Raportul de cauzalitate
| Comentarii |
|
raportul de cauzalitate, Necesitatea şi importanţa raportului de cauzalitate. Stabilirea raportului de cauzalitate. Teoria sau sistemul echivalenţei condiţiilor sau al condiţiilor „sine qua non”. Teoria sau sistemul cauzei adecvate. Teoria sau sistemul cauzei proxime. Teoria sau sistemul unităţii indivizibile dintre cauză şi condiţii.
Necesitatea şi importanţa raportului de cauzalitate.
Pentru existenţa şi angajarea răspunderii civile este necesar ca între faptul prejudiciabil şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate. De cele mai multe ori faptul prejudiciabil este o faptă ilicită umană. Urmează că prejudiciul cauzat altuia, într-o asemenea ipoteză, trebuie să fie consecinţa faptei ilicite.
La fel ca prejudiciul, raportul de cauzalitate este o condiţie necesară şi generală a răspunderii civile, fară a deosebi între răspunderea delictuală şi contractuală şi indiferent că este subiectivă sau obiectivă. Referitor la răspunderea civilă delictuală, necesitatea existenţei acestei condiţii rezultă din formularea mai multor dispoziţii ale noului Cod civil, cum sunt art. 1349 alin. (2), art. 1357 alin. (1), art. 1358-1359, 1372-1373, 1375-1376 şi 1378-1379, precum şi altele, în care se dispune în esenţă că obligaţia de reparare intervine pentru „toate prejudiciile cauzate” sau pentru „prejudiciul cauzat” printr-o faptă ilicită sau „cauzat de un animal”, „cauzat de un lucru” sau „cauzat de ruina edificiului” ori în alte situaţii. Importanţa raportului de cauzalitate apare cu evidenţă mai ales în acele ipoteze în care răspunderea este obiectivă, fară vinovăţia persoanei răspunzătoare.
Raportul de cauzalitate este o condiţie materială sau obiectivă a răspunderii civile care nu se confundă cu vinovăţia. Vinovăţia este o condiţie subiectivă. Aşa se explică faptul că poate exista raportul de cauzalitate, dar să lipsească vinovăţia, după cum poate să existe vinovăţia autorului faptei ilicite şi să nu existe raportul de cauzalitate.
Putem deci spune că fară raport de cauzalitate nu există răspundere civilă. Şi mai mult, raportul de cauzalitate este nu numai o condiţie a răspunderii, ci este în acelaşi timp şi criteriul sau elementul în funcţie de care se determină întinderea reparaţiei care se datorează victimei. Dreptul la reparaţie poate fi recunoscut numai pentru prejudiciile care sunt, neîndoielnic, consecinţa faptei ilicite'. Aşadar, în cuantumul reparaţiei, de exemplu, nu pot fi incluse datoriile faţă de terţi ale victimei care a decedat sau şi-a pierdut capacitatea de muncă, datorii născute din alte fapte şi acte juridu O asemenea daună este indirectă. Aşa cum s-a arătat, noţiunea de prejudiciu direct nu se confundă cu noţiunea de prejudiciu cauzat în mod direct. Sfera noţiunii de prejudiciu direct este mai largă, înţelegându-se atât prejudiciul cauzat printr-o legătură cauzală directă, cât şi printr-o legătură cauzală indirectă. Prejudiciul indirect este atunci când între el şi fapta ilicită nu există niciun raport de cauzalitate.
In concluzie, răspunderea nu poate fi angajată în cazul în care între fapta ilicită şi prejudiciul suferit de victimă nu există un raport de cauzalitate direct sau indirect. Raportul de cauzalitate, condiţie a răspunderii civile, lipseşte atunci când prejudiciul este cauzat în exclusivitate de forţa majoră, uneori de cazul fortuit, de fapta unei terţe persoane sau fapta victimei.
Stabilirea raportului de cauzalitate.
În cele mai frecvente situaţii, existenţa raportului de cauzalitate este uşor de stabilit, legătura dintre fapta ilicită şi prejudiciu fiind evidentă, clară şi indiscutabilă. Astfel, de pildă, victima este lovită cu cuţitul în inimă şi moare imediat; decesul victimei este, în mod sigur, efectul aplicării acelei lovituri. La fel, atunci când o persoană distruge sau sustrage ori înstrăinează bunul altuia, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul suferit de victimă este evident.
