Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei
| Comentarii |
|
cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei, Enumerare. Legitima apărare. Starea de necesitate. Săvârşirea faptei prejudiciabile în îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege sau în executarea unui ordin al superiorului. Săvârşirea faptei prejudiciabile în exercitarea normală şi legală a unui drept subiectiv. Consimţământul victimei. Clauzele de nerăspundere.
Enumerare.
Pentru angajarea răspunderii civile delictuale nu este suficient să existe o faptă prejudiciabilă; fapta cauzatoare de prejudiciu, dacă este conduită umană, trebuie să fie ilicită. Prin urmare, în acele ipoteze în care fapta prejudiciabilă nu are caracter ilicit, răspunderea civilă reparatorie nu există. Astfel, sunt anumite împrejurări în prezenţa cărora, deşi fapta umană săvârşită cauzează un prejudiciu altei persoane, răspunderea civilă nu se angajează, caracterul ilicit al faptei respective fiind înlăturat. Vechiul cod civil nu a reglementat împrejurările care înlătură sau exclud caracterul ilicit al unei fapte prejudiciabile. în schimb, noul Cod civil, în contextul reglementării răspunderii pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie, prevede şi împrejurările a căror prezenţă în momentul săvârşirii sale sunt de natură să o lipsească de caracterul virtual ilicit şi astfel să nu se nască sau să nu existe obligaţia autorului de a repara prejudiciul suferit de victimă. Aceste împrejurări sunt: legitima apărare (art. 1360), starea de necesitate (art. 1361-1363) şi îndeplinirea unei activităţi, impuse ori permise de lege (art. 1364). De asemenea, săvârşirea faptei prejudiciabile în exercitarea drepturilor subiective ale autorului său, cu excepţia abuzului de drept, este o cauză care îl scuteşte pe acesta de obligaţia de a repara prejudiciul astfel cauzat; numai că această împrejurare, care în realitate înlătură caracterul ilicit al faptei prejudiciabile, este prevăzută în art. 1353, în secţiunea destinată reglementării cauzelor exoneratoare de răspundere. La acestea se mai adaugă şi consimţământul victimei sau convenţiile elisive de răspundere, reglementate în aceeaşi secţiune, în art. 1355 C. civ.
Legitima apărare.
Textul art. 1360 noul Cod Civil nu defineşte legitima apărare, dar în primul alineat prevede că: „Nu datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă apărare, a cauzat agresorului un prejudiciu”. Aşa fiind, pentru definirea ei se face trimitere implicită la reglementările în materie ale Codului penal. Art. 19 alin. (2) din noul Cod penal prevede: „Este în legitimă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporţională cu gravitatea atacului”. Din analiza acestui text, rezultă că legitima apărare presupune întrunirea următoarelor condiţii:
a) să existe un atac material, imediat, direct şi injust;
b) atacul, în sensul de acţiune umană, să creeze un pericol pentru persoana celui atacat, a altuia, a drepturilor acestora ori pentru un interes general;
c) să existe proporţionalitate între apărare şi gravitatea atacului.
Săvârşirea faptei prejudiciabile în legitimă apărare o lipseşte de caracter ilicit şi prin urmare răspunderea civilă nu se poate angaja.
Art. 1360 alin. (2) C. civ. prevede că totuşi cel care a săvârşit o infracţiune prin depăşirea limitelor legitimei apărări, prin exces de apărare, va fi obligat „la plata unei indemnizaţii adecvate şi echitabile”; în cazul în care fapta păgubitoare a fost săvârşită în interesul unei terţe persoane, cel prejudiciat are acţiune împotriva acesteia în temeiul îmbogăţirii fară justă cauză (art. 1362 C. civ.).
Starea de necesitate.
