Obiectul contractului
| Comentarii |
|
Obiectul contractului, A. Definirea obiectului contractului. B. Raportul dintre obiectul contractului şi obiectul obligaţiei C. Cerinţele valabilităţii obiectului
Identificarea obiectului este un subiect disputat în doctrină. Tot astfel, dificil de conturat este şi raportul dintre obiectul contractului şi obiectul obligaţiei. Potrivit art. 1225-1234 din Noul Cod Civil, obiectul contractului priveşte trei noţiuni diferite: bunul, prestaţia şi operaţia juridică.
A. Definirea obiectului contractului
Pentru conturarea instituţiei obiectului facem următoarele precizări cu caracter general:
- conţinutul voinţei juridice este dat de obiectul şi cauza acesteia;
- contractul este rodul mai multor voinţe concordante, fiecare cu continut diferit;
- obiectul este important deoarece constituie liantul voinţelor concordante.
Potrivit art. 1225 C. civ., „Obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică,
precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale” (s.n.).
în doctrină s-a apreciat, pe bună dreptate, că definiţia dată obiectului în Noul cod civil drept prezintă neajunsul că nu are „utilitate practică semnificativă”. Astfel, s-a apreciat că, „a spune despre un anumit act juridic (concret) că are obiect operaţiunea juridică înseamnă, în realitate, a te referi la conduita părţilof', de exemplu, transferul unui drept patrimonial de către persoanele care se angajează contractual (s.n.).
B. Raportul dintre obiectul contractului şi obiectul obligaţiei
Deoarece art. 1225 C. civ. defineşte obiectul contractului mai ales prin prisma efectelor sale („ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale”), trecând cu vederea principiul potrivit căruia voinţa internă, reală este esenţială în contract, se impune a răspunde la întrebarea: obiectul contractului se confundă cu obiectul obligaţiei sau acestea sunt distincte?
într-o opinie (dintre cele mai autorizate) s-a apreciat că „obiectul contractului nu se confundă cu obiectul obligaţiei”, obiectul contractului fiind „o noţiune distinctă faţă de obiectul raportului obligaţional”. Astfel, între obiectul manifestării de voinţă (obiectul contractului) şi obiectul obligaţiei (născută din contract) există deosebiri
majore şi, deci, acestea (pe fond) sunt noţiuni distinctă. în consecinţă obiectul contractului este „operaţia juridică pe care părţile au înţeles să o realizeze”, iar „obiectul obligaţiei este prestaţia pe care contractantul se angajează să o execute” (de exemplu, s-a apreciat că, în cazul vânzării, obiectul contractului constă în transferul proprietăţii).
Preluând opinia de mai sus Noul cod civil distinge între obiectul contractului şi obiectul obligaţiei. Astfel potrivit art. 1226 alin. 1 C. civ., obiectul obligaţiei este „prestaţia la care se angajează debitorul” iar obiectul prestaţiei (obiectul derivat al obligaţiei) îl constituie bunurile (obiectul material).
Reamintim însă că, în doctrina majoritară, anterioară apariţiei Noului cod civil, s-a apreciat (cel puţin la fel de bine argumentat) că obiectul actului juridic (şi, implicit, al contractului) este identic (coincide) cu obiectul raportului juridic civil (obiectul obligaţiei).
în pofida opiniilor diferite de mai sus, doctrina este totuşi unanimă în a aprecia că „între obiectul contractului şi obiectul obligaţiei contractuale există o strânsă legătură’ (s.n.).
în concluzie, obiectul contractului este diferit de obiectul obligaţiei, însă acestea se află într-o interdependenţă reciprocă.
Precizăm că identificarea obiectului contractului şi a obligaţiilor corelative nu are natură pur teoretică, ci prezintă şi importanţă practică (de exemplu pentru calificarea contractelor, inclusiv în funcţie de utilitatea lor economică).
C. Cerinţele valabilităţii obiectului
Potrivit art. 1179 alin. 1 pct. 3, obiectul contractului trebuie să fie „determinat şi licit” (art. 1179 alin. 1 pct. 3 C. civ.).
Astfel, obiectul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe.
a). Obiectul contractului trebuie să existe (cea mai importantă cerinţă pentru valabilitatea obiectului contractului, întrucât de îndeplinirea ei depind şi celelalte).
