai mulţi moştenitori.
Nu trebuie să inducă în eroare nici prevederile art. 1399-1401 C. civ. în realitate, aceste dispoziţii legale nu reglementează vânzarea unui patrimoniu, ci numai vânzarea unei mase de drepturi şi obligaţii, respectiv universalitatea juridică rămasă de la defunct.
Tot astfel, în cazul reorganizării persoanei juridice, este vorba de o transmitere integrală sau divizată, în sens material sau juridic, a tuturor drepturilor şi datoriilor din patrimoniu, dacă este vorba de comasare sau divizare totală, fie de transmiterea unei părţi materiale din patrimoniu, dacă este vorba de divizare parţială. în primul caz, încetează persoanele juridice prin procesul de comasare sau divizare totală, ceea ce are ca efect şi încetarea patrimoniului lor ca universalitate juridică şi transmiterea drepturilor şi obligaţiilor aflate în acel moment în patrimoniu către succesori. Acelaşi efect se produce şi în celelalte ipoteze de încetare a persoanei juridice.
8. Definiţia noţiunii juridice de patrimoniu. Reunind toate elementele prezentate mai sus, rezultă că noţiunea juridică de patrimoniu desemnează totalitatea drepturilor şi datoriilor cu conţinut economic, aparţinând unei persoane. în această expresie sintetică regăsim tot ceea ce este definitoriu pentru noţiunea analizată: ideea valorii economice, ideea universalităţii şi fundamentul personalist al patrimoniului.
Nu mai puţin, în această definiţie sunt incluse două dimensiuni esenţiale ale patrimoniului, în primul rând, patrimoniul are o natură pur intelectuală.
în această ordine de idei, devin vizibile fundamentul personalist al patrimoniului şi ideea de apartenenţă, adică legătura dintre elementele patrimoniale - active şi pasive, privite ut singuli şi ut universitas - şi persoană. Mai mult, ideea de apartenenţă poate fi extinsă la întreaga sferă juridică a persoanei şi la elementele patrimoniale şi nepatrimoniale care o compun.
în aceeaşi ordine de idei, devine vizibil faptul că patrimoniul constituie puntea dintre titularul său şi comunitatea în care acesta se integrează. Patrimoniul este astfel şi expresia reţelei juridice cu conţinut economic în centrul căreia se află o anumită persoană. El nu
exprimă doar unitatea persoanei, ci şi aptitudinea acesteia de a se integra, ca un adevărat nod, în reţeaua raporturilor juridice patrimoniale. Prin intermediul acestei reţele, se realizează schimburile economice dintre titularul patrimoniului şi alte persoane, se măreşte sau se micşorează sfera juridică patrimonială, adică se realizează dinamica raportului dintre activul şi pasivul patrimonial.
într-un sens asemănător, s-a considerat că “Patrimoniul înfăţişează universalitatea raporturilor de drept, care au acelaşi subiect activ şi pasiv, în măsura în care aceste raporturi sunt evaluabile în bani prin efectul lor final, distincte fiind de bunurile la care se referă.” Deşi rămâne centrul unei anumite sfere juridice patrimoniale, persoana nu este doar fundamentul patrimoniului, ea îşi exercită influenţa asupra propriului mediu comunitar şi se lasă influenţată de acesta prin intermediul patrimoniului.
în al doilea rând, această definiţie evocă dimensiunea permanenţei şi continuităţii patrimoniului pe durata existenţei persoanei. Indiferent de dinamica fluxurilor economice în care este angajată o persoană, integritatea patrimoniului său se păstrează de la naştere (înfiinţare) până la moarte (încetarea persoanei juridice).
în concluzie, noţiunea juridică de patrimoniu este o noţiune de sinteză în care sunt reunite, în egală măsură, elemente de tehnică şi elemente de filozofie a dreptului. Din această ultimă perspectivă, elementul economic al patrimoniului nu pune în umbră, ci este o simplă continuare a fundamentului său personalist. Noţiunea juridică de patrimoniu pune în lumină unitatea indisolubilă a persoanei, cel puţin în planul dreptului, elementele patrimoniale fiind în conjuncţie cu elementele personale nepatrimoniale. între a fi şi a avea există nu doar o simplă complementaritate; a avea este o prelungire a fiinţei prin sfera ei patrimonială, un mod de a transforma lucrurile în bunuri, adică în obiecte ale drepturilor şi obligaţiilor subiective, o cale de a umaniza universul natural. A avea devine astfel consubstanţial cu a fi. încercarea utopică de a separa patrimoniul de persoană sau de a reduce sfera juridică a persoanei la raporturile personale nepatrimoniale a avut şi va avea întotdeauna consecinţe grave.
Noţiunea juridică de patrimoniu este deci fundamentală în întreaga construcţie a dreptului civil. Logica structurală a acestei construcţii, în special a Codului civil, pune în evidenţă legătura indisolubilă dintre persoane, bunuri şi obligaţii. Pe această bază, este pusă în lumină valoarea pedagogică a structurii Codului civil şi a noţiunii juridice de patrimoniu. Explicaţia celor mai importante mecanisme ale dreptului civil nu ar fi posibilă în absenţa noţiunii juridice de patrimoniu.
9. Interferenţe terminologice. Astfel înţeleasă, noţiunea de patrimoniu interferează cu alte noţiuni juridice: personalitate şi capacitate juridică, domeniu şi fond.
Pentru a împiedica confuziile, unele delimitări sunt necesare.
A. Patrimoniul şi personalitatea. Deşi, de multe ori, în ştiinţa dreptului civil, noţiunea de personalitate juridică este asociată, în mod unilateral, cu persoana juridică, în realitate, această idee exprimă aptitudinea persoanei în general, aşadar, în egală măsură, a persoanei fizice şi a persoanei juridice, de a fi subiect de drept. Noţiunea de patrimoniu nu se confundă
cu noţiunea de personalitate juridică. Chiar dacă patrimoniul este, în termenii teoriei personaliste, o emanaţie a personalităţii sau, în termenii teoriei moderne a patrimoniului, un atribut al personalităţii, el nu absoarbe întreaga personalitate juridică. Cu toate acestea, “între ambele noţiuni există o legătură strânsă şi necesară. Patrimoniul fiind un ansamblu de drepturi şi de sarcini, iar drepturile şi sarcinile fiind o caracteristică a persoanelor, adică efecte ale personalităţii juridice, urmează de aici că patrimoniul este în definitiv o emanaţiune a personalităţii, şi că fără a absorbi întreaga personalitate, el face parte integrantă din ea.”
B. Patrimoniul şi capacitatea civilă. Capacitatea civilă, în ambele ipostaze (capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu), măsoară, în planul dreptului civil, aptitudinea persoanei “de a avea drepturi şi obligaţii civile”, respectiv “de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice”. Patrimoniul nu este o simplă aptitudine, este un recipient în care se reunesc, în mod concret, drepturi şi obligaţii cu conţinut economic, prezente şi viitoare. Altfel spus, patrimoniul îşi constituie şi îşi modifică substanţa tocmai datorită aptitudinii persoanei de a avea drepturi şi obligaţii patrimoniale, respectiv de a dobândi şi de a exercita drepturi patrimoniale şi de a-şi asuma obligaţii patrimoniale, prin încheierea de acte juridice. Patrimoniul realizează numai o parte din întinderea aptitudinii care este capacitatea civilă, el nu obiectivează şi aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii personale nepatrimoniale. Din această perspectivă, patrimoniul este o premisă şi, totodată, un rezultat al obiectivării capacităţii juridice în sfera relaţiilor patrimoniale. Sfera juridică a persoanei, care include patrimoniul şi sfera juridică personală nepatrimonială, realizează integral aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii, adică obiectivează integral capacitatea juridică.