Starea de necesitate este definită legal în art. 20 alin. (2) din noul Cod penal ca fiind o cauză care înlătură infracţiunea, adică înlătură caracterul penal al unei fapte săvârşită în anumite împrejurări. Pentru existenţa stării de necesitate sunt prevăzute următoarele condiţii: a) să existe un pericol iminent; b) acest pericol să ameninţe viaţa, integritatea corporală ori sănătatea proprie a făptuitorului ori a altuia sau un bun important al său sau al altei persoane ori un interes general; c) pericolul să nu poată fi înlăturat în alt mod; d) să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală de către persoana care unnăreşte să salveze acele valori; e) urmările faptei să nu fie vădit mai grave decât dacă pericolul nu era înlăturat.
Săvârşirea unei fapte prejudiciabile în stare de necesitate face ca ea să fie lipsită de caracter ilicit şi, pe cale de consecinţă, între cel care a săvârşit-o şi persoana prejudiciată nu se angajează răspunderea civilă, adică nu se naşte un raport de obligaţii delictuale. Cu toate acestea, art. 1361 C. civ. prevede că cel care a acţionat în stare de necesitate a distrus sau deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de un prejudiciu sau pericol iminent este obligat să repare prejudiciul cauzat acelei persoane, potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fară justă cauză; tot astfel, conform art. 1362 C. civ., dacă fapta prejudiciabilă a fost săvârşită în stare de necesitate în interesul unei terţe persoane, cel prejudiciat are acţiune împotriva acesteia, tot în temeiul îmbogăţirii fară justă cauză. Aşadar, fiind săvârşită în stare de necesitate, fapta prejudiciabilă este o faptă licită, din care se poate naşte un raport juridic de obligaţii, dar numai dacă sunt întrunite condiţiile îmbogăţirii fară justă cauză, condiţii prevăzute în art. 1345-1348 noul Cod Civil Raportul obligaţional se naşte între îmbogăţit, adică între cel care a acţionat în stare de necesitate pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii sau, după caz, între terţa persoană în interesul căreia a săvârşit fapta păgubitoare, şi însărăcit, care este persoana prejudiciată în aceste împrejurări. Obligaţia care se naşte este una de restituire a valorii îmbogăţirii, în care îmbogăţitul este debitor şi însărăcitul este creditor. îmbogăţirea debitorului constă în valorile economice salvate prin fapta săvârşită în stare de necesitate, iar însărăcirea creditorului se obiectivează în valoarea pierderii economice care i-a fost cauzată.
Obligaţia de restituire în cazul îmbogăţirii fară justă cauză are o dublă limită: îmbogăţitul este obligat să restituie numai valoarea îmbogăţirii sale, chiar dacă însărăcirea reclamantului este mai mare; însărăcitul are dreptul să i se restituie doar valoarea însărăcirii sale, chiar dacă îmbogăţirea pârâtului este superioară (art. 1345 C. civ.). Obligaţiei de restituire i se aplică şi dispoziţiile art. 1639-1647 noul Cod Civil cu privire la modalitatea în care trebuie făcută restituirea în general.
Apreciem că este asimilată stării de necesitate în planul dreptului privat şi situaţia prevăzută de art. 1363 noul Cod Civil, unde se dispune că o persoană se poate exonera de răspundere pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea obligaţiei de a nu divulga secretul comercial, dacă dovedeşte că divulgarea a fost impusă de împrejurări grave ce priveau sănătatea sau siguranţa publică; divulgarea secretului comercial în orice alte împrejurări constituie faptă ilicită şi antrenează răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat în acest fel.
Săvârşirea faptei prejudiciabile în îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege sau în executarea unui ordin al superiorului.