Ca excepţie, contractele pot purta şi asupra unor bunuri viitoare (art. 1228
C. civ.).
Situaţiei de mai sus îi corespunde şi ipoteza înstrăinării unui bun care aparţine unei terţe persoane. Astfel, în condiţiile art. 1230 C. civ., „bunurile unui terţ pot face obiectul unei prestaţii” iar art. 1683 alin. 3 C. civ., prevede că dacă la încheierea vânzării lucrul „se află în proprietatea unui terţ, contractul este valabil, iar vânzătorul este obligat să asigure transmiterea dreptului” (s.n.).
Obiectul contractului trebuie să fie în circuitul civil. Cerinţa se referă la bunuri, ca obiect derivat al actului juridic civil şi se deduce din dispoziţia potrivit căreia „Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale” (art. 1229 C. civ.).
Bunurile aflate în circuitul civil sunt cele care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice civile, indiferent că ar fi vorba despre bunuri care pot circula neîngrădit sau despre bunuri care pot circula în condiţii restrictive.
b). Obiectul contractului trebuie să fie determinat sau determinabil. Cerinţa obiectului determinat sau determinabil este prevăzută în dispoziţiile 1179 alin. 1 pct. 3, art. 1225 alin. 2, şi art. 1226 alin. 2 C. civ.
Când obiectul actului juridic priveşte un bun individual determinat (res certa), cerinţa de valabilitate a obiectului este îndeplinită.
în cazul bunuri determinate generic (res genera), cerinţa este îndeplinită fie prin stabilirea precisă a cantităţii, calităţii, valorii (într-o asemenea situaţie, se spune că obiectul este determinat), fie prin stabilirea numai a unor criterii de determinare.
Determinarea obiectului de către un terţ, trebuie să se facă „în mod corect, diligent şi echidistant”. în caz contrar, „instanţa, la cererea părţii interesate, va stabili, după caz, preţul sau elementul nedeterminat de către părţi” (art. 1232 alin. 2 C. civ.).
în contractele încheiate între profesionişti lipsa preţului atrage prezumţia că „părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit în domeniul” (art. 1233
C. civ.).
Cerinţa trebuie respectată în toate cazurile, sub sancţiunea nulităţii absolute a contractului (art. 1225 alin. 1 pct. 2).
c). Obiectul contractului trebuie să fie posibil. Cerinţa de valabilitate este impusă de regula de drept potrivit căreia nimeni nu poate fi obligat la imposibil - ad impos-sibilium, nulla obligatio.
Imposibilitatea poate să fie materială sau juridică şi se apreciază în raport de momentul încheierii actului juridic.
Dacă în momentul încheierii unui contract sinalagmatic obiectul era posibil, dar ulterior executarea lui devine imposibilă din cauza unui caz fortuit sau de forţă ma
joră, atunci se va pune problema riscului contractului, iar dacă executarea devine imposibilă din culpa părţii, atunci se va angaja răspunderea sa civilă.
De precizat că, „dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitate de a-şi executa obligaţia”, contractul este valabil (art. 1227 C. civ.).
d). Obiectul contractului trebuie să fie licit şi moral. Potrivit cerinţei desprinse din prevederile art. 1179 alin. 1 pct. 3 şi a art. 1225 alin. 2 C. civ., obiectul contractului trebuie să fie în concordanţă atât cu legea, cât şi cu regulile de convieţuire socială (morala).
Când obiectul contractului este ilicit sau imoral, sancţiunea care intervine este nulitatea absolută.
Obiectul ilicit atunci este cel „prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri” (art. 1225 alin. 3 C. civ.).
Menţionăm că, potrivit noii concepţii a Codului civil, în principiu, bunurile care aparţin altuia pot face obiectul contractului. Astfel, în anumite condiţii, „bunurile unui terţ pot face obiectul unei prestaţii (? s.n.) debitorul fiind obligat să le procure şi să le transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului” (art. 1230
C. civ.). Apreciem că art. 1230 C. civ., nu îşi găseşte aplicarea în situaţia în care părţile cunosc situaţia juridică a bunului, în sensul că el aparţine unui terţ şi din conduita acestora rezultă intenţia lor de a frauda terţul proprietar al bunului care face obiectul contractului, când contractul va fi nul absolut pentru cauză ilicită. Cel care invocă frauda însă trebuie să facă dovada ei.
în situaţia în care părţile, sau cel puţin una dintre ele, au fost în eroare, crezând că lucrul aparţine celui care se obligă, se apreciază că intervine sancţiunea nulităţii relative, pentru eroare asupra calităţii de proprietar, care poate fi invocată numai de către cealaltă parte contractantă.
Nerespectarea condiţiilor prevăzute de lege pentru obiect atrage sancţiunea nu-litătii absolute.