C. Patrimoniu, fond şi domeniu. Deşi sunt ansambluri de bunuri, fondul şi domeniul nu se confundă cu noţiunea juridică de patrimoniu.
în legislaţie se utilizează, de exemplu, noţiunea de fond funciar, în sfera căreia sunt cuprinse terenurile de orice fel, indiferent de destinaţie, de titlul pe baza căruia sunt deţinute sau de domeniul public sau privat din care fac parte. Tot astfel, toate pădurile de pe
teritoriul României, indiferent de forma de proprietate care se exercită asupra lor, constituie fondul forestier naţional, care cuprinde fondul forestier proprietate publică şi fondul forestier proprietate privată. Aşadar, spre deosebire de patrimoniu, care reuneşte totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pecuniare aparţinând unei persoane, aceste fonduri se constituie în funcţie de natura materială a bunurilor componente, indiferent de drepturile constituite asupra acestora şi de titularii drepturilor.
Pentru a delimita bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate publică de bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate privată, fie în patrimoniul statului, fie în patrimoniul comunităţilor locale, au fost consacrate noţiunile de domeniu public şi domeniu privat. Mai întâi, este de observat că accentul este pus în definirea acestor noţiuni pe ideea de bunuri şi pe ideea naturii juridice a dreptului de proprietate asupra acestor bunuri. Apoi, este vorba numai de bunurile asupra cărora titularul are un drept de proprietate publică sau un drept de proprietate privată, iar nu şi de celelalte drepturi reale constituite pe temeiul acestora. în al treilea rând, domeniul public şi domeniul privat stricto sensu nu includ obligaţiile pecuniare. Lato sensu, ca mase patrimoniale, domeniul public şi domeniul privat cuprind şi datoriile. în sfârşit, patrimoniul statului sau patrimoniul unei comunităţi locale cuprinde şi dreptul de proprietate publică, şi dreptul de proprietate privată.
Din comparaţia noţiunii juridice de patrimoniu cu noţiunile de fond şi de domeniu rezultă că, deşi este vorba, în toate cazurile, de un ansamblu de elemente, unitatea acestuia se întemeiază pe criterii diferite: pe de o parte, legătura dintre drepturile şi obligaţiile pecuniare cu o anumită persoană, pe de altă parte, natura bunurilor sau natura juridică a dreptului de proprietate constituit asupra acestora.
§3. Prerogativele puterii juridice asupra patrimoniului
10. Este patrimoniul obiectul unui drept sau al unei puteri? Deşi autorii teoriei personaliste a patrimoniului au considerat că patrimoniul formează obiectul unui drept de proprietate şi au analizat prerogativele inerente dreptului de proprietate pe care orice persoană le exercită asupra patrimoniului său, înţeles ca o universalitate de drepturi şi obligaţii pecuniare, totuşi, ulterior, această problemă a fost abandonată pentru multă vreme de
autorii diferitelor teorii asupra patrimoniului. Totuşi, problema nu este lipsită de importanţă, întrucât nu se confundă prerogativele pe care fiecare drept patrimonial le conferă titularului său cu prerogativele pe care acesta le exercită asupra patrimoniului propriu. Drepturile patrimoniale au, în conţinutul lor juridic, fie prerogative care se exercită de titular în mod direct asupra unui bun, fie atribute prin care creditorul poate să pretindă debitorului o anumită acţiune sau inacţiune.
Este adevărat că ideea unui drept subiectiv constituit asupra unui alt drept subiectiv a fost acceptată în teoria dreptului civil, mai ales cu referire la drepturile reale asupra unor bunuri incorporate.
Dintr-o altă perspectivă, se poate vorbi de puterea pe care o persoană o exercită asupra patrimoniului său. Pe bună dreptate, s-ar putea însă obiecta că fiecare drept patrimonial este tocmai puterea conferită unei persoane, putere exercitată prin intermediul raporturilor juridice care au în conţinutul lor drepturi reale sau drepturi de creanţă. Ca urmare, înainte de a şti dacă persoana exercită asupra patrimoniului său un drept sau o putere, este necesară identificarea prerogativelor pe care persoana le are asupra universalităţii de drepturi şi obligaţii care alcătuiesc propriul patrimoniu.
Patrimoniul nu se dobândeşte şi nu se înstrăinează prin acte juridice între vii. Teoria modernă a patrimoniului a recuperat, cum am văzut, legătura indisolubilă dintre persoană şi patrimoniu, din care rezultă inalienabilitatea patrimoniului. Există însă trei prerogative care, chiar dacă într-un sens aproximativ, evocă totuşi ideea unui drept de dispoziţie juridică: prerogativa de a dispune prin testament de drepturile si obligaţiile din patrimoniu, indiferent că este vorba de un legat universal sau cu titlu universal, prerogativa de a revendica
masa succesorala în ipoteza petiţiei de ereditate.
Legatul universal sau cu titlu universal nu realizează însă un drept de înstrăinare a patrimoniului, existenţa acestuia încetând o dată cu existenţa titularului. Cum am subliniat mai sus, succesorii universali sau cu titlu universal, ai persoanei fizice sau ai persoanei juridice, dobândesc drepturile şi obligaţiile existente în patrimoniul autorului lor în momentul transmisiunii, iar nu patrimoniul ca atare. Totuşi, nu se poate contesta că, în cazul testamentului, ca şi în cazul comasării persoanelor juridice, există un act de voinţă cu privire la ansamblul patrimonial, iar nu cu privire la drepturile şi obligaţiile pecuniare privite ut singuli.
Tot astfel, în cazul petiţiei de ereditate este vorba nu de revendicarea patrimoniului ca atare, ci a masei de drepturi şi obligaţii primite de la defunct chfar din momentul deschiderii succesiunii. Şi în acest caz este însă vorba de un act de voinţă care se exercită cu privire la o universalitate, iar nu cu privire la drepturi şi obligaţii individuale.
în mod asemănător, în ipoteza vânzării unei moşteniri, se înstrăinează o universalitate de drepturi şi obligaţii patrimoniale, respectiv o masă patrimonială, iar nu patrimoniul ca atare.
Prerogativa administrării patrimoniului este însă în afară de orice discuţie. Administrarea se referă, în egală măsură, la activul şi la pasivul patrimonial. Persoana are dreptul de a-şi administra patrimoniul prin acte juridice şi fapte materiale care au ca scop conservarea sau creşterea activului universalităţii.
în această ordine de idei, clasificarea actelor juridice în acte de conservare, acte de administrare şi acte de dispoziţie are o dublă semnificaţie, după cum criteriul este legătura dintre act şi un anumit bun sau legătura dintre un act şi patrimoniu în ansamblul său. Aşadar, prerogativa administrării patrimoniului are în vedere actele juridice şi faptele materiale prin care se realizează puterea asupra patrimoniului ca universalitate, iar nu pe cele care sunt o simplă exercitare a atributelor drepturilor patrimoniale privite ut singuli.
Totuşi, trebuie să se ţină seama întotdeauna, în cazul persoanei fizice, de ipotezele în care aceasta nu are capacitatea de exerciţiu şi de situaţia în care aceasta are doar capacitate de exerciţiu restrânsă. Ca urmare, prerogativa administrării patrimoniului unei persoane fizice se realizează, în aceste situaţii, în măsura în care este vorba de acte juridice patrimoniale, prin intermediul sau cu încuviinţarea altor persoane.
Cât priveşte aşa-numitele venituri ale patrimoniului, este vorba mai degrabă de fructele bunurilor asupra cărora poartă drepturile reale şi care revin, de regulă, proprietarului tocmai prin exercitarea atributelor drepturilor reale respective.
