Cauza actului juridic
| Comentarii |
|
cauza actului juridic, potrivit Noului cod civil, „Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul” (art. 1235 Noul Cod Civil). Astfel, în concepţia Codului civil, cauza se pre zintă ca un proces psihologic, premergător acordului de voinţe, ce constă în raţiunea (motivul, mobilul, imboldul etc.) care determină părţile să încheie contractul.
Cauza este unul dintre cele mai complexe şi subtile noţiuni ale sistemului nostru juridic.
în doctrina naţională (ce preia studiile franceze) cauza nu este clar definită, fiind, în general, înţeleasă ca o simplă condiţie de validitate.
în opinia noastră, „cauza” înseamnă mai mult; ea este un element structural, esenţial al construcţiei juridice, în funcţie de care trebuie apreciat întregul parcurs al contractului: formarea, executarea şi finalitatea acestuia.
De la început, precizăm că definirea exactă a cauzei nu este o simplă ambiţie doctrinară, ci ea este dictată şi de considerente practice. De exemplu, este unanim recunoscut că voinţa internă este fundamentul contractului şi elementul esenţial pentru calificarea şi interpretarea acestuia. însă voinţa internă poate fi identificată numai prin analiza componentelor sale: obiectul şi cauza contractului. Astfel, cauza este un element esenţial al contractului.
Potrivit art. 1179 alin. 1, pct. 4 Noul Cod Civil, cauza este una dintre condiţiile de fond ale contractului.
Deşi, în comparaţie cu Vechiul cod civil, reglementarea cauzei este merituoasă, ne exprimăm reţinerea atât faţă de calificarea cauzei ca o simplă condiţie de fond, cât şi faţă de definirea acesteia, numai ca motiv de a contracta (scopul urmărit de părţi nefiind menţionat în niciun fel, în acest context). Astfel, cu toate avantajele noilor reglementări, rămân întrebări esenţiale, la care trebuie să se răspundă, precum:
- este cauza o simplă condiţie de validitate sau este un element structural principal al contractului?
- cauza reprezintă numai motivul care determină părţile să contracteze sau cuprinde şi scopul (finalitatea urmărită)?
Pentru a răspunde la întrebările de mai sus prezentăm câteva elemente ale evoluţiei conceptului de cauză, în doctrină.
A. Concepţia modernă completează concepţia clasică
în materia cauzei, doctrina franceză s-a confruntat cu două concepţii: „concepţia clasică” şi „concepţia modernă.”
Potrivit concepţiei clasice, cauza a fost definită drept scopul urmărit, pentru care părţile au contractat.
Scopul urmărit „este doar imaginat la momentul încheierii contractului, adică reprezentat intelectual sau previzionat, urmând a fi realizat mai târziu prin efectele şi executarea angajamentelor contractuale asumate”.
Din acest punct de vedere, cauza este obiectivă, fapt pentru care este întotdeauna aceeaşi pentru fiecare tip de contract. De exemplu, scopul urmărit de toţi vânzătorii este obţinerea preţului (a unei sume de bani).
Scopul urmărit de părţi este opozabil însă „motivelor” care au determinat părţile să contracteze. Acestea din urmă sunt, subiective, individuale, diferite de la un contractant la altul.
Raportul dintre „scop” şi „motive” este, în consecinţă, „distincţia dintre raţiunea apropiată (causa proxima) şi raţiunile îndepărtate (causa remotae).
Concepţia modernă constă în principal, în subiectivizarea cauzei.
Potrivit acestei teorii, sunt integrate (adăugate cauzei clasice) şi raţiunile personale ce stau la originea manifestării de voinţă: motivele sau mobilele care au determinat părţile să contracteze.
Dacă teoria clasică opunea radical „cauza” şi „motivele”, în schimb, teoria modernă confundă cele două noţiuni (cel puţin parţial).
în consecinţă, teoria modernă-subiectivă completează teoria clasică-obiectivă (adăugând la scopul contractului şi motivele care au determinat părţile să contracteze).
în doctrina franceză s-a apreciat că teoria modernă (subiectivă) are meritul de a remedia limitele teoriei clasice şi prezintă eficienţă practică. De exemplu, în materia donaţiei, cauza clasică (scopul animus donandi) nu este niciodată ilicită, în schimb, motivele care au determinat liberalitatea pot proba caracterul ilicit.
Raportul dintre cauza obiectivă (cauza eficientă) şi cauza subiectivă (scopul, cauza finală) devine relevant, răspunzând la următoarele întrebări:
- De ce vinde o persoană un imobil? Este evident, pentru a încasa preţul: scopul imediat urmărit de vânzător (element obiectiv, relevat de natura contractului încheiat);
- Dar, de ce a dorit persoană să-şi procure lichidităţi? Pentru a achita o datorie, pentru a specula la bursă etc. (raţiuni, motive, interese diferite de la un vânzător la altul şi subiective)^.
