Contractele de consumație
| Comentarii |
|
contractele de consumație, Definiție. Istoric și concepția doctrinară. Particularităţile contractului de consumaţie. Instituţii speciale ale contractului de consumaţie. Necesitatea armonizării şi „normalizării" contractelor de consumaţie
Definiție
Contractul de consumație este contractul încheiat cu consumatorii, fiind supus legilor speciale şi, în completare, dispoziţiilor Noului Cod Civil, conform art. 1177 C. Civ. Astfel, în concepţia Noului cod civil, „contratul de consumaţie” este, pe fond, un contract - rod al unei manifestării de voinţe (afectat însă unui regim juridic special).
Istoric și concepția doctrinară
Evoluţia economică a societăţii a avut drept consecinţă apariţia unor forme eficiente de perfectare, executare şi încetare a contractelor, în sensul generalizării lor şi a excluderii negocierii în domeniul comercial.
în contextul simplificării contractului, s-au impus noi instituţii contractuale precum: „contractul de adeziune”, „contractul tip”, „condiţiile generale” etc.
Contractul de adeziune este redactat în prealabil de una dintre părţi şi impus celeilalte, care nu poate influenţa conţinutul acestuia, voinţa sa limitându-se, în principiu, la acceptarea sau refuzul încheierii acestuia (fără posibilităţi reale de modificare a contractului)’.
Contractul tip - varietate a contactului de adeziune - este un contract cadrul, preredactat de părţi, ce favorizează standardizarea relaţiilor comerciale şi celeritatea, dar care nu exclude negocierea condiţiilor contractuale şi nu este un contract impus.
Condiţiile generale sunt clauze abstracte, preredactate, aplicabile în contractele tip. Astfel, dacă oferta este acceptată, condiţiile generale fac parte din contract (chiar dacă nu sunt prevăzute în cuprinsul acestuia).
Dacă în plan economic noile forme contractuale şi-au dovedit eficienţa, în schimb ele au afectat negativ libertatea de voinţă a contractanţilor particulari (consumatorilor).
De exemplu, în activitatea lor, profesioniştii au adoptat diverse tehnici moderne care au permis comunicarea (şi contractarea) între absenţi. Acestea s-au adăugat tradiţionalei modalităţi de contractare prin corespondenţă, conturând o noţiune juridică inedită, şi anume, contractul la distanţi.
Achiziţionarea unor produse prin intermediul tehnicilor de comunicaţie la distanţă prezintă avantajul de a evita deplasarea, dar şi pe acela de a permite consumatorului să reflecteze înainte de a face o comandă.
Inconvenientele nu sunt excluse şi ele sunt legate de faptul că nu există un contract direct cu bunul pe care consumatorul doreşte să-l achiziţioneze sau posibilitatea de a verifica documentele ce-l însoţesc. Consumatorul nu poate cunoaşte decât informaţiile pe care comerciantul i le prezintă, ceea ce face ca, în această materie, conduita loială să joace un rol important.
Pentru contracararea acestor neajunsuri, la nivelul Uniunii Europene a fost adoptată Directiva nr. 97/7/CEE a Parlamentului European şi a Consiliului din data de 20 mai 1997, transpusă în dreptul naţional prin O.G. nr. 130/2000, care reglementează condiţiile încheierii şi executării contractelor comerciale la distanţă între comercianţii care furnizează produse şi servicii, pe de o parte, şi consumatori, pe de altă parte.
Consumerismul a apărut astfel ca o reacţie la excesele societăţii de consum şi a abuzurilor profesioniştilor. El răspunde ideii potrivit căreia „consumatorul este manipulat prin operaţiile publicitate şi de marketing, generatoare de nevoi artificiale şi de iluzii ale unei false abundenţe”.
Consumerismul se justifică şi prin aceea că libertatea comercianţilor la concurenţă nu este suficientă pentru a regla piaţa şi este necesară o securizare (protecţie) a consumatorilor.