în concluzie, titularul patrimoniului exercită asupra acestuia anumite prerogative care nu se confundă cu prerogativele conferite de fiecare drept patrimonial în parte. Suma prerogativelor exercitate asupra universalităţii sau asupra maselor patrimoniale care o compun formează conţinutul puterii juridice pe care persoana o are asupra patrimoniului propriu.
într-adevăr, această putere se fundamentează pe ideea de apartenenţă, care derivă din ideea potrivit căreia patrimoniul este un atribut al personalităţii. Ideea de apartenenţă. Tocmai această idee de apartenenţă explică de ce, de regulă, dispoziţia juridică este o prerogativă comună nu numai drepturilor reale, ci şi drepturilor de creanţă. Mai mult, chiar şi în legătură cu datoriile patrimoniale - în mod indirect, prin novaţie sau delegaţie, ori, în măsura în care se admite, prin cesiunea contractului - se exercită o reală dispoziţie juridică.
Indiferent dacă această putere este înţeleasă sau nu ca un drept asupra patrimoniului, ea nu poate fi ignorată, fiind distinctă de puterea conferită de fiecare drept patrimonial, privit ut singuli. Calificarea acestei puteri ca un drept de proprietate este, desigur, discutabilă. Totuşi, efortul teoretic necesar pentru a califica natura juridică a fondului de comerţ poate fi util şi în această situaţie. Deşi drepturile patrimoniale sunt elemente incorporale al căror obiect sunt, de regulă, bunurile corporale, este posibil ca, în situaţii de excepţie, drepturile patrimoniale să devină ele însele, în mod individual sau în cadrul unei universalităţi, obiectul unui alt drept patrimonial, considerat, de obicei, un drept de proprietate.
Rezerva pe care o avem în ce priveşte calificarea puterii pe care o are titularul asupra patrimoniului său ca un drept de proprietate se întemeiază pe următoarele două argumente.
Mai întâi, este vorba de caracterul incomplet al prerogativelor pe care le conferă această putere, mai ales în ceea ce priveşte dispoziţia juridică. Spre deosebire de fondul de comerţ, patrimoniul este inalienabil, lată de ce este de preferat ideea de putere decât ideea de drept de proprietate asupra patrimoniului. Acest argument nu este însă suficient, deoarece nu
există o diferenţă de esenţă între ideea de putere şi ideea de drept. Până la urmă, diferenţa este de configuraţie juridică, adică de prerogative.
lată de ce mai important este argumentul care subliniază diferenţa dintre noţiunea de patrimoniu şi noţiunea de bun. într-adevăr, drepturile patrimoniale sunt instrumente juridice de apropriere a bunurilor. Fiecare dintre ele exprimă o putere derivată din ideea de apartenenţă a fiecărui bun la un anumit patrimoniu. întrucât patrimoniul, spre deosebire de fondul de comerţ, nu este însă un bun, puterea care se exercită asupra sa nu se confundă cu un drept subiectiv patrimonial, chiar dacă ea exprimă ideea de apartenenţă a patrimoniului faţă de o anumită persoană.
Aşadar, nu conţinutul juridic, ci obiectul exprimă cel mai bine diferenţa dintre ideea de putere asupra patrimoniului şi ideea de drept subiectiv.
§4. Modalităţile juridice ale patrimoniului
11. Noţiune. Spre deosebire de modalităţile juridice ale drepturilor reale, definite în raport cu bunurile privite ut singuli ca/e formează obiectul fiecărui drept real în parte, modalităţile juridice ale patrimoniului pot fi definite pornind de la situaţiile în care o masă patrimonială este stăpânită în comun de titularii a două sau mai multe patrimonii distincte. Aşadar, nu este vorba, în realitate, de o stăpânire în comun a unui patrimoniu în întregul său, întrucât acesta nu poate avea decât un singur titular. în schimb, dacă este vorba de o masă de drepturi şi obligaţii pecuniare, este posibilă stăpânirea ei în comun de către titularii mai multor patrimonii, fie în sensul că fiecare titular are o cotă-parte din întreaga masă patrimonială şi din fiecare element care o compune, cum se întâmplă în cazul indiviziunii şi în cazul patrimoniului profesional comun, fie în sensul devălmăşiei, cum se întâmplă în cazul comunităţii de bunuri a soţilor. Totuşi, pentru simplificare terminologică, deşi este vorba de o modalitate juridică a unei mase patrimoniale, se utilizează noţiunea de modalitate juridică a patrimoniului. Ceea ce este esenţial este faptul că puterea pe care o conferă patrimoniul se exercită în comun de mai mulţi titulari ai unor patrimonii diferite cu privire la aceeaşi masă patrimonială sau, cel puţin, cu privire la bunurile care formează obiectul drepturilor şi datoriilor din acea masă patrimonială.
Indiviziunea, comunitatea matrimonială şi patrimoniile profesionale comune sunt modalităţile juridice ale patrimoniului.
12. Indiviziunea. Mai întâi, s-a distins între proprietatea comună pe cote-părţi (coproprietatea) ca modalitate juridică a dreptului de proprietate şi indiviziune, ca modalitate a patrimoniului. între coproprietate şi indiviziune există identitate de trăsături juridice şi
diferenţă de obiect. Indiviziunea are ca obiect o universalitate de bunuri, în timp ce proprietatea comună are ca obiect un bun individual. Ca urmare, indiviziunea este o unitate juridică, iar nu o simplă sumă de drepturi de coproprietate. Aşa fiind, indiviziunea are un activ şi un pasiv, iar subrogaţia reală operează în cadrul acestei mase patrimoniale. Dar, întrucât cu privire la aceeaşi masă patrimonială există mai mulţi titulari, respectiv comoştenitori, indiviziunea este o modalitate juridică a patrimoniului.
Această idee se verifică, însă numai în ipoteza în care a operat separaţia de patrimonii. Chiar dacă drepturile de creanţă şi datoriile se divid de drept între comoştenitori, separaţia de patrimonii opreşte confuzia drepturilor şi obligaţiilor succesorale cu cele proprii ale eredelui până la plata datoriilor moştenirii, respectiv ale indiviziunii. în această ipoteză, indiviziunea are şi activ, şi pasiv. Ea constituie deci o masă patrimonială distinctă.
în absenţa separaţiei de patrimonii, datoriile şi creanţele nu numai că se divid de drept între coerezi, ci se şi contopesc cu celelalte drepturi şi obligaţii pecuniare ale fiecărui coerede. Ca urmare, indiviziunea cuprinde numai drepturile reale rămase de la defunct, iar obiectul împărţelii îl formează numai aceste drepturi.
13. Comunitatea matrimonială. A doua modalitate juridică a patrimoniului este comunitatea de bunuri a soţilor (comunitatea matrimonială). Regimul matrimonial al comunităţii de bunuri presupune divizarea patrimoniului fiecărui soţ în două mase de drepturi şi datorii pecuniare: comune şi proprii. Masa bunurilor şi datoriilor comune din patrimoniul ambilor soţi constituie tocmai comunitatea matrimonială a soţilor, care, fără să fie un patrimoniu distinct de patrimoniul fiecărui soţ, se înfăţişează ca o confuziune parţială a patrimoniilor soţilor pe durata căsătoriei. Puterea pe care o conferă patrimoniul se exercită în comun asupra comunităţii matrimoniale, de regulă, prin intermediul prezumţiei de mandat tacit reciproc.
