Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare
| Comentarii |
|
caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare, contractul de vânzare-cumpărare se particularizează prin următoarele caractere juridice:
a) Vânzarea are caracter consensual.
Potrivit art. 1178 Noul Cod Civil, „Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.”.
Vânzarea este însă numai în principiu consensuală.
Prin excepţie, în anumite cazuri, special prevăzute de lege, vânzarea devine un contract solemn. Astfel: „drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza „actului autentic notarial” (art. 885 şi art. 888 Noul Cod Civil).
Ad probationem, în toate cazurile când bunul are o valoare mai mare de 250 bani este cerută forma scrisă (art. 309 alin. 2 C. proc. civ.)
începutul de dovadă scrisă poate face dovada între părţi numai dacă este completat prin alte mijloace de probă, inclusiv prin proba cu martori ori prin prezumţii (art. 310 alin. 3 C. proc. civ.).
b) Vânzarea este un contract sinalagmatic.
Contractul este sinalagmatic deoarece „obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente” (art. 1171 Noul Cod Civil). Astfel, vânzătorul are obligaţia principală de a preda lucrul, iar cumpărătorul trebuie să plătească preţul.
Caracterul sinalagmatic presupune deci interdependenţa obligaţiilor, în sensul că prestaţia uneia dintre părţi reprezintă cauza obligaţiei asumate de cealaltă parte.
De regulă, interdependenţa obligaţiilor derivă din interdependenţa voinţelor vânzătorului şi cumpărătorului (voinţa fiind fundamentul contractului). Ca excepţie, legea intervine uneori pentru asigurarea reciprocităţii, interdependenţei şi, mai ales, a unui echilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor (de exemplu, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori).
Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor creează premisele unei prezumţii de echilibru economic între prestaţiile părţilor contractului de vânzare-cumpărare.
c) Vânzarea este un contract cu titlu oneros.
Contractul este oneros deoarece „fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate” (art. 1172 alin. 1 Noul Cod Civil). Mai precis, încă din faza formării contractului, atât vânzătorul cât şi cumpărătorul urmăresc obţinerea unui echivalent material, în schimbul angajamentului propriu. Putem afirma astfel că vânzarea se află (din acest punct de vedere) într-o stare de normalitate contractuală.
în materie comercială, caracterul oneros îmbracă o formă mai pronunţată în sensul că, pe lângă „ avantajul”, procurat părţile contractante urmăresc şi obţinerea unui profit. Este cazul raporturilor juridice dintre profesioniştii comercianţi, unde vânzarea-cumpărarea depăşeşte caracterul oneros şi devine speculativă. Aceasta întrucât profesioniştii comercianţi cumpără cu scopul de a revinde, iar în urma re-vânzării urmăresc şi realizează obţinerea de profit. Este suficient să luăm ca exemplu în acest sens întreprinderile comerciale specializate în distribuţie en gros sau en detail a mărfurilor.
Caracterul oneros este în strânsă legătură cu caracterul sinalagmatic al vânzării.
d) Vânzarea este un contract comutativ.
Contractul este comutativ deoarece „la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă” (art. 1173 alin. 1 Noul Cod Civil).
Caracterul comutativ al vânzării deosebeşte contractul de vânzare-cumpărare de orice contract aleatoriu care, „prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert” (de exemplu, contractul de asigurare, renta viageră etc.).
Caracterul comutativ al vânzării nu este însă absolut. Ca excepţie, în doctrină se admite, de exemplu, că vânzarea de drepturi litigioase (ca varietate a vânzării de drept comun) are caracter aleatoriu.^
e) Vânzarea este translativă de proprietate
deoarece, prin natura sa, contractul transmite acest drept real (principal).
Vânzarea este translativă de proprietate mai ales pentru că transferul proprietăţii se produce de drept, acordul de voinţe (contractul în sine) fiind sursa transferului (indiferent de momentul în care se realizează transferul).
Pentru considerentul de mai sus, vânzarea nu face parte din categoria contractelor numai „creatoare de obligaţii”.
De regulă, „proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă” (art. 1674 Noul Cod Civil).
Transmiterea imediată a dreptului de proprietate (la momentul încheierii vânzării) operează numai dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
- vânzătorul este proprietarul lucrului vândut,
- obiectul contractului este un bun determinat individual]
- lucrul vândut există;
- părţile sau legea să nu fi amânat transferul dreptului de proprietate. De exemplu, „drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară” (art. 885 alin. 1 Noul Cod Civil).
f) Dispoziţiile „privind obligaţiile vânzătorului se aplică, în mod corespunzător, obligaţiilor înstrăinătorului în cazul oricărui alt contract având ca efect transmiterea unui drept”
(dacă din reglementările aplicabile acelui contract sau din cele referitoare la obligaţii în general nu rezultă altfel - art. 1651).
De menţionat că, în această situaţie, dispoziţiile în cauză nu constituie dreptul comun, iar contractele cărora le sunt aplicabile nu sunt varietăţi ale contractului de vânzare-cumpărare (de exemplu, schimbul, renta viageră, întreţinerea etc.).