Cu toate acestea, uneori stabilirea sau decelarea raportului de cauzalitate devine o problemă dificilă şi complicată. Astfel, producerea prejudiciului poate fi precedată sau însoţită de mai multe acţiuni sau inacţiuni dintre care unele pot fi directe sau indirecte, succesive sau concomitente, imediate sau mediate, principale sau secundare, alcătuind împreună un complex de împrejurări şi evenimente, cu rol de cauze propriu-zise sau de condiţii, aşa încât este greu de decelat şi selectat care dintre ele, în multiplele lor legături de interacţiune şi chiar de interdependenţă, se află într-un raport de cauzalitate suficient de caracterizat cu prejudiciul suferit de victimă, pentru a fi reţinute în câmpul cauzal şi a putea duce la antrenarea răspunderii civile delictuale a diferitelor persoane. în acest fel, se pune problema, de pildă, atunci când unei persoane i se aplică lovituri care prin natura lor nu sunt cauzatoare de moarte dar, suferind de o maladie cronică de inimă, face un atac de cord şi moare, dacă loviturile aplicate se află sau nu în raport de cauzalitate cu decesul victimei'? Tot astfel, fapta de a ascunde un lucru furat care a fost dat în păstrarea unei persoane de către autorul furtului se află sau nu în raport de cauzalitate cu prejudiciul suferit de victimă? De asemenea, fapta paznicului de a fi uitat să închidă uşa magaziei din care o altă persoană a furat unele materiale poate fi oare considerată cauză a prejudiciului încercat de către firma respectivă? Răspunsul la aceste întrebări nu este facil de formulat şi argumentat.
Pentru stabilirea raportului de cauzalitate, în toate situaţiile în care producerea prejudiciului este precedată sau însoţită de mai multe fapte şi împrejurări, au fost elaborate numeroase studii în doctrina juridică străină, în special în cea germană. Aceste cercetări au influenţat şi pe autorii francezi, de la care au fost preluate în analizele unor doctrinari români; rezultatele obţinute se grupează în două mari teorii: teoria sau sistemul echivalenţei condiţiilor şi teoria sau sistemul cauzalităţii adecvate. Un al treilea sistem, denumit al cauzei proxime, a fost elaborat în spaţiul dreptului englez şi dreptului american. Aşa cum vom vedea, în doctrina noastră juridică a fost construit sistemul unităţii indivizibile dintre cauză şi condiţii care, în linii generale, este validat de soluţiile jurisprudenţei. In cele ce urmează vom încerca prezentarea lor în sinteză.
Teoria sau sistemul echivalenţei condiţiilor sau al condiţiilor „sine qua non”.
Această doctrină a fost elaborată de juristul german von Buri, preluată în literatura juridică franceză de către majoritatea autorilor şi aplicată de practica judiciară din Franţa. Confonn teoriei echivalenţei condiţiilor, în cazul în care nu se poate determina cu precizie faptul cauzal, raţionamentul este simplu: toate faptele şi împrejurările care au fost indispensabile pentru producerea prejudiciului trebuie reţinute ca fiind cauze ale acestuia, cu valoare cauzală egală, adică sunt echivalente. Pe cale de consecinţă, fiecare fapt care precede rezultatul prejudiciabil şi în lipsa căruia acesta, ipotetic, nu s-ar fi produs, este considerat cauzal, alături şi deopotrivă cu celelalte fapte şi împrejurări; aşadar, pentru ca un fapt să fie cauzal este suficient să fi fost una din condiţiile „sine qua non” adică necesare producerii prejudiciului.
Sistemul are meritul de a izola condiţiile sau cauzele necesare în raport cu cele care sunt indiferente pentru producerea rezultatului şi, de asemenea, meritul simplicităţii. Nu este însă mai puţin adevărat că a fost criticat pentru motivul că lărgeşte prea mult câmpul cauzal, permiţând să fie reţinute drept cauze ale rezultatului produs fapte foarte îndepărtate în timp sau al căror rol a fost neglijabil ori nu au contribuit la producerea lui. Aşa de pildă, sunt considerate cauze ale prejudiciului cu valoare egală, alături de condiţiile într-adevăr cauzale, şi unele condiţii care constituie doar prilejul pentru ca fapta cauzatoare de prejudiciu să producă acel rezultat. De asemenea, se poate observa că nu se face niciun fel de ierarhizare sau gradaţie între condiţiile „sine qua non”, în funcţie de contribuţia lor efectivă la producerea prejudiciului.