14. Patrimoniul profesional. Acesta este a treia modalitate juridică a patrimoniului. Deşi nu există o reglementare clară în legătură cu patrimoniul profesional comun, rezultă totuşi că este vorba de o masă de drepturi şi obligaţii pecuniare cu privire la care fiecare asociat are câte o cotă-parte, determinată sau determinabilă. Privit în mod individual, fiecare
bun din patrimoniul profesional comun formează obiectul unui drept de proprietate comună pe cote-părţi. Puterea patrimonială se exercită asupra masei de drepturi şi obligaţii care formează patrimoniul profesional conform legii şi contractului de asociere.
Secţiunea a IlI-a Funcţiile patrimoniului
§1. Consideraţii introductive
15. Noţiunea de funcţie a patrimoniului. Indisolubil legat de persoană, patrimoniul este, cum am văzut, şi o punte de legătură între titularul său şi celelalte subiecte de drept, într-adevăr, drepturile şi obligaţiile patrimoniale intră în conţinutul unor raporturi juridice născute sau care urmează a se naşte între titularii diferitelor patrimonii. Funcţiile patrimoniului sunt expresia acestor legături juridice care se creează între titularii unor patrimonii diferite, în absenţa noţiunii juridice de patrimoniu nu ar fi posibile şi nu s-ar explica subrogaţia reală universală şi cu titlu universal, dreptul de gaj general al creditorilor chirografari şi transmisiunea universală şi cu titlu universal. Aşadar, funcţiile patrimoniului nu pot fi înţelese doar prin raportare la un singur patrimoniu, ci numai din perspectiva relaţiilor interpatrimoniale. Aceste funcţii sunt canale de comunicare prin care un patrimoniu este influenţat şi influenţează celelalte patrimonii. Ca centru al sferei juridice patrimoniale, persoana nu este izolată de patrimoniul său. Raporturile juridice patrimoniale exprimă legăturile individuale care se creează între diferitele persoane şi patrimoniile lor, în timp ce funcţiile patrimoniului sunt legături generale, ele operând la nivelul universalităţii drepturilor şi obligaţiilor pecuniare.
§2. Subrogaţia reală universală şi subrogaţia reală cu titlu universal
16. Sensurile noţiunii de subrogaţie. în limba latină, subrogatio însemna alegere în locul cuiva sau a ceva. Altfel spus, era vorba de înlocuirea unei persoane cu o altă persoană sau de înlocuirea unui lucru cu altul. Ideea de înlocuire este deci comună pentru toate sensurile termenului de subrogaţie. în dreptul civil se face însă distincţie între subrogaţia personală care desemnează înlocuirea unei persoane cu o altă persoană în cadrul unui raport juridic obligaţional şi subrogaţia reală care desemnează înlocuirea unui element patrimonial cu un alt element patrimonial. La rândul său, subrogaţia reală este de trei feluri: subrogaţia reală universală când elementele patrimoniale care se înlocuiesc unele cu altele sunt privite în cadrul universalităţii care este patrimoniul, subrogaţia reală cu titlu universal când elementele patrimoniale care se înlocuiesc unele cu altele sunt privite în cadrul unei mase patrimoniale şi subrogaţia reală cu titlu particular când elementele patrimoniale care se înlocuiesc unele cu altele sunt privite ut singuli. Pentru simplificare, vom folosi şi
noţiunea de subrogaţie reală generală pentru a desemna, în mod cumulat, subrogaţia reală universală şi subrogaţia reală cu titlu universal.
Este de observat că în toate cazurile de subrogaţie reală se stabileşte o relaţie nu numai între elementele din interiorul aceluiaşi patrimoniu, ci şi o relaţie între două patrimonii diferite. Cu referire la subrogaţia reală generală, ca funcţie a patrimoniului, se verifică astfel ideea că ea exprimă o relaţie de comunicare interpatrimonială. Aceasta nu înseamnă că subrogaţia reală presupune întotdeauna un schimb de elemente pecuniare între două patrimonii.
17. Fungibilitatea economică, premisa subrogaţiei reale. De regulă, fungibilitatea este înţeleasă doar din perspectiva clasificării bunurilor în bunuri fungibile şi bunuri nefungibile. Utilitatea practică a acestei clasificări se verifică în legătură cu aprecierea valabilităţii plăţii, respectiv a executării unei obligaţii. Bunurile fungibile pot fi înlocuite unele cu altele în executarea unei obligaţii, ele fiind determinate generic, spre deosebire de bunurile nefungibile, care nu sunt susceptibile de o asemenea înlocuire, ele fiind individual-determinate. Natura bunului sau voinţa părţilor este criteriul în funcţie de care se apreciază caracterul fungibil sau nefungibil al unui bun. Aceasta ar fi accepţia stricto sensu a noţiunii de fungibilitate.
Există însă şi o accepţie lato sensu a noţiunii de fungibilitate. în acest sens larg, fungibilitatea are în vedere numitorul comun al tuturor elementelor care compun patrimoniul sau o masă patrimonială: conţinutul economic, evaluabil în bani al drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale.
Fungibilitatea economică nu se confundă cu subrogaţia reală. Prima este o calitate a elementelor patrimoniale, adică tocmai premisa care face posibilă subrogaţia reală ca operaţie juridică. Aşadar, nici
subrogaţia reală nu este o ficţiune juridică, ci o operaţie de tehnică juridică.
18. Fundamentul juridic al subrogaţiei reale generale. Numai subrogaţia reală universală şi subrogaţia reală cu titlu universal constituie o funcţie a patrimoniului. Numai în aceste ipoteze, subsumate ideii de subrogaţie reală generală înlocuirea elementelor patrimoniale unele cu altele se face în cadrul unei universalităţi, respectiv la scara întregului patrimoniu sau a unei mase patrimoniale. Fundamentul juridic al subrogaţiei reale generale, ca funcţie a patrimoniului, este tocmai ideea de universalitate.
19. Conţinutul subrogaţiei reale generale. Corelaţia cu divizibilitatea patrimoniului. Conform adagiului in judiciis universalibus, pretium succedit loco rei et res loco pretii, elementele pecuniare care ies din patrimoniu se înlocuiesc cu elementele pecuniare care intră în patrimoniu. Mai mult, aceste elemente care intră în patrimoniu vor avea aceeaşi poziţie juridică pe care au avut-o elementele care ies din patrimoniu. Aşadar, ele vor avea calitatea de elemente ale universalităţii care este patrimoniul sau ale unei mase patrimoniale determinate. Această idee este exprimată printr-un alt adagiu: subrogatum capit naturam subrogaţi.
Elementele pecuniare care fac obiectul acestei înlocuiri nu sunt privite ut singuli, ci în cadrul universalităţii care este patrimoniul sau în cadrul unei mase patrimoniale determinate, înlocuirea nu are în vedere calităţile fizice ale bunurilor care formează obiectul drepturilor şi obligaţiilor pecuniare, ci valoarea economică a acestor elemente patrimoniale şi regimul lor juridic.
Elementele pecuniare care intră în patrimoniu devin elemente ale acestei universalităţi, însumându-se la activ sau la pasiv. Când patrimoniul este divizat, aceste elemente pecuniare intră într-o masă patrimonială determinată şi vor dobândi regimul juridic comun al acesteia, în această ultimă situaţie, însumarea se va face la activul sau la pasivul masei patrimoniale respective. Se poate spune că orice subrogaţie reală cu titlu universal presupune şi o subrogaţie reală universală, în sensul că elementele care intră în patrimoniu devin şi elemente ale universalităţii care este patrimoniul, dar, în plus, dobândesc şi regimul juridic comun pentru o masă patrimonială determinată. Când patrimoniul nu este divizat, operează doar subrogaţia reală universală, în sensul că elementele care intră în patrimoniu devin elemente ale universalităţii, fără a dobândi însă şi un regim juridic comun unei anumite mase patrimoniale.
