Principiul relativităţii efectelor contractului (res inter alios acta)
| Comentarii |
|
principiul relativităţii efectelor contractului (res inter alios acta), semnificaţia principiului relativităţii efectelor, instituit de art. 1270 alin. 1 Noul Cod Civil, este aceea că puterea obligatorie, efectele contractului, privesc numai părţile contractante. Astfel, contractul (rod al voinţelor părţilor) nu poate să profite şi nici să lezeze interesele altor persoane.
Faţă de terţi, contractul încheiat apare numai ca un fapt juridic care trebuie respectat, adică le este opozabil. în consecinţă, dacă una din părţile contractante, prin neexecutarea obligaţiilor, produce o pagubă celeilalte, ea va răspunde în temeiul răspunderii civile contractuale, spre deosebire de terţii care nesocotesc drepturile izvorâte dintr-un contract şi care vor răspunde în temeiul răspunderii civile delictuale (art. 1349 şi urm. C. civ).
Totuşi, potrivit art. 1280 Noul Cod Civil, „contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Excepții
Excepţiile de la principiul relativităţii efectelor contractului se referă la situaţiile în care contractul încheiat produce efecte faţă de anumite persoane care nu au participat nici direct, nici prin reprezentare la încheierea contractului şi nici nu au calitatea de succesori ai părţilor.
Cele mai cunoscute excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului sunt: promisiunea faptei altuia şi stipulaţia pentru altul.
a) Promisiunea faptei altuia (convenţia de porte-fort) este un contract prin care o persoană (debitorul) se obligă să determine pe o terţă persoană să-şi asume un anumit angajament în folosul creditorului din contract.
Potrivit art. 1.283 Noul Cod Civil, „Cel care se angajează la a determina un terţ să încheie sau să ratifice un act este ţinut să repare prejudiciul cauzat dacă terţul refuză să se oblige sau, atunci când s-a obligat şi ca fideiusor, dacă terţul nu execută prestaţia promisă".
Ca excepţie, promitentul nu răspunde dacă asigură executarea obligaţiei terţului, fără a se produce vreun prejudiciu creditorului.
Intenţia promitentului de a se angaja personal nu se prezumă, ci trebuie să reiasă neîndoielnic din contract sau din împrejurările în care acesta a fost încheiat.
b) Stipulaţia pentru altul (contractul în favoarea unei terţe persoane) este un contract care conferă un drept unei persoane ce nu este nici parte (şi nici reprezentant).
Contractul în folosul unei terţe persoane este o veritabilă excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului.
Potrivit art. 1.284 Noul Cod Civil, „Oricine poate stipula în numele său, însă în beneficiul unui terţ. Prin efectul stipulaţiei, beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei”.
Beneficiarul stipulaţiei trebuie să fie determinat sau, cel puţin, determinabil la data încheierii stipulaţiei, să existe în momentul în care promitentul trebuie să îşi execute obligaţia şi să accepte stipulaţia.
Stipulaţia poate fi acceptată şi după decesul stipulantului sau al promitentului.
Stipulaţia poate fi revocată cât timp acceptarea beneficiarului nu a ajuns la stipulant sau la promitent. Stipulantul este singurul îndreptăţit să revoce stipulaţia, creditorii sau moştenitorii săi neputând să o facă. Stipulantul nu poate însă revoca stipulaţia fără acordul promitentului dacă acesta din urmă are interesul să o execute.
Revocarea stipulaţiei produce efecte din momentul în care ajunge la promitent. Dacă nu a fost desemnat un alt beneficiar, revocarea profită stipulantului sau moştenitorilor acestuia, fără a agrava însă sarcina promitentului.
în acest context precizăm că, şi acordurile colective reprezintă excepţii reale (adevărate) de la principiul relativităţii efectelor, deoarece persoanelor cărora li se aplică, nu sunt terţi, nici părţi, nici reprezentanţi şi nici avânzi cauză.
c) Principiul opozabilităţii contractului. Simulaţia. Potrivit art. 1281 Noul Cod Civil, „Contractul este opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din contract. Terţii se pot prevala de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege”.
Ca excepţie, terţii nu sunt obligaţi să ia în considerare unele situaţii juridice, create prin contract. O asemenea situaţie, excepţie de la opozabilitatea faţă de terţi a contractului, este simulaţia.
Simulaţia este operaţiunea juridică prin care, printr-un act juridic public, aparent, denumit şi simulat, se creează o altă situaţie juridică decât cea stabilită printr-un act juridic ascuns, secret, dar adevărat (actul ascuns trebuie să se încheie concomitent sau înainte de încheierea actului public).
Simulaţia presupune realizarea concomitentă a două operaţii juridice: una reală şi alta fictivă.
Simulaţia se poate realiza: prin încheierea unui contract fictiv; prin deghizare şi prin interpunere de persoane.
Efectul principal al simulaţiei este inopozabilitatea faţă de terţii de bună-credinţă a situaţiei juridice create prin actul secret.
Contractul secret produce efecte numai între părţi şi, dacă din natura contractului ori din stipulaţia părţilor nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal (art. 1289 alin. 1 Noul Cod Civil).
Contractul secret nu poate fi invocat de părţi, de către succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular şi nici de către creditorii înstrăinătorului aparent împotriva terţilor care, întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent (art. 1290 alin. 1 Noul Cod Civil).
Terţii pot invoca simulaţia împotriva părţilor, atunci când aceasta le vatămă drepturile (art. 1290 alin. 2 Noul Cod Civil).
Existenţa contractului secret nu poate fi opusă de părţi creditorilor dobân-ditorului aparent care, cu bună-credinţă, au notat începerea urmăririi silite în cartea funciară sau au obţinut sechestru asupra bunurilor care au făcut obiectul simulaţiei (art. 1291 alin. 1 Noul Cod Civil).
Dovada simulaţiei poate fi făcută de terţi sau de creditori cu orice mijloc de probă. Părţile pot dovedi şi ele simulaţia cu orice mijloc de probă, atunci când pretind că aceasta are caracter ilicit (art. 1292 Noul Cod Civil).