Un exemplu va fi edificator. De pildă, proprietarul unui automobil l-a lăsat într-un loc public, uitând să-l închidă cu cheia; între timp, automobilul este furat şi autorul furtului săvârşeşte din culpa sa un accident rănind grav o persoană; neglijenţa proprietarului poate fi considerată o condiţie „sine qua non” a prejudiciului cauzat? Deşi este doar o condiţie prilej a rezultatului păgubitor, conform teoriei echivalenţei condiţiilor necesare răspunsul ar trebui să fie afirmativ. In acest fel, condiţia-prilej este ridicată la rangul de cauză a prejudiciului, ceea ce din punct de vedere juridic este discutabil.
Teoria sau sistemul cauzei adecvate.
Pentru a înlătura neajunsurile primului sistem, în această teorie, în diferite variante, se încearcă să se facă o selectare între antecedentele prejudiciului. Astfel, dintre condiţiile necesare sau sine qua non, sunt considerate cauze numai acele fapte sau împrejurări anterioare care în mod normal, obişnuit, potrivit experienţei umane au capacitatea obiectivă de a produce un rezultat de genul celui care s-a produs. Aşadar, trebuie înlăturate din câmpul cauzal acele fapte necesare care, numai accidental, determină sau pot determina producerea unui asemenea rezultat.
Teoria are mai multe variante; într-o variantă, numită a „cauzalităţii suficiente” se face distincţie între efectele normale şi efectele excepţionale ori efectele proporţionale şi disproporţionale ale evenimentului prejudiciabil, astfel încât se apreciază că numai primele pot fi considerate ca prejudicii directe şi deci reparabile. De asemenea, s-a încercat să se facă apel şi la distincţia dintre efectele tipice şi efectele atipice ale diferitelor evenimente cauzatoare de prejudiciu.
în legătură cu acest sistem, indiferent de variantele sale, se pune problema criteriului în funcţie de care se poate califica o faptă sau împrejurare ca fiind adecvată pentru producerea unui anumit rezultat. Acest criteriu este ideea de previzibilitate, care însă este privită diferit. Unii autori au avut în vedere previzibilitatea subiectivă, potrivit căreia este calificată drept cauză adecvată acea faptă care, la săvârşirea ei, putea să-i apară autorului său ca fiind de natură a provoca rezultatul produs. în opinia majoritară se ia în considerare previzibilitatea obiectivă, adică prognosticul obiectiv retrospectiv şi nicidecum psihologia autorului; aceasta înseamnă că un fapt, condiţie sine qua non, poate fi calificat cauză adecvată a prejudiciului dacă, în momentul în care el s-a produs, putea normal, prin raportare la cunoştinţele umane în general şi a celor oferite de ştiinţă, să fie susceptibil de a provoca acel rezultat.
Indiferent de înţelesul care se dă ideii de previzibilitate, rezultatul este aproape identic şi criticabil, deoarece se ajunge la o regretabilă confuzie între cauzalitate şi vinovăţie. Pe de altă parte, deşi cazurile sunt mai rare, nu este exclus ca legătura cauzală să existe între o faptă şi consecinţele sale atipice. Nu întotdeauna legătura cauzală este obligatoriu să aibă o expresie adecvată şi tipică. Oricum, teoria este criticabilă deoarece existenţa raportului cauzal obiectiv dintre fapta ilicită şi prejudiciu este înlocuită cu reprezentarea despre existenţa acestui raport.
Ambele teorii sau sisteme de sorginte germană prezintă anumite inconveniente. De aceea, autori de prestigiu militează pentru o teorie sau sistem intermediar în care să se aibă în vedere avantajele justificate pe care le oferă fiecare dintre ele.
Teoria sau sistemul cauzei proxime.
Sistemul a fost elaborat în dreptul anglo-saxon şi a avut ca fundament teoretic alegaţia filosofului iluminist Francisc Bacon: „Ar fi pentru drept o sarcină fară de sfârşit de a determina cauza cauzelor şi acţiunea unora faţă de celelalte. De aceea, el se mulţumeşte cu cauza imediată şi judecă acţiunile cu ajutorul acesteia, fară să urce la una anterioară”.
La debutul său şi apoi o anumită perioadă de timp, prin cauza proxima s-a înţeles proximitatea temporală. In această concepţie, se considera drept cauză a prejudiciului numai fenomenul, fapta sau împrejurarea imediat anterioară în timpul producerii acestuia, apreciindu-se că în lipsa ei, chiar dacă ar fi existat celelalte împrejurări, prejudiciul nu s-ar fi produs. Deşi teoria a primit o oarecare consacrare, mai mult formală, în jurisprudenţă engleză, se pare că astăzi a fost părăsită aproape în unanimitate.