Este prevăzută în art. 1364 noul Cod Civil în următoarea formulare: „îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege sau ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să-şi dea seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârşită în asemenea împrejurări”. Formularea acestui text este, în opinia noastră, cu totul deficitară. Credem că era necesar să se facă deosebire clară între situaţia în care fapta cauzatoare de prejudiciu este săvârşită în îndeplinirea unei obligaţii legale (stingerea unui incendiu de către pompieri) sau cu permisiunea expresă a legii (serviciul sanitar-veterinar care procedează la sacrificarea animalelor pentru stingerea unei epizootii) şi ipoteza în care săvârşirea ei are loc prin punerea în executare a unui ordin dat de superior. Reglementarea în materie din art. 21 al noului Cod penal este mult mai clară şi cuprinzătoare; de aceea o minimă coordonare a textelor în cauză ar fi fost de mare utilitate. în orice caz, fapta săvârşită într-o asemenea activitate este în principiu lipsită de caracter ilicit chiar dacă a cauzat un prejudiciu altuia, ceea ce înseamnă că angajarea răspunderii autorului său este exclusă sau, aşa cum se afirmă de regulă în literatura de specialitate, el este exonerat de răspundere. In acelaşi context, apreciem că excepţiile de la această regulă trebuiau reţinute şi formulate expres şi explicit în art. 1364 noul Cod Civil, având ca reper principal deosebirile care există între cele două categorii de situaţii: atunci când fapta prejudiciabilă este săvârşită în îndeplinirea unei obligaţii impuse sau unei activităţi permisă de lege, ea va avea caracter ilicit doar atunci când persoanei în cauză i se poate reţine şi dovedi o culpă proprie în conduita sa; în schimb, în ipoteza în care fapta prejudiciabilă a fost săvârşită în executarea ordinului dat de un superior, ea va fi ilicită doar în ipoteza în care acel ordin a avut un caracter vădit ilegal sau abuziv (de pildă, un ordin de a ucide pe cineva, de a-1 tortura sau a-i cauza o vătămare corporală etc.) ori modul său de executare a avut un caracter ilicit şi a fost săvârşit cu vinovăţie, indiferent că îmbracă fonna intenţiei sau a culpei propriu-zise.
Urmează că formularea actuală a textului art. 1364 noul Cod Civil este nereuşită şi în mod sigur va da naştere la dezbateri în doctrină şi la o jurisprudenţă neunitară, un remediu totuşi există. Dispoziţia din Codul civil poate fi interpretată şi aplicată coroborând-o cu dispoziţiile art. 21 al noului Cod penal.
Săvârşirea faptei prejudiciabile în exercitarea normală şi legală a unui drept subiectiv.
Această împrejurare care înlătură caracterul ilicit al faptei prejudiciabile este reglementată în art. 1353 noul Cod Civil printre cauzele exoneratoare de răspundere civilă, care prevede: „Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv”.
Rezultă că atunci când a fost săvârşită în exercitarea unui drept subiectiv, fapta prejudiciabilă nu este ilicită, confonn principiului neminem laedit qui suo jure utitur. Este de esenţa oricărui drept subiectiv de a asigura, sub ocrotirea legii, titularului său o sferă de puteri şi o libertate, în limitele cărora el nu poate fi răspunzător faţă de nicio persoană. Astfel, de pildă, dacă proprietarul unui teren edifică o construcţie, respectând distanţa legală faţă de limita proprietăţii învecinate şi prin aceasta obturează vederea sau lumina casei vecinului său, nu săvârşeşte o faptă ilicită.
Pentru a nu constitui o faptă ilicită, exerciţiul dreptului subiectiv trebuie să fie normal, adică în limitele interne şi externe prevăzute de legile în vigoare, de uzanţe, bunele moravuri şi cu bună-credinţă. în acest sens, art. 14 alin. (1) noul Cod Civil instituie imperativ chiar o obligaţie generală în sarcina tuturor titularilor de drepturi în următoarea formulare: „Orice persoană (...) trebuie să îşi exercite drepturile (...) cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri”. De asemenea, art. 15 dispune: „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”.