Reglementările naţionale în materia dreptului de consumaţie sunt recente şi au apărut ca o consecinţă juridică a aderării României la Uniunea europeană.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului obiectul reglementării îl constituie „raporturile juridice create între operatorii economici şi consumatori, cu privire la achiziţionarea de produse şi servicii, (...) asigurând cadrul necesar accesului la produse şi servicii” (art. 1) recunoscându-se, implicit, că relaţiile dintre comercianţi şi consumatori sunt de factură contractuală.
Adoptarea regulilor de mai sus este justificată de necesitatea manifestării unei voinţe libere şi în cunoştinţă de cauză din partea consumatorului şi egalităţii juridice între părţi la momentul încheierii contractului. Regimul juridic, special instituit, este aplicabil numai contractelor în care părţi sunt profesioniştii şi consumatorii.
Contractul de consumaţie: o nouă teorie generală?
Având în vedere reglementările speciale, de excepţie ale contractului de consumaţie, în doctrină au fost puse, întrebări precum:
Este „contractul de consumaţie” o operaţiune juridică, aşa cum este înţeles contractul în dreptul civil sau este un concept nou? în ce raport se află contractul de consumaţie cu contractele speciale „clasice”?
încercând să răspundem la întrebările de mai sus, precizăm următoarele.
într-o opinie prestigioasă, „contractul de consumaţie” a fost înţeles ca fiind compus, de fapt, din două contracte distincte:
- un contract de fond (care poate fi o vânzare, un împrumut etc.) şi,
- un „contract de consumaţie’’ (care îl „dublează normativ” pe cel dintâi).
Cu alte cuvinte, contractul de fond are un regim juridic propriu, la care se va adăuga - prin suprapunere legală - şi regimul juridic al consumaţiei. De exemplu, „în caz de vindere (de consumaţie), aceasta va asculta de regimul juridic special al contractului de vânzare-cumpărare, dar părţile vinderii vor fi ţinute să observe şi normele imperative ale dreptului consumaţiei”.
Potrivit conceptului de mai sus, instituţia „contractului de consumaţie” are următoarele caracteristici:
- „contractul de consumaţie nu este o operaţiune juridică’ ci, „un concept juridic ambiguu, un amestec de norme de drept public şi privat” (s.n.);
- „contractul de consumaţie” nu are o natură juridică proprie - în sensul dreptului privat (el fiind doar un instrument legal);
- „contractul de consumaţie” constituie o suprastructură normativă care se aplică ope iegis unor subiecţi de drept (indiferent de conţinutul juridic concret al raporturilor juridice care există între ei);
- „contractul de consumaţie” nu e act juridic, ci un regim juridic legal (aplicabil unor raporturi comerciale concrete);
- „contractul de consumaţie” nu impune un consimţământ (fiind o instituţie legală obiectivă)
în concluzie, potrivit opiniei de mai sus, „contractul de consumaţie” nu este o operaţiune juridică, un negotium iuris, ci un regim juridic definit imperativ de către o lege de ordine publică şi aplicabil automat.
Deşi apreciem profunzimea cercetării de mai sus, nu împărtăşim ideea suprapunerii a două regimuri juridice diferite, respectiv a unui contract de fond dublat de un „contract de consumaţie”.
Precizăm că, potrivit art. 1177 Noul Cod Civil, „Contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor speciale şi, în completare, dispoziţiilor prezentului cod” (referitoare la contrac). Rezultă că, în concepţia Noului cod civil, „contratul de consumaţie” este, pe fond, un contract - rod al unei manifestării de voinţe (afectat însă unui regim juridic special).
Apreciem, de asemenea, că nu poate fi vorba nici de o nouă teorie generală. Astfel, sintagma „contract de consumaţie” nu poate desemna un concept general, cu o existenţă de sine stătătoare, cel puţin pentru două considerente:
- înaintea contractelor speciale, nu există contracte generale (ci numai o teorie generală a contractului);
- dreptul de consumaţie utilizează, de regulă, „figurile contractuale clasice” precum: vânzarea, împrumutul etc.
Tot astfel, a nu se uita că dreptul de consumaţie s-a născut pentru a reglementa contractele civile speciale (atunci când ele sunt încheiate între profesionişti şi consumatori).