Această înlocuire se produce fără a fi necesară o prevedere specială a legii. Altfel spus, subrogaţia reală universală şi subrogaţia reală cu titlu universal se produc în mod automat.
înlocuirea priveşte, în egală măsură, drepturile şi obligaţiile patrimoniale, deşi, în mod tradiţional, subrogaţia reală este tratată în legătură cu înlocuirea bunurilor. Consecvenţa logică obligă însă la o corelaţie corespunzătoare între definirea noţiunii juridice de patrimoniu şi înţelegerea subrogaţiei reale. întrucât patrimoniul cuprinde nu numai drepturile reale, ci şi drepturile de creanţă, precum şi datoriile patrimoniale, dar nu şi lucrurile la care acestea se referă, subrogaţia reală generală trebuie să acopere toate elementele patrimoniale.
Fundamentată pe ideea de universalitate, subrogaţia reală generală asigură totodată permanenţa şi continuitatea acestui fundament. într-adevăr, fie că este vorba de patrimoniu în întregul său, fie că este vorba de o masă patrimonială, fără înlocuirea reciprocă a elementelor pecuniare s-ar pierde tocmai conţinutul acestora. Or, cum am văzut, de regulă, universalitatea nu poate exista decât în şi prin elementele pecuniare componente. Dacă s-ar destrăma unitatea juridică a acestei universalităţi, s-ar pierde chiar un element al personalităţii juridice. Or, cum am văzut, persoana nu poate fi concepută, în mod normal, în absenţa patrimoniului său.
în absenţa subrogaţiei reale generale, şi-ar pierde sensul şi funcţia patrimoniului de a fi gajul general al creditorilor chirografari. într-adevăr, dacă nu s-ar produce înlocuirea elementelor pecuniare unele cu altele în patrimoniul debitorului, creditorii chirografari nu vor putea să îşi realizeze creanţele.
Raţiunea de a fi a subrogaţiei reale generale este, aşadar, aceea de a asigura integritatea patrimoniului dintr--o dublă perspectivă: una, a persoanei care este titularul patrimoniului şi alta, a creditorilor persoanei respective.
Uneori, s-a afirmat că subrogaţia reală generală îmbracă doar forma subrogaţiei reale cu titlu universal, întrucât dacă patrimoniul nu este divizat în două sau mai multe mase de drepturi şi obligaţii, subrogaţia reală universală îşi pierde raţiunea de a fi. în această concepţie, subrogaţia reală generală se justifică prin păstrarea regimului juridic al elementelor pecuniare din care este compusă o anumită masă patrimonială. într-adevăr, subrogaţia reală generală presupune că elementele pecuniare care intră în patrimoniu devin elemente ale universalităţii şi, când patrimoniul este divizat, dobândesc regimul juridic comun pentru masa patrimonială din care făceau parte elementele care au ieşit din patrimoniu. Acest efect juridic, este doar
o trăsătură a subrogaţiei reale generale, care nu pune în umbră raţiunea ei de a fi: păstrarea integrităţii patrimoniului ca universalitate şi ca valoare economică, ceea ce implică şi un anumit raport între activ şi pasiv. Subrogaţia reală generală operează, aşadar, în egală măsură, indiferent dacă patrimoniul este sau nu divizat. Singura diferenţă este aceea că prin subrogaţia reală universală integritatea patrimoniului se asigură în mod direct, în timp ce prin subrogaţia reală cu titlu universal, integritatea acestuia se asigură în mod indirect, prin păstrarea integrităţii maselor patrimoniale componente.
Nu trebuie să se creadă însă că întotdeauna când un bun intră sau iese din patrimoniu se produce o subrogaţie reală generală. Numai aşa se explică fluctuaţia raportului dintre activul şi pasivul patrimonial. Subrogaţia reală generală nu poate împiedica îmbogăţirea sau sărăcirea unui patrimoniu. Fie că este vorba de donaţii, fie că este vorba de activităţi cu şanse de câştig sau riscuri de pierdere, ele explică creşterile şi descreşterile patrimoniale.
în acest context trebuie menţionat că subrogaţia reală cu titlu universal operează în cadrul bunurilor comune când este vorba de o înlocuire, ceea ce conservă comunitatea matrimonială. Bunurile noi, adică cele care intră în patrimoniu fără a se produce o înlocuire, devin comune pe temeiul art. 30 din Codul familiei, iar nu pe acel al subrogaţiei reale cu titlu universal.
20. Comparaţie între subrogaţia reală generală şi subrogaţia reală cu titlu particular.
Din cele de mai sus rezultă criteriile de distincţie între subrogaţia reală generală (universală sau cu titlu universal) şi subrogaţia reală cu titlu particular.
Mai întâi, sub aspectul cadrului în care operează, subrogaţia reală generală se produce în contextul universalităţii care este patrimoniul sau în interiorul unei anumite mase patrimoniale. Subrogaţia reală cu titlu particular are ca obiect elemente patrimoniale privite ut singuli.
Apoi, sub aspectul efectelor, subrogaţia reală universală transferă calitatea elementelor pecuniare care ies din patrimoniu de a fi integrate într-o universalitate asupra elementelor pecuniare care intră în patrimoniu. în plus, când este vorba şi de o subrogaţie reală cu titlu universal, elementele pecuniare care intră în patrimoniu dobândesc şi regimul juridic comun pentru o anumită masă patrimonială. Subrogaţia reală cu titlu particular transferă, pe lângă acest regim juridic general, şi regimul juridic special al bunului care a ieşit din patrimoniu asupra celui care intră în patrimoniu.
în al treilea rând, sub aspectul modului în care operează, subrogaţia reală generală se produce în mod automat, fără a fi necesară o prevedere a legii. Subrogaţia reală cu titlu particular operează numai dacă este prevăzută în mod expres de lege şi numai în măsura în care legea o prevede. Ca urmare, dintre trăsăturile care formează regimul juridic particular al bunului care a ieşit din patrimoniu, se transferă asupra bunului care intră în patrimoniu numai acelea care sunt expres prevăzute în dispoziţiile legale care instituie, pentru cazul respectiv, subrogaţia reală cu titlu particular.
în absenţa unei prevederi legale se produce numai subrogaţia reală generală, fără a fi posibil şi transferul regimului juridic special al elementelor pecuniare care au ieşit din patrimoniu asupra celor care au intrat în patrimoniu. Acesta este sensul în care trebuie înţeles adagiul in judiciis singuiaribus, pretium non succedit loco rei, nec res loco pretii. Negaţia din acest adagiu se referă deci numai la regimul juridic particular al unui element
patrimonial privit ut singuli. Dacă acelaşi element patrimonial este privit însă în cadrul universalităţii care este patrimoniul sau în cadrul unei mase patrimoniale, el va dobândi regimul juridic al elementului pecuniar care a ieşit din patrimoniu. Acest regim juridic nu este însă cel particular, propriu unui element patrimonial, ci regimul juridic comun pentru întregul patrimoniu sau pentru o anumită masă patrimonială. Adagiile in judiciis universalibus, pretium succedit loco rei et res loco pretii şi in judiciis singularibus, pretium non succedit loco rei, nec res loco pretii ex.primă, din perspective diferite, aceeaşi idee. Dacă există însă o prevedere legală expresă, subrogaţia reală cu titlu particular lasă fără aplicare cel de-al doilea adagiu întrucât, într-un asemenea caz, in judiciis singularibus, pretium succedit loco re/. S-a observat, pe bună dreptate, că în cazul subrogaţiei reale cu titlu particular transferul de regim juridic operează o singură dată. Altfel spus, bunul care a intrat în patrimoniu dobândeşte regimul juridic particular al bunului care a ieşit din patrimoniu, dar dacă primul bun iese la rândul lui din patrimoniu, bunul care îi ia locul nu mai dobândeşte regimul juridic particular. Aşadar, pretium succedit loco rei, dar res nec succedit loco pretii.