Consacrând concepţia dualistă, în dreptul pozitiv noţiunea de cauză reuneşte două realităţi, cu domeniu propriu de aplicare: cauza eficientă (motivul, sursa contractării) esenţa teoriei moderne şi cauza finală (scopul obligaţiei) susţinută de teoria clasică'.
Noţiunea de cauză se explică atât prin raţiunile imediate care au determinat părţile să încheie contractul, cât şi prin interesele îndepărtate. Astfel, cauza constituie premisa încheierii contractului, dar şi finalitatea acestuia (fiind prezentă pe toată desfăşurarea contractului).
în pofida distincţiilor evidenţiate prin analiza dualistă, noţiunea de cauză are un caracter unitar.
Precizăm că, adoptarea teoriei moderne a cauzei (motiv, mobil al contractării), completează numai teoria clasică a cauzei (nu o înlocuieşte), dând astfel naştere unui concept nou, dualist. Astfel, cele două concepte nu se exclud reciproc, ci se reunesc.
Apreciem că, definind cauza drept „motivul care determină fiecare parte să încheie contractul”, legiuitorul a fost neinspirat şi inconsecvent, fapt pentru care textul de lege va trebui corelat cu realitatea.
B. Cauza: mai mult decât o condiţie de validitate
în doctrină, actul juridic civil este definit, de regulă, ca „o manifestare de voinţă făcută pentru a produce efecte juridice”. Astfel, cauza nu se regăseşte printre elementele ce definesc actul juridic civil.
în temeiul unei uzanţe îndelungate, „cauza” a fost prezentată numai ca o condiţie de validitate a actului juridic, aspect reconfirmat şi de noile dispoziţii (re-transcrise şi neclare) ale art. 1179 alin. 1 pct. 4 Noul Cod Civil
Cauza este principalul element al structurii actului juridic}.
Distincţia dintre elementele structurii şi condiţiile de validitate ale contractului este importantă. per a contrario, dacă am admite că cele două calităţi se suprapun, ar trebui să recunoaştem, implicit, că noţiunea de cauză se circumscrie exclusiv fazei formării (şi deci, după încheierea contractului, nu se mai poate vorbi despre cauză, scop final etc.).
în concluzie,
- Cauza este mai mult decât o simplă condiţie de validitate, cauza este un element al structurii actului juridic.
- Cauza constituie: premisa încheierii contractului, interesul imediat dar şi finalitatea acestuia.
- Cauza, ca element al voinţei, ţine strict de o anumită persoană. Astfel, fiecare parte contractantă are interesul său propriu şi, în consecinţă, contractul nu are o cauză a sa, ci cauze distincte pentru fiecare parte.
Aprecierea instituţiei „cauzei” la valoarea sa reală nu este o simplă discuţie doctrinară, ci are mare utilitate practică. De exemplu, interpretarea şi calificarea unui contract (a voinţei „concordante” şi a clauzelor lui) fără a se avea în vedere scopul urmărit de părţi, este de neacceptat.
Nu în ultimul rând, precizăm că noţiunea de „cauză” a dispărut din proiectele europene ale contractelor, fiind înlocuită cu cea de „interes”. S-a conturat astfel, o
definiţie generală a cauzei: „interesul urmărit de părţi în contract”. în acest context, reamintim că în definirea contractului legiuitorul foloseşte, mai nou, şi termenul de intenţie (art. 1166 Noul Cod Civil).
C. Cerinţele valabilităţii cauzei
în contextul general al analizei noastre, amintim că nici „motivele” şi nici „scopul” contractului nu se confundă cu consimţământul.
împreună cu obiectul, cauza formează conţinutul contractului. Corelaţia dintre obiect şi cauză este exprimată sugestiv în doctrina franceză:
- obiectului trebuie să ne arate ce au vrut părţile, iar
- cauza trebuie să răspundă la întrebarea: pentru ce au vrut (încheierea contractului).
Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe: să existe, să fie licită şi morală (art. 1236 alin. 1 Noul Cod Civil).
Existenţa cauzei valabile se prezumă, până la proba contrară. Cauza neprevăzută expres, nu condiţionează valabilitatea contractului (art. 1239 Noul Cod Civil).
Potrivit art. 1238 Noul Cod Civil, „Lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice” (s.n.).
Cauza este ilicită când este „contrară legii şi ordinii publice”.
Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri.
Cauza ilicită sau imorală atrage sancţiunea nulităţii absolute a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască (art. 1238 alin. 2 Noul Cod Civil).
Conformitatea contractului cu ordinea publică şi bunele moravuri este o cerinţă importantă a valabilităţii lui.
Ordinea publică şi bunele moravuri sunt reguli de ordin social, economic şi profesional care limitează libertatea contractuală.
în practică cauza a fost considerată ilicită şi imorală şi prin intenţia vânzătoarei de a păgubi pe cumpărătoare, anticipând într-o oarecare măsura că obiectul contractului nu poate satisface scopul pentru care cumpărătoarea a înţeles să dobândească, urmărind astfel să încaseze penalităţile contractuale pentru neridicarea mărfii.