în concluzie, contractul de consumaţie se poate regăsi numai sub forma este unui contract special (o vânzare, un împrumut, o locaţiune etc.) în care părţi sunt profesionistul şi consumatorul şi căruia i se aplică dispoziţiile speciale, în materie. Deci, nu se poate vorbi despre un contract de consumaţie anume, ci numai despre o vânzare de consumaţie, un împrumut de consumaţie etc.
Particularităţile contractului de consumaţie
Pe lângă introducerea unor instituţii „inedite” (precum obligaţii precontractuale, denunţarea unilaterală, clauze abuzive etc.), contractul de consumaţie poartă şi o influenţă de fond asupra conceptului consacrat de Codul civil de la 1804, putându-se vorbi despre o reînnoire a teoriei generale de către dreptul consumului.
Mutaţiile influenţate de dreptul consumului se manifestă în special, pe trei direcţii: libertate contractuală, egalitate a voinţelor contractante şi fraternitate contractuală.
A. Libertate restrânsă la contractare şi nelimitată la denunţare
în concepţia individualistă şi voluntaristă a Codului civil francez de la 1804, libertatea exista în general, pentru a intra în raporturi contractuale şi numai în mod particular, pentru a ieşi dintr-un raport contractual.
în zilele noastre, regula de mai sus este inversată. Astfel, libertatea persoanei de a se angaja în etapa formării contractului a lăsat loc siguranţei (securităţii) contractuale, de aşa manieră încât consimţământul să fie sincer, iar, în etapa executării contractului, siguranţa contractuală a cedat locul libertăţii de a ieşi din raportul contractual respectiv.
Mutaţia care a intervenit în ceea ce priveşte principiul libertăţii contractuale este următoarea:
- libertate restrânsă - la încheierea contractului, dar
- libertate nelimitată - pentru a întrerupe formarea contractului şi
- libertate nelimitată - pentru a ieşi din raportul contractual.
în concluzie, există mult mai puţină libertate pentru a intra în raporturi contractuale, dar mai multă libertate pentru a întrerupe formarea contractului sau pentru a ieşi din raporturi contractuale, singurul remediu pentru inegalitatea contractuală.
Schimbarea intervenită în concepţia de libertate contractuală se explică, în fapt, prin aceea că nu este posibilă o libertate contractuală fără o egalitate contractuală.
B. Egalitatea voinţelor contractante: o egalitate „căutată” (nu prezumată)
Deşi postulatul egalităţii contractuale a fost consacrat în Codul civil, dreptul consumaţiei tratează adesea, cu dispreţ, dreptul la un respect egal pentru orice individ.
în raporturile contractuale consumeriste actuale, egalitatea reprezintă un „instrument primordial al justiţiei comutative”. Astfel înţeleasă, astăzi egalitatea între contractanţi nu mai este prezumată, ci căutată. Este depăşită, astfel, exigenţa egalităţii contractuale, şi se impune un „minim echilibru contractual”.
în condiţiile de mai sus, dreptul consumaţiei instituie principiul potrivit căreia părţile nu se află, de la început, pe picior de egalitate juridică, principiu fundamentat pe o realitate contractuală (de netăgăduit), potrivit căreia consumatorul este un contractant:
- anonim (contractul de consum este un contract de masă, în care individul nu contează cu adevărat);
- izolat (nu beneficiază de asistenţă juridică),
- neînsemnat (de multe ori profan şi puţin dispus a sesiza instanţa de judecată);
- atacat (în legătură cu „dictonul” relaţiilor de afaceri: cine ştie a minţi, ştie a vinde) şi,
- puţin interesat de conţinutul juridic al contractului... prea complicat, prea plictisitor (ci doar de produsul sau serviciul oferit).
în concluzie, pornind de la principiul că inegalitatea preexistă, dreptul consumului o consacră, încă de la momentul încheierii contractului.
C. Principiul fraternităţii contractuale (affectio contractus)
Principiul fraternităţii contractuale este apărut relativ recent.