întotdeauna când legea prevede un caz de subrogaţie reală cu titlu particular înlocuirea elementelor patrimoniale are însă, în acelaşi timp, şi semnificaţia unei subrogaţii reale generale. Consecinţa este că elementul pecuniar care intră în patrimoniu primeşte nu numai regimul juridic particular, propriu elementului pecuniar care a ieşit din patrimoniu, ci devine şi un element al universalităţii care este patrimoniul şi, dacă este cazul, un element al unei mase patrimoniale determinate, dobândind regimul juridic al acesteia.
Aşadar, se poate spune că subrogaţia reală cu titlu particular presupune întotdeauna şi o subrogaţie reală generală. Reciproca însă nu se verifică: nu orice subrogaţie reală generală presupune şi o subrogaţie reaiă cu titlu particular.
21. Cazuri de subrogaţie reală cu titlu particular. în dreptul civil sunt reglementate mai multe cazuri de subrogaţie reală cu titlu particular.
a) Mai întâi, conform art. 1721 C. civ., “Când un imobil, recolte sau alte bunuri mobile vor fi fost asigurate în contra incendiului sau în contra oricărui alt caz fortuit, suma ce se va datora de către asigurător va trebui, dacă nu va fi fost cheltuită în reparaţia obiectului asigurat, să fie afectată la plata creanţelor privilegiate şi ipotecare, după rangul fiecăreia din ele.
Asemenea se va urma şi cu orice despăgubire va fi datorită de către o a treia persoană, pentru pierderea totală sau deteriorarea obiectului însărcinat cu un privilegiu sau ipotecă.” Deşi, în general, acest caz de subrogaţie reală cu titlu particular a fost prezentat în doctrină mai ales în legătură cu imobilele ipotecate, în realitate sfera sa de aplicare este mai largă. într-adevăr, textul legal citat se referă nu doar la imobile, ci şi la recolte sau alte bunuri mobile, iar în final trimite la creanţe privilegiate şi ipotecare. Aşadar, subrogaţia reală cu titlu particular operează nu doar în ipoteza ipotecii, ci şi în ipoteza privilegiilor speciale. în cazul privilegiilor generale nu mai este utilă subrogaţia reală cu titlu particular, întrucât aceste privilegii au valoarea unor simple drepturi personale de preferinţă pentru a căror conservare este suficientă subrogaţia reală generală.
în plus, ele nu au ca obiect anumite bunuri din patrimoniul debitorului, astfel încât nu se poate vorbi despre un regim juridic particular pentru un anumit element patrimonial.
La prima vedere, acest text legal nu s-ar putea aplica însă şi cu privire la gaj, întrucât el se referă numai la creanţe privilegiate sau ipotecare. Or subrogaţia reală cu titlu particular operează numai dacă şi numai în măsura în care legea o prevede. Ea are caracter de excepţie şi nu poate fi extinsă dincolo de litera legii, soluţia consacrată în art. 1730 punctul 3 şi în art. 1733 alin. 1 C. civ. este foarte limpede: creanţa garantată printr-un gaj cu deposedare este o creanţă privilegiată. Ca urmare, aşa-numitul privilegiu al creditorului gajist permite aplicarea subrogaţiei reale cu titlu particular, în ipoteza art. 1721 C. civ., şi în cazul gajului.
Discuţia are însă, în prezent, o relevanţă practică redusă, întrucât, în cele mai multe cazuri, creditorii şi debitorii preferă să constituie garanţia reală mobiliară prevăzută în noua reglementare legală.
b) într-adevăr, conform art. 24 alin. 1 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 (Legea privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice).
Acest caz de subrogaţie reală cu titlu particular are o dublă particularitate. Mai întâi, în acest caz, pretium succedit loco rei se completează şi cu res succedit loco pretii, la fel ca în ipoteza subrogaţiei reale generale.
în al doilea rând, reglementarea garanţiilor reale mobiliare are ca scop o mai bună protecţie a intereselor creditorilor. Tocmai de aceea, creditorul care se bucură de o garanţie reală mobiliară, în condiţiile legii, are posibilitatea să-şi realizeze dreptul său, ca urmare a subrogaţiei reale cu titlu particular, asupra bunului care a intrat în patrimoniu. Mai mult, el poate să-şi realizeze garanţia şi asupra bunului care a ieşit din patrimoniu, considerat în mod impropriu produs. în acest sens, în art. 23 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 99/1999 se prevede în mod expres: “(2) Dacă debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia şi dispune de bunul sau de dreptul afectat garanţiei, creditorul are posibilitatea de a-şi exercita dreptul asupra bunului afectat garanţiei, care se găseşte în posesia unui terţ, sau asupra produselor rezultate din acesta ori asupra ambelor.
(3) Când un creditor execută o garanţie reală atât asupra bunului afectat garanţiei, cât şi asupra produselor acestuia, suma garantată prin bunul originar şi produsele acestuia se limitează la valoarea de piaţă pe care bunul afectat garanţiei o are în momentul executării."
Aşadar, în această reglementare, înstrăinarea bunului asupra căruia apasă garanţia reală mobiliară duce la dublarea garanţiei, nu în sensul că s-ar dubla valoarea creanţei garantate, ci în sensul că se dublează posibilităţile de realizare a creanţei. Creditorul nu poate obţine mai mult decât valoarea creanţei.
c) Conform art. 28 alin. 2 din Legea nr. 33 din 27 mai 1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, dreptul de ipotecă şi privilegiul special imobiliar care grevează un imobil expropriat se strămută de drept asupra despăgubirii cuvenite proprietarului.
d) Conform art. 12 alin. 4 din Legea nr. 54 din 2 martie 1998 privind circulaţia juridică a terenurilor.
De lege lata, interpretarea gramaticală şi interpretarea logică duc la concluzia că textul nu face altceva decât să evoce subrogaţia reală generală, fără să instituie un caz de subrogaţie reală cu titlu particular. Această interpretare restituie integral sensul celei de-a doua părţi a textului legal analizat. într-adevăr, pe de o parte, a respecta are un înţeles global, acoperind toate drepturile şi sarcinile anterior şi legal constituite, pe de altă parte, legiuitorul nu a introdus nici o distincţie între aceste drepturi şi sarcini (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).
De lege ferenda, se poate preciza că numai ipoteca şi privilegiul imobiliar special formează obiectul unei subrogaţii reale cu titlu particular. Dar această subrogaţie s-ar justifica numai în situaţia în care schimbul de terenuri ar fi necesar pentru a realiza o operaţiune de comasare
funciară. într-adevăr, numai într-o asemenea situaţie s-ar justifica o derogare de la regula potrivit căreia garanţiile reale imobiliare conferă şi dreptul de urmărire. Creditorii care beneficiază de o asemenea garanţie pot fi prejudiciaţi ca urmare a subrogaţiei reale cu titlu particular, ceea ce nu poate fi acceptat decât dacă există interesul general al comasării funciare.
22. Subrogaţia reală cu titlu universal permite restituirea şi împărţeala patrimoniului.
în literatura juridică, în mod curent, se precizează că subrogaţia reală cu titlu universal permite şi explică atât posibilitatea de restituire a unui patrimoniu, cât şi posibilitatea de împărţeală a patrimoniului succesoral. în realitate, nu este vorba decât de două cazuri particulare în care operează subrogaţia reală cu titlul universal ca urmare a divizării patrimoniului. într-adevăr, în cele două ipoteze nu este vorba, propriu-zis, de restituirea sau de împărţeala unui patrimoniu, ci a unei mase patrimoniale.