Exercitarea drepturilor subiective peste limitele lor externe şi interne rezonabile ori în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori cu rea-credinţă este o faptă ilicită care, aşa cum am arătat mai sus, constituie un abuz de drept. Majoritatea drepturilor subiective sunt susceptibile de exercitare abuzivă indiferent de sursa lor. Reţinem că există totuşi şi drepturi subiective, aşa-zise discreţionare, în legătură cu exercitarea cărora nu se poate pune problema abuzului de drept, cum sunt: dreptul de a exhereda fară nicio limită şi fară motivare pe succesibilii care nu sunt rezervatari; dreptul de a cere împărţeala bunurilor aflate în coproprietate, dacă nu există convenţii contrare; dreptul de a pune sfârşit la o toleranţă; dreptul de revocare a donaţiilor între soţi; dreptul de a contracta, cu excepţia contractelor forţate etc.1 în orice caz, în toate ipotezele în care drepturile subiective se exercită abuziv, respectivul exerciţiu este o faptă ilicită şi, în situaţia în care a cauzat un prejudiciu, se va angaja răspunderea civilă delictuală.
Consimţământul victimei. Clauzele de nerăspundere.
Fapta prejudiciabilă este lipsită de caracter ilicit atunci când victima a consimţit, în prealabil, printr-o convenţie sau printr-un act unilateral, la săvârşirea unei fapte, ştiind că există riscul să i se cauzeze un prejudiciu. Un asemenea consimţământ, în realitate, constituie o clauză de nerăspundere pentru prejudiciul care a fost cauzat.
Clauzele de nerăspundere în materie contractuală, în anumite limite, sunt valabile, dar numai atunci când se referă la unele culpe determinate. Problema valabilităţii unor asemenea clauze însă a fost pusă, în lipsa de reglementări exprese, în materie delictuală. Poate oare victima să lipsească prin voinţa sa unilaterală ori printr-o convenţie, încheiată anterior, fapta prejudiciabilă de caracterul său ilicit, înainte de a fi săvârşită, renunţând la eventuala reparaţie ce i s-ar datora?
Sub imperiul vechiului Cod Civil, răspunsul a fost, multă vreme, negativ, invocându-se caracterul imperativ al normelor ce alcătuiesc regimul juridic al răspunderii delictuale. Totuşi, mai târziu, s-a admis că „o astfel de clauză este valabilă dacă fapta prejudiciabilă a fost săvârşită numai cu o culpă uşoară”. în schimb, s-a spus că este lovită de nulitate absolută clauza prin care victima ar fi consimţit la înlăturarea răspunderii pentru fapta prejudiciabilă săvârşită cu intenţie sau din culpă gravă.
Soluţia a fost admisă numai pentru situaţiile în care prejudiciul s-a cauzat referitor la drepturile patrimoniale, adică la bunurile victimei. Dimpotrivă, clauzele elisive sau de nerăspundere delictuală referitoare la drepturile personale nepatrimoniale - dreptul la sănătate, la integritate corporală, dreptul la viaţă - erau sancţionate cu nulitate absolută.
în doctrina din ultimele decenii s-a exprimat şi opinia că soluţia este prea absolută. Astfel, s-a apreciat că şi în cazul încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, clauzele care înlătură sau restrâng răspunderea delictuală trebuie totuşi privite uneori ca valabile, în acele ipoteze când este vorba de vătămări lipsite de gravitate sau în măsura în care asemenea clauze ar fi îndreptăţite prin scopul lor, în acest sens, s-a exemplificat situaţia sporturilor aşa-zis violente - rugbiul, boxul, artele marţiale — în care jucătorii acceptă riscurile unor accidente, sub condiţia respectării regulilor acelui sport.
Noul Cod civil reglementează cuprinzător în art. 1355 problematica clauzelor privind răspunderea civilă, fară a deosebi între delictuală şi contractuală. Aceste texte legale, în linii generale, consacră soluţiile statuate anterior în doctrină şi validate de jurisprudenţă. Din economia reglementărilor în discuţie rezultă că se face deosebire între prejudiciile materiale, cauzate bunurilor victimei, şi prejudiciile cauzate integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii acesteia.