Pe scurt, prin noul principiu, dreptul pozitiv, mereu influenţat de dreptul consumului, încearcă să impună spiritul fraternităţii în raporturile contractuale.
Mai întâi, acest lucru are loc prin recomandarea unei colaborări între părţi, mai ales la nivelul formării contractului. Astfel, dreptul comun degajă un ius fraternita-tis (o affectio contractus).
Mai exact, contractanţii trebuie să conlucreze pentru ca acordul lor să fie rezultatul unei colaborări durabile.
Pe scurt, după grija pentru echilibrul contractual (manifestare a puterii publice pentru un contract just, echitabil), se pune accent şi pe principiul fraternităţii con
tractuale, mai umanist şi mai bogat în conţinut, poate pentru că este vorba despre ceea ce este negociat şi nu de ceea ce este impus.
Această „cantitate infimă de umanitate reziduală” interesează în mod egal eficacitatea consimţământului. în consecinţă, părţile ar trebui să se facă dovada unei mai mari bunăvoinţe în momentul în care cuvântul dat trebuie şi respectat.
în concluzie, înnoirea teoriei generale de către dreptul consumului a determinat apariţia unor noi principii precum:
- libertate contractuală, dar o libertate controlată;
- egalitate contractuală, dar nu doar prezumată, ci stabilită şi
- fraternitate contractuală, nu neapărat impusă, ci dorită.
Noile principii ce diriguiesc consimţământul consumerist sunt rezultatul unui compromis realizat între cerinţa de justiţie şi spiritul securităţii contractuale.
Instituţii speciale ale contractului de consumaţie
încheierea şi derularea contractului de consumaţie sunt caracterizate de mecanisme specifice impuse de legiuitor, precum: obligaţia precontractuală de informare, denunţarea unilaterală, clauzele abuzive etc.
Formarea contractului de consumaţie a modificat concepţia clasică a întâlnirii dintre ofertă şi acceptare. Astfel, a fost impusă o perioadă de tranziţie între momentul emiterii ofertei profesionistului şi cel al exprimării voinţei de acceptare (consimţământului) a consumatorului’.
Contractul se încheie prin acordul voinţelor părţilor, comerciantul şi consumatorul.
Potrivit 5 din O.G. nr. 130/2000, „dacă părţile nu au convenit altfel, momentul încheierii contractului la distanţă îl constituie momentul primirii mesajului de confirmare de către consumator, referitor la comanda sa”.Astfel, făcându-se referire la „primirea” mesajului de confirmare (nefiind relevantă cunoaşterea mesajului, ci primirea lui) se consacră teoria recepţiei.
Obligaţia precontractuală de informare este o dispoziţie imperativă a legii care se include în conţinutul ofertei. Astfel, anterior încheierii contractului, profesionistul trebuie să-l informeze pe consumator în legătură cu aspectele esenţiale ale contractului, cum sunt: identitatea şi adresa sa, caracteristicile esenţiale ale produsului sau serviciului; preţul sau tariful, după caz; cheltuielile de livrare; modalităţile de plată, de livrare sau de prestare; dreptul de denunţare unilaterală a contractului etc.
Informarea trebuie să fie completă, corectă şi precisă şi relevantă (în ceea ce priveşte scopul său comercial), clar, uşor de înţeles şi bazată pe principiul bunei credinţe.
Nerespectarea obligaţiei de informare la momentul încheierii contractului are un temei delictual, întrucât ea sancţionează fapte ce se plasează anterior perfectării contractului.
Obligaţia de consiliere este un aspect al celei de informare şi constă în furnizarea tuturor datelor referitoare la contractul ce se va încheia.
Obligaţia de informare continuă şi pe parcursul executării contractului; consumatorul trebuie să aibă informaţii privind dreptul de denunţare unilaterală, sediul şi alte elemente de identificare, service-ul post vânzare şi garanţiile oferite etc.
Profesionistul trebuie să îşi îndeplinească obligaţiile în termen de cel mult 30 de zile de la data la care consumatorul a transmis comanda, cu excepţia cazului în care părţile au convenit altfel. Termenul de 30 de zile nu se calculează de la dat încheierii contractului, ci de la data la care consumatorul a transmis comanda (art. 11 din ordonanţă).