Astfel, ca urmare a anulării hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, s-a pus problema aşa-numitei restituiri a patrimoniului celui considerat, în mod eronat, ca fiind decedat. Cum am văzut, masa succesorală nu este un patrimoniu distinct, ci o masă patrimonială în patrimoniul succesorului. Anularea hotărârii judecătoreşti declarative de moarte are ca efect, între altele, renaşterea unităţii juridice a masei succesorale în patrimoniul succesorului. Integritatea acestei mase patrimoniale este păstrată, în cazurile în care s-au încheiat acte de înstrăinare cu titlu oneros către terţi de bună-credinţă (acte care rămân valabile conform art. 20 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954), tocmai prin subrogaţia reală cu titlu universal. Ceea ce se restituie este tocmai această masă patrimonială. Dar, o dată ce a fost restituită autorului, ea se topeşte în universalitatea patrimoniului acestuia.
în mod asemănător funcţionează subrogaţia reală cu titlu universal şi când este vorba de petiţia de ereditate care are ca obiect tot restituirea unei mase patrimoniale, iar nu a unui patrimoniu.
De asemenea, am văzut că indiviziunea este nu numai o modalitate juridică a patrimoniului, ci şi o ipoteză de divizare a patrimoniului succesorilor, dacă sunt îndeplinite condiţiile necesare. De aceea, şi în acest caz, ne aflăm în prezenţa unei simple aplicaţii particulare a ideii mai generale conform căreia subrogaţia reală cu titlu universal operează, în mod distinct, în cadrul fiecărei mase patrimoniale. Pe această bază, dacă împărţeala în natură nu este posibilă sau avantajoasă pentru coindivizari, bunurile corporale pot fi vândute sau schimbate, iar sumele de bani sau alte bunuri care intră astfel în masa succesorală se împart conform cotelor succesorale.
§3. Gajul general al creditorilor chirografari
23. Sediul legal. Potrivit art. 1718 din Codul civil, “oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare.” Acest text instituie gajul general al creditorilor chirografari asupra patrimoniului debitorului. Dacă debitorul nu îşi îndeplineşte datoriile în mod voluntar la scadenţă, creditorii
chirografari au posibilitatea să ceară executarea silită asupra activului din patrimoniul debitorului. Această posibilitate se întemeiază tocmai pe ideea că patrimoniul debitorului constituie obiectul gajului general al creditorilor chirografari. Aceştia sunt creditorii ale căror creanţe nu se bucură de o garanţie reală. în absenţa noţiunii juridice de patrimoniu nu ar fi de conceput nici noţiunea de gaj general al creditorilor chirografari.
Termenul de gaj ar putea induce în eroare. El trimite la o garanţie reală, or gajul general al creditorilor chirografari nu este, cu adevărat, o garanţie, cu atât mai puţin o garanţie reală. Termenul de gaj este folosit într-o accepţie metaforică pentru a evoca puterea pe care creditorul chirografar o are asupra patrimoniului debitorului. Aşadar, asupra patrimoniului se exercită nu numai puterea titularului său, ci şi puterea creditorilor chirografari în forma gajului general. Este pusă în evidenţă, încă o dată, ideea că patrimoniul exprimă nu numai legătura indisolubilă cu persoana care este titularul său, ci şi legătura cu alte subiecte de drept, atât în forma unor raporturi juridice particulare, cât şi într-o formă mai generală: gajul general al cred ito ri lor ch i rog rafari.
Deşi sunt mai mulţi creditori chirografari, cel puţin virtuali, conceptul care exprimă această funcţie este exprimat prin termeni utilizaţi la singular: drept de gaj general. Altfel spus, nu există atâtea drepturi de gaj general câţi creditori chirografari sunt. Dimpotrivă, dreptul de gaj general exprimă puterea comună pe care creditorii chirografari o au asupra patrimoniului debitorului. O asemenea putere comună nu ar putea exista dacă datoriile nu ar forma o unitate în patrimoniul debitorului, respectiv pasivul patrimonial, şi dacă acest pasiv nu ar fi indisolubil legat de activ în cadrul universalităţii care este patrimoniul ca atribut al personalităţii. Din caracterul comun al acestei puteri derivă principiul egalităţii creditorilor chirografari. Restrângerea sferei de aplicare a acestui principiu este posibilă prin constituirea garanţiilor reale. Aşa fiind, bunurile sunt urmărite nu în virtutea apartenenţei lor la un anumit patrimoniu, ci pe baza legăturii pe care o au cu o anumită datorie şi cu o anumită creanţă, fiind afectate realizării acestuia: res, non persona debet.
24. Conţinutul funcţiei. Creditorii chirografari, spre deosebire de cei care se bucură de garanţii reale, nu au, aşadar, un drept de urmărire cu privire la bunurile care ies din patrimoniu. Fluxurile patrimoniale pot fi desfăşurate, în mod liber, de debitor prin acte juridice cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Creditorii chirografari pot urmări numai activul existent în
patrimoniul debitorului la scadenţă. Sunt avute însă în vedere nu numai drepturile patrimoniale existente în momentul naşterii datoriei, ci şi acelea care au intrat în patrimoniul debitorului până la scadenţă. în acest sens trebuie înţeleasă expresia bunuri prezente şi viitoare din cuprinsul art. 1718 C. civ. Această expresie pune în evidenţă nu numai ideea de permanenţă şi continuitate a patrimoniului, ci şi ideea că momentul fixării dreptului de gaj general asupra unor elemente pecuniare active din patrimoniul debitorului este chiar momentul în care creditorii chirografari trec la executarea creanţelor lor.
într-o formulare remarcabilă, s-a afirmat că: “în definitiv, creditorul nu poate urmări aşa-zisele bunuri viitoare decât pe măsură ce aceste bunuri devin prezente, adică intră în patrimoniu; el nu poate urmări nici bunurile care nu au intrat încă, nici bunurile care au ieşit deja din patrimoniu în momentul urmăririi, fiindcă el nu are un drept individualizat în fiecare bun particular, ci un simplu drept general asupra întregului patrimoniu, luat în universalitatea sa.”
Rezultă din cele de mai sus că trebuie să distingem între funcţia patrimoniului de a permite şi de a explica gajul general al creditorilor chirografari şi mecanismul juridic prin care se exercită această funcţie. în timp ce funcţia are în vedere noţiunea juridică de patrimoniu în permanenţa şi continuitatea sa, mecanismul juridic de exercitare a acestei funcţii are în vedere drepturile reale şi de creanţă existente în patrimoniul debitorului în momentul în care creditorii chirografari hotărăsc să înceapă urmărirea silită a creanţelor lor şi se iau măsurile de indisponibilizare corespunzătoare, potrivit legii. Aşadar, dacă obiectul gajului general este patrimoniul, obiectul urmăririi îl formează drepturile reale şi de creanţă existente în patrimoniu într-un moment determinat, precum şi drepturile reale şi de creanţă care vor intra în patrimoniu ulterior acestui moment, până la limita acoperirii creanţelor creditorilor chirografari, în măsura în care nu a intervenit prescripţia executării silite. Altfel spus, dreptul de gaj general, care exprimă puterea creditorilor chirografari asupra patrimoniului debitorului, nu se confundă cu urmărirea efectivă a activului patrimonial, ci constituie doar temeiul acesteia. Chiar dacă urmărirea silită ar epuiza tot activul patrimonial al debitorului, patrimoniul nu dispare: rămân datoriile şi posibilitatea de a dobândi alte drepturi patrimoniale în viitor.