In ceea ce priveşte prima categorie de prejudicii, art. 1355 alin. (2) noul Cod Civil prevede clar şi ferm: „Sunt valabile clauzele care exclud răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplă imprudenţă sau neglijenţă, bunurilor victimei”. In schimb, în alin. (1) al aceluiaşi articol se dispune prohibitiv: „Nu se poate exclude sau limita, prin convenţii sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârşită cu intenţie sau din culpă gravă”.
Referitor la cea de a doua categorie de prejudicii, art. 1355 alin. (3) prevede: „Răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii nu poate fi înlăturată ori diminuată (evident prin clauze de nerăspundere) decât în condiţiile legii”. Prin unnare, clauzele de nerăspundere pentru prejudiciile cauzate integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii, în principiu, nu sunt valabile. In mod excepţional totuşi, legile în vigoare exclud din sfera ilicitului unele fapte care pot cauza vătămări ale integrităţii corporale sau sănătăţii, a căror săvârşire a fost consimţită, cum sunt: intervenţiile chirurgicale, donarea de sânge, prelevarea de organe, unele violenţe care se produc cu prilejul unor activităţi şi întreceri sportive etc. în schimb, clauzele de nerăspundere sunt interzise şi deci nule în ceea ce priveşte faptele care sunt îndreptate contra vieţii celui care şi-a dat consimţământul la săvârşirea lor, precum şi în cazul altor fapte interzise explicit de legea imperativă cum este traficul de persoane.
Clauzele sau convenţiile de nerăspundere, atunci când sunt permise explicit sau implicit de către lege, vor fi valabile numai în ipoteza în care consimţământul la săvârşirea faptei care poate fi prejudiciabilă întruneşte cumulativ următoarele condiţii: consimţământul trebuie să fie dat de către titularul dreptului sau, dacă legea prevede expres, de către un reprezentant al acestuia (de pildă, în caz de intervenţii chirurgicale de urgenţă asupra celui care se află în stare de inconştienţă sau asupra unei persoane lipsite de discernământ datorită vârstei sau alienaţiei mintale); consimţământul să fie informat şi liber exprimat; consimţământul să privească drepturi asupra cărora să se poată dispune (în general este vorba de drepturi asupra bunurilor şi în anumite limite de drepturi personale nepatrimoniale, cum este dreptul la integritate corporală sau la sănătate); să nu existe interdicţii sau limite prevăzute de lege care să excludă, explicit sau implicit, consimţământul la săvârşirea faptei în cauză [art. 22 alin. (2) noul Cod penal prevede că în cazul infracţiunilor contra vieţii consimţământul persoanei vătămate nu produce efecte].
Este necesar să reţinem că în premieră pentru ţara noastră, noul Cod penal în art. 22 reglementează condiţiile în care consimţământul persoanei vătămate face ca o faptă penală să fie considerată justificată pentru a înlătura caracterul său de infracţiune. De aceea, în aprecierea validităţii diferitelor clauze de nerăspundere, dispoziţiile art. 1355 noul Cod Civil vor trebui aplicate în coroborare cu prevederile art. 22 noul C. pen.
în final, menţionăm că analiza atentă a regimului juridic al clauzelor care au ca efect înlăturarea caracterului ilicit al faptei prejudiciabile ne permite să constatăm că victima potenţială, în realitate, nu consimte să i se cauzeze un prejudiciu, ci este de acord doar cu săvârşirea faptei, asumându-şi expres riscul unui eventual prejudiciu care i-ar putea fi cauzat. în acest sens, art. 1355 alin. (4) noul Cod Civil prevede că declaraţia de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu echivalează, prin ea însăşi, de plano şi fară excepţii, cu o renunţare a victimei la dreptul de a obţine plata despăgubirilor.
