Forma contractelor
| Comentarii |
|
forma contractelor, după criteriul formei cerute ad validitatem, contractele pot fi consensuale („când se formează prin simplul acord de voinţă”) sau solemne („când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalităţi”).
Dispoziţia legală de mai sus este o reflectare a celor două principii în materie: consensualismul şi formalismul contractual (cu precizarea că regula este consen-sualismul iar formalismul excepţia).
Prin forma contractului (stricto sensu) se înţelege modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă făcută cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
Formalismul contractual se manifestă prin: forma ad validitatem, forma ad pro-bationem şi forma prevăzută de lege pentru opozabilitatea contractelor faţă de terţi.
a). Forma cerută pentru valabilitatea actului juridic este o condiţie de validitate, esenţială şi specială, care constă în necesitatea îndeplinirii formalităţilor prestabilite de lege, în lipsa cărora actul juridic civil nu s-ar putea naşte în mod valabil.
Forma cerută ad validitatem prezintă următoarele caractere: este un element constitutiv (esenţial) al actului juridic civil, în lipsa căruia actul juridic va fi lovit de nulitate absolută, este incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă, deci presupune manifestarea expresă de voinţă, şi este exclusivă, în sensul că, pentru un anumit act juridic civil solemn, trebuie îndeplinită o anumită formă, de regulă, forma autentică.
Potrivit art. 1178 C. civ. „Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.” (s.n.). Astfel, „Voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament (s.n.) care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare (art. 1240 alin. 2 C. civ.)”.
Ca excepţie, condiţia de formă „trebuie respectată” atunci când este prevăzută de legea specială (art. 1179 alin. 2 Noul Cod Civil). Este consacrat astfel, principiul con-sensualismului, potrivit căruia contractul se încheie „prin simplul acord de voinţă” (deci, fără o formă anume).
Pentru înscrierea în cartea funciară este cerută întotdeauna forma autentică. Astfel, potrivit art. 1244 C. civ., „trebuie să fie încheiate prin înscris autentic (...) convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară” (s.n.).
Principalele acte juridice pentru care legea prevede forma solemnă (de regulă, autentică) sunt: contractul de donaţie (art. 1011 alin. 1 C. civ.); testamentul (art. 1040
C. civ.); constituirea unei ipoteci imobiliare (art. 2388 C. civ.); vânzarea unei moşteniri (art. 1747 alin. 2 C. civ.); contractul de întreţinere (art. 2255 C. civ.); contractul de arendare (care trebuie încheiat în scris, potrivit art. 1838 alin. 1 C. civ.) etc.
Sancţiunea nerespectării „formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea” valabilă a contractului este nulitatea absolută (art. 1242 C. civ.). Ca excepţie, părţile pot conveni „ca un contract să fie încheiat într-o anumită formă, pe care legea nu o cere” (art. 1242 alin. 2 C. civ.).
în concluzie apreciem că, deşi aparent Codul civil este susţinătorul „libertăţii formei”, dispoziţiile sale, prin care o anumită formă este impusă contractului (în general), sunt numeroase. în acest context, clasica întrebare contractuală: consensua-lism sau formalism?, rămâne de actual itate.
în materie comercială, contractele sunt cârmuite şi ele, de principiul consen-sualismului.
Spre deosebire de contractele civile, contractele comerciale sunt lipsite de formalism şi iau naştere prin modalităţi specifice, precum: scrisoare, telex, fax, verbal, telefonic, prin mijloace electronice etc. Aceste forme de manifestare a voinţei la încheierea contractului comercial sunt impuse, pe de o parte, de multitudinea contractelor pe care le încheie comerciantul şi, pe de altă parte, de celeritatea desfăşurării raporturilor comerciale.
Pentru considerentele de mai sus, forma scrisă a contractului comercial este rar întâlnită ca cerinţă de validitate a actului (de exemplu, cambia, cecul, biletul la ordin). în cele mai multe cazuri, forma scrisă este cerută doar pentru proba contractului comercial (de exemplu, în cazul contractului de comision, contractului de consignaţie, contractului de agenţie etc.).
b). Forma cerută pentru probarea actului juridic constă în cerinţa întocmirii unui înscris. Forma ad probationem se justifică prin importanţa actului probat, dar şi prin avantajul practic de redare fidelă a conţinutului şi, prin aceasta, prevenirea unor eventuale litigii.
Forma ad probationem este obligatorie, în sensul că nerespectarea ei atrage inadmisibilitatea dovedirii actului juridic civil cu un alt mijloc de probă.
De menţionat că nerespectarea formei ad probationem nu atrage nevalabilitatea actului juridic civil, ci numai imposibilitatea dovedirii actului juridic civil (cu un alt mijloc de probă).
în general, forma scrisă este cerută pentru actele juridice civile „al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei” (art. 309 alin. 2 C. proc. civ.).
în cazul profesioniştilor, legea prevede o derogare: se poate face dovada cu martori, contra unui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în exerciţiul activităţii sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere probă scrisă.
în alte cazuri, forma ad probationem este instituită cu caracter particular. Astfel, trebuie încheiate (şi probate) prin înscris: contractul de societate (art. 1884 Noul Cod Civil); contractul de depozit (art. 2104 C. civ., cu excepţiile arătate la art. 2124 alin. 2 C. civ. şi art. 2133 C. civ.); contractul de asigurare (art. 2200 alin. 1 C. civ.); contractul de tranzacţie (art. 2272 C. civ.) etc.
c). Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi este dată de formalităţile impuse pentru ca actul juridic să devină opozabil şi persoanelor care nu au participat la încheierea lui.
Forma cerută pentru opozabilitate are drept scop ocrotirea drepturilor şi intereselor terţilor faţă de eventualele prejudicii, ce le pot fi aduse prin acte juridice civile. Nerespectarea acesteia este sancţionată cu inopozabilitatea actului juridic (astfel că terţul poate ignora actul juridic invocat).
Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi este (şi ea) obligatorie.
Potrivit art. 18 alin. 1 C. civ., obiectul publicităţii îl formează „drepturile, actele şi faptele privitoare la starea şi capacitatea persoanelor, cele în legătură cu bunurile care aparţin acestora, precum şi orice alte raporturi juridice... în cazurile expres prevăzute de lege”.
Principala aplicaţie a formei cerute pentru opozabilitatea faţă de terţi este publicitatea imobiliară prin cărţile funciare .
Cartea funciară „descrie imobilele şi arată drepturile ca au ca obiect aceste bunuri”. Drepturile reale imobiliare se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară” (art. 876, 885 alin. 1 C. civ.).
Alte modalităţi de publicitate se realizează prin înscrierea în: arhiva electronică de garanţii reale mobiliare a constituirii gajului şi a oricărei garanţii reale mobiliare, registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale, registrul asociaţilor şi fundaţiilor, registrul persoanelor puse sub interdicţie, registrul special al contractelor de arendare ţinut de secretarul consiliului local (art. 1838 alin. 3 C. civ.), înregistrarea contractelor de locaţiune şi de cesiune de creanţe (art. 23 din Legea nr. 7/1996, republicată) etc.
Precizăm că forma cerută ad probationem şi forma prevăzută de lege pentru opozabilitatea contractelor faţă de terţi, reprezintă în doctrină, „formalismul indirect sau atenuat”.