în acest sens, prin Decizia nr. 4 din 21 septembrie 1998, Curtea Supremă de Justiţie, în Secţii Unite, a hotărât, în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 1718 C. civ., că poprirea poate fi validată chiar şi în ipoteza în care nu ar exista disponibil bănesc în contul deschis de debitor la terţul poprit. într-o asemenea ipoteză, executarea popririi se va face în măsura alimentării contului. Argumentând această soluţie, instanţa supremă a precizat că poprirea este un act de conservare întemeiat pe principiul înscris în art. 1718 C. civ. Ca urmare, ea se impune a fi validată şi pentru sumele pe care debitorul va avea dreptul să le primească de la terţul poprit în viitor. Chiar dacă în contul pe care debitorul îl are la o bancă nu există disponibil bănesc la un moment dat, această împrejurare nu constituie un impediment pentru validarea popririi, întrucât raportul juridic de mandat bancar încheiat între terţul poprit (banca) şi debitorul urmărit nu încetează ca efect al epuizării din contul respectiv, care poate fi alimentat în viitor.
Libertatea debitorului de a încheia acte juridice cu privire la drepturile sale patrimoniale nu este însă neţărmurită. Tocmai pentru că se bucură de un gaj general asupra patrimoniului debitorului, creditorii chirografari sunt îndreptăţiţi să cenzureze, prin intermediul acţiunii pauliene, actele juridice frauduloase încheiate de debitor cu terţii. Aprecierea caracterului fraudulos al unor acte juridice patrimoniale este posibilă tocmai pe baza noţiunii juridice de patrimoniu şi pe baza funcţiei patrimoniului de a permite şi de a explica gajul general al creditorilor chirografari. într-adevăr, actul este fraudulos în măsura în care a creat sau a mărit starea de insolvabilitate a debitorului. Această apreciere presupune raportarea activului la pasiv în cadrul universalităţii care este patrimoniul.
Dacă debitorul constituie însă garanţii reale cu privire la drepturile sale patrimoniale, se îngustează sfera de aplicare a gajului general al creditorilor chirografari ca funcţie a patrimoniului. într-adevăr, mai ales ca urmare a noii reglementări privind garanţiile reale mobiliare, este posibil ca debitorul să constituie garanţii reale nu numai cu privire la drepturile mobiliare existente în momentul constituirii garanţiei în patrimoniul său, ci şi cu privire la drepturi mobiliare viitoare. S-ar putea susţine că în asemenea cazuri constituirea acestor garanţii nu fraudează interesele creditorilor chirografari, cât timp, pe de o parte, sunt îndeplinite formalităţile de publicitate cerute de lege şi, pe de altă parte, creditorii chirografari au optat, prin voinţa lor proprie, să nu ceară de la debitor constituirea unor garanţii reale. în realitate, ultimul argument este valabil numai pentru creditorii ale căror creanţe s-au constituit prin acte juridice, dar este fără relevanţă în ipoteza celor ale căror creanţe ar izvorî din fapte juridice stricto sensu. lată de ce, de lege ferenda, ar fi util ca legiuitorul să prevadă o limită până la care o persoană poate să constituie garanţii reale cu privire la bunurile din patrimoniul său, astfel încât gajul general al creditorilor chirografari să nu fie în totalitate golit de conţinut.
25. Principiul specializării gajului general al creditorilor chirografari. Divizarea patrimoniului în mai multe mase de drepturi şi obligaţii pecuniare determină specializarea gajului general al creditorilor chirografari. Ca urmare, în această ipoteză, gajul general va opera, în mod specializat, asupra masei patrimoniale în legătură cu care s-a născut creanţa unui anumit creditor chirografar. Cum s-a observat, gajul rămâne general pentru că nu poartă
asupra unui element patrimonial determinat şi este specializat pentru că nu are ca obiect, în mod direct, patrimoniul ca universalitate. în mod indirect însă, în măsura în care activul masei patrimoniale în legătură cu care s-a născut creanţa nu este îndestulător, gajul general poate opera şi asupra celorlalte bunuri din patrimoniu. Această posibilitate exprimă tocmai ideea comunicării juridice dintre diferitele mase patrimoniale şi ideea unităţii patrimoniului.
§4. Transmisiunea universală şi transmisiunea cu titlu universal
26. Noţiune. în situaţia decesului persoanei fizice şi în ipoteza reorganizării sau încetării persoanei juridice se pune problema transmisiunii către succesori a universalităţii elementelor patrimoniului sau a unei fracţiuni din această universalitate. în primul caz este vorba de o transmisiune universală, în al doilea caz suntem în prezenţa unei transmisiuni cu titlu universal. Noţiunea juridică de patrimoniu permite şi explică, aşadar, transmisiunea universală şi transmisiunea cu titlu universal. Aceasta este a treia funcţie a patrimoniului.
27. Conţinutul funcţiei. Deşi, în mod tradiţional, se vorbeşte de transmiterea patrimoniului sau de transmiterea unei fracţiuni din patrimoniu, în realitate este vorba de transmiterea universalităţii sau a unei fracţiuni din universalitatea elementelor care se găsesc în patrimoniul persoanei fizice în momentul decesului sau în patrimoniul persoanei juridice în momentul reorganizării ori al încetării.
Distincţia nu este doar una de nuanţă. Dacă patrimoniul este un atribut al personalităţii, el durează numai cât timp durează persoana fizică sau juridică. Ceea ce se transmite este conţinutul patrimoniului, dar tot ca universalitate sau ca o fracţiune din universalitate. Unitatea juridică a acestor elemente patrimoniale nu mai este dată însă de persoana autorului, ci de persoana succesorului în patrimoniul căruia se transmit aceste elemente. în cazurile în care aceste elemente patrimoniale formează o masă distinctă în patrimoniul succesorului, unitatea lor juridică va fi determinată şi de afectaţiunea şi de regimul juridic al acelei mase patrimoniale.
în aparenţă, transmiterea patrimoniului şi transmiterea universalităţii elementelor din patrimoniu înseamnă acelaşi lucru. în realitate, prima formulare conduce la ideea că succesorul are două sau mai multe patrimonii, ceea ce este inadmisibil. Dimpotrivă, a doua formulare conciliază ideea unicităţii patrimoniului succesorului cu ideea transmiterii universalităţii sau a unei fracţiuni din universalitatea elementelor patrimoniului autorului. Ceea ce există în patrimoniul persoanei fizice în momentul decesului sau în patrimoniul persoanei juridice în momentul reorganizării sau încetării reprezintă doar o secvenţă, un stop-cadru din filmul existenţei patrimoniului.
Chiar dacă se acceptă ideea că persoana succesorului continuă persoana autorului, această idee are doar funcţia de a justifica transmiterea universalităţii sau a unei fracţiuni din universalitatea elementelor patrimoniului autorului. Continuitatea este simbolică, iar nu strict juridică. Este motivul pentru care drepturile şi obligaţiile născute din contracte intuitu persortae nu se transmit de la autor la succesor în cadrul unei transmisiuni universale sau
cu titlu universal.
Important este însă că între transmisiunea universală şi transmisiunea cu titlu universal nu există o diferenţă calitativă, ci doar una cantitativă. în ambele cazuri se transmit şi elemente de activ, şi elemente de pasiv patrimonial. Fie că este vorba de universalitate, fie că este vorba de o fracţiune din universalitate, se păstrează proporţia dintre activ şi pasiv. Diferenţa cantitativă constă tocmai în aceea că, în ipoteza transmisiunii universale, succesorul dobândeşte, în întregime, activul şi pasivul din patrimoniul autorului, iar în ipoteza transmisiunii cu titlu universal, succesorul dobândeşte aceeaşi fracţiune atât din activ, cât şi din pasivul patrimonial.