Ulterior, unii autori au susţinut că proximitatea cauzei trebuie ataşată gradului de eficienţă a faptului dăunător în raport cu prejudiciul sau trebuie înţeleasă şi calificată ca atare făcând apel la ideea de probabilitate sau de previzibilitate. Se vorbeşte astfel de „cauzalitatea eficientă” sau „cauzalitatea directă”.
Este necesar să menţionăm că pe lângă aceste teorii s-au susţinut şi altele întemeiate pe distincţia dintre împrejurările care au creat posibilitatea producerii pagubei şi cele care au transformat posibilitatea în realitate sau dintre posibilitatea abstractă şi posibilitatea concretă a producerii prejudiciului. De asemenea, în perioada regimului politic anterior anului 1989, a cunoscut o oarecare consacrare şi aşa-zisa teorie a cauzalităţii necesare, construită pe bazele ideologice ale societăţii din acea vreme.
Teoria sau sistemul unităţii indivizibile dintre cauză şi condiţii.
Construcţia acestui sistem este rezultatul unei sinteze selective a tuturor celorlalte. Ea se datorează unuia dintre cei mai mari autori din doctrina românească a dreptului civil. Sistemul ni se pare cel mai judicios. în fundamentarea lui se porneşte de la ideea justă potrivit căreia în stabilirea raportului cauzal trebuie avut în vedere că fenomenul-cauză nu acţionează singur, izolat, ci în ambianţa unor condiţii externe care „fară a produce efectul păgubitor, au favorizat totuşi producerea acestui efect, înlesnind naşterea procesului cauzal, grăbind şi favorizând dezvoltarea lui sau agravându-i rezultatele negative. O posibilitate abstractă, o simplă eventualitate (...) a fost prefăcută astfel într-o posibilitate concretă şi actuală, care de altfel a şi condus la realizarea efectului negativ produs. In aceste situaţii socotim că, din punctul de vedere al răspunderii juridice, asemenea condiţii exterioare, care au contribuit precumpănitor la realizarea efectului păgubitor (...) alcătuiesc, împreună cu împrejurarea cauzală, o unitate indivizibilă, în cadrul căreia asemenea condiţii dobândesc şi ele, prin interacţiune cu cauza, caracter cauzal”.
Unitatea acestor împrejurări este dată de faptul că ele concură ca un tot unitar la producerea prejudiciului, astfel încât trebuie recunoscută eficienţa cauzală a fiecăruia dintre elementele complexului cauzal. Cu alte cuvinte, între cauza principală şi condiţii este o unitate indivizibilă, raportul de cauzalitate cuprinzând nu numai faptele care constituie cauza necesară şi directă, ci şi condiţiile cauzale, fapte care au făcut posibilă acţiunea cauză sau i-au asigurat ori agravat efectele dăunătoare. Aşa se explică, în planul dreptului civil, antrenarea răspunderii instigatorilor, complicilor, favorizatorilor şi tăinuitorilor. în acest sens, art. 1369 alin. (1) noul cod civil dispune cu claritate: „Cel care l-a îndemnat sau l-a determinat pe altul să cauzeze un prejudiciu, l-a ajutat în orice fel să îl pricinuiască sau, cu bună-ştiinţă, a tăinuit bunuri ce proveneau dintr-o faptă ilicită ori a tras foloase din prejudicierea altuia, răspunde solidar cu autorul faptei”, iar în alineatul următor se prevede: „Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în privinţa celui care, în orice fel, a împiedicat ori a întârziat chemarea în judecată a autorului faptei ilicite.”
După cum s-a arătat, pentru stabilirea faptelor care intră în câmpul cauzal, adeseori, se recurge la efectuarea de expertize de specialitate: medicale, tehnice, contabile etc. în acest mod se urmăreşte să se determine ştiinţific toate corelaţiile dintre fapte şi împrejurări, reţinându-se în câmpul cauzal doar acelea care au contribuit direct sau indirect, nemijlocit sau mediat la producerea prejudiciului a cărui reparare este cerută. Cercetarea se încheie cu stabilirea de către judecător, pe bază de probe, a cauzelor principale şi secundare, interne şi externe, concurente ori asociate, precum şi a condiţiilor care au asigurat sau facilitat acţiunea cauzelor.
Practica judiciară din ţara noastră este favorabilă, cu unele excepţii, sistemului unităţii indivizibile dintre cauză şi condiţiile cauzale.