Obligaţiile (clauzele) asumate de părţi în contractul de consumaţie trebuie să fie reflecte echilibrul dintre părţile raportului obligaţional civil.
Clauzele sunt abuzive când creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor (art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000).
Clauza este abuzivă când sunt întrunite următoarele elemente:
- clauza nu a fost negociată direct cu consumatorul (când a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum sunt contractele standard preformulate);.
- este încălcată cerinţa bunei credinţe (cerinţă generală, aplicabilă tuturor actelor juridice);
- există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor (legea nu arată ce înţelege prin dezechilibru, dar precizează că există între drepturi şi obligaţii).
Potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, fac excepţie de la dispoziţiile în materie, clauzele ce definesc obiectul principal al contractului sau stabilesc echivalenţa între preţ şi produsul ori serviciul oferit, în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.
Necesitatea armonizării şi „normalizării" contractelor de consumaţie
în prezent, teoria generală a contractului este supusă unei presiuni exercitate de noile reguli, „pline de vitalitate” ale dreptului consumaţiei sau dreptului concurenţei (şi, în general, ale adaptării sale la condiţiile sociale şi economice, actuale).
Aşa cum s-a arătat în doctrină, orice informaţie conţine un sfat; a se vedea Y. Picod, Le devoirde loyaute dans l’execution du contract, L.G.D.J., Paris, 1989, p. 122.
Ceea ce particularizează obligaţia de consiliere este atitudinea comerciantului de a-l asista pe consumator prin formularea unor oinii proprii fundamentate pe cunoaşterea produsului sau serviciului, implicarea lui în procesul de luare a deciziei de către consumator; a se vedea E. Bazin, op cit., p. 32; J. Goicovici, Obligaţia de consiliere, în R.D.C. nr. 4/2005, p. 15 şi urm.
în practică s-a decis că nu orice clauză care are efecte negative asupra consumatorului implică în mod necesar că aceasta creează un dezechilibru semnificativ.
Astfel, în prezent, teoria generală a contractului se află într-o perioadă de reconsiderări şi reconstruiri.
Operaţiunea juridică prin care dispoziţiile şi instituţiile comunitare sunt transpuse în legislaţia şi dreptul naţional poată numele de armonizare.
Armonizarea priveşte două aspecte: atât transpunerea în plan naţional a legislaţiei europene, dar şi adaptarea noilor instituţii (de exemplu, obligaţii precontractua-le, denunţare unilaterală, clauze abuzive etc.) la regulile generale deja consacrate.
Dacă transpunerea reglementărilor europene în legislaţia naţională s-a realizat satisfăcător, în schimb, armonizarea institutiilor contractului de consumaţie este abia la început. Astfel, traducerea şi adoptarea unor noi instituţii generate de economia de piaţă (cum ar fi de exemplu, dreptul de retractare al consumatorului) este dificilă, deoarece pot conduce la reconsiderarea sau chiar la dispariţia unor reguli contractuale (ce se opun standardelor pur economice).
în contextul de mai sus, armonizarea instituţiilor cade în sarcina doctrinei şi jurisprudenţei naţionale, care trebuie să-şi facă simţită prezenţa prin elaborarea unor soluţii juste şi eficiente.
Cu toată influenţa agresivă a dreptului de consumaţie, precizăm însă că principala protecţie a contractantului-consumator o asigură totuşi dreptul comun al contractelor. Astfel, contractele de consumaţie (indiferent că sunt vânzări, împrumuturi, locaţiuni etc.) poartă la bază aceleaşi principii consacrate: libertatea contractuală, buna-credinţă, egalitatea între părţi.
Deoarece în practica consumeristă principiile de mai sus au devenit, uneori, numai „consultative” (a se vedea contractele de asigurare, de credit bancar, contractul de leasing etc.), opinăm în favoarea intervenţiei urgente legislative, pentru reconsiderarea protecţiei cetăţeanului şi restabilirea ordinei contractuale.
