Prejudiciul
| Comentarii |
|
prejudiciul, Noţiunea de prejudiciu şi importanţa lui în ansamblul condiţiilor răspunderii civile delictuale reparatorii. Clasificarea prejudiciilor. Caracterele prejudiciului pentru a fi reparabil. Certitudinea sau caracterul cert al prejudiciului. Caracterul direct al prejudiciului. Caracterul personal al prejudiciului. Prejudiciul să rezulte din încălcarea sau atingerea unui drept ori a unui interes legitim.
Noţiunea de prejudiciu şi importanţa lui în ansamblul condiţiilor răspunderii civile delictuale reparatorii.
Prin prejudiciu înţelegem rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau morală, consecinţe ale încălcării sau vătămării drepturilor şi intereselor legitime ale unei persoane. Confonn art. 1349 alin. (2) şi art. 1357 Noul Cod Civil, răspunderea civilă reparatorie intervine numai în cazul în care există un prejudiciu injust cauzat unei persoane, prejudiciu ce trebuie, potrivit legii, să fie reparat. Aşadar, examinarea răspunderii civile reparatorii are drept scop, înainte de orice, determinarea cazurilor şi condiţiilor în care o persoană poate pretinde repararea prejudiciului ce injust i-a fost cauzat.
Dacă avem în vedere conduitele umane, în planul dreptului civil, fapta ilicită, chiar săvârşită cu vinovăţie, este lipsită de relevanţă şi efecte, dacă prin ea nu s-a cauzat un prejudiciu altei persoane. Aşadar, răspunderea civilă reparatorie are ca primă finalitate - conform textelor Codului civil - repararea prejudiciilor cauzate. Din această perspectivă, putem afirma că prejudiciul este nu numai condiţia răspunderii reparatorii, ci şi măsura ei, în sensul că ea se angajează doar în limita prejudiciului injust cauzat.
Literatura de specialitate a susţinut şi susţine fără rezerve că prejudiciul este cel mai important element al răspunderii civile, fiind o condiţie esenţială şi necesară a acesteia, de sine stătătoare. Credem că această afirmaţie este valabilă doar în spaţiul răspunderii civile reparatorii, singura reglementată în normele noului Cod civil. De aici însă, nu se poate susţine că dovada existenţei prejudiciului este suficientă pentru angajarea răspunderii. Aceasta înseamnă că doar pornind de la prejudiciu, prin luarea în considerare şi examinarea atentă a raportului de cauzalitate, se ajunge la fapta ilicită sau la altă cauză a prejudiciului şi, de aici, la autorul faptei sau la persoana obligată la reparaţie.
Clasificarea prejudiciilor.
începând cu cea de a doua jumătate a secolului trecut şi până astăzi, asistăm la o adevărată inflaţie a diferitelor categorii de prejudicii reparabile. Această evoluţie este motivul principal care justifică necesitatea ordonării şi clasificării lor.
Prejudiciile sunt susceptibile de mai multe clasificări în funcţie de varii criterii. Două dintre aceste clasificări le considerăm mai importante: una clasică şi tradiţională şi alta modernă şi actuală.
A. Potrivit clasificării tradiţionale, prejudiciile sunt de două feluri: patrimoniale şi nepatrimoniale sau daune morale .
a) Prejudiciile patrimoniale. Prejudiciile patrimoniale sunt consecinţe dăunătoare care au valoare economică, putând fi evaluate pecuniar. Ele sunt, în primul rând, urmarea încălcării drepturilor şi intereselor economice ale victimei, cum ar fi: sustragerea, distrugerea sau degradarea unui bun, uciderea unui animal, pierderea dreptului la întreţinere, pierderea clientelei, pierderea unui profit, pierderea dreptului rezultat dintr-o licenţă, ruperea abuzivă a negocierilor libere pentru încheierea unui contract etc. Prejudiciile patrimoniale pot rezulta şi din încălcarea unui drept personal nepatrimonial, cum sunt: diminuarea sau pierderea câştigului din muncă, urmare a vătămării sănătăţii sau integrităţii corporale, valoarea cheltuielilor făcute cu tratamentul şi îngrijirea medicală a victimei unei agresiuni, pierderea câştigului din muncă, urmare a concedierii unei persoane care este victima unei calomnii grave sau a unei campanii de presă injustă etc.
b) Prejudiciile nepatrimoniale sau daunele morale. Prejudiciile nepatrimoniale sau daunele morale sunt consecinţele dăunătoare suferite de către o persoană, consecinţe care nu au valoare economică şi, prin urmare, nu pot fi evaluate pecuniar; ele constau întotdeauna în dureri fizice şi dureri psihice ale victimei şi sunt urmarea, în principiu, a încălcării drepturilor personale nepatrimoniale care definesc personalitatea umană, în tripla sa dimensiune: personalitatea fizică, personalitatea morală şi personalitatea socială. Durerile fizice şi durerile psihice pot fi urmarea: vătămării sănătăţii şi integrităţii corporale; restrângerii posibilităţilor de viaţă familială şi socială normală (prejudiciu de agrement); atingerilor provocate armoniei fizice şi înfăţişării unei persoane (prejudiciu estetic); decesului unei persoane faţă de care avem o puternică afecţiune (prejudiciu afectiv); atingerilor aduse demnităţii, cinstei şi onoarei unei persoane; încălcării dreptului la propria imagine; atingerilor aduse vieţii private etc. Chiar şi încălcarea unui drept patrimonial al unei persoane poate avea ca urmare producerea de prejudicii sau daune morale, constând în dureri sau suferinţe psihice, cum ar fi: moartea unui animal de companie faţă de care proprietarul este foarte ataşat, distrugerea unui bun care reprezintă o amintire de familie (prejudiciu afectiv).
Prejudiciile nepatrimoniale sunt şi ele susceptibile de subclasificări. Dintre acestea, apreciem ca fiind deosebit de utilă clasificarea lor în: prejudicii morale rezultate din leziuni sau vătămări ale personalităţii fizice a victimei (componente ale prejudiciilor corporale) şi prejudicii morale independente de orice leziune fizică sau corporală (prejudiciile afective).
B. Clasificarea modernă tripartită a prejudiciilor. Majoritatea doctrinarilor contemporani au adoptat o nouă clasificare a prejudiciilor în trei categorii: prejudicii patrimoniale, prejudicii corporale şi prejudicii sau daune morale.
a) Prejudiciile patrimoniale. Sunt prejudiciile care au valoare economică, putând fi evaluate şi exprimate pecuniar. De regulă, rezultă din încălcarea drepturilor şi intereselor economice ale victimei. Ele pot însă rezulta, ce-i drept mai rar, şi din încălcări ale unor drepturi personale nepatrimoniale, cum ar fi dreptul la onoare, la cinste, la demnitate.
b) Prejudicii corporale. Sunt prejudiciile cauzate prin încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale care definesc personalitatea fizică a unei persoane, cum sunt: dreptul la viaţă, dreptul la sănătate, dreptul la integritate corporală. Sub aspectul structurii, prejudiciile corporale, după natura lor, de regulă, sunt prejudicii mixte, cu o alcătuire duală: o latură sau componentă economică (patrimonială) şi o alta morală ori nepatrimonială. Ambele componente sunt reparabile. Prejudiciul corporal, sub componenta sa economică sau patrimonială, se repară prin despăgubiri băneşti; sub componenta morală sau nepatrimonială, se repară prin mijloace nepatrimoniale şi, deopotrivă, prin plata de sume de bani, cu titlu de compensaţii băneşti.
c) Prejudicii morale sau daune morale pure. Ele constau în dureri psihice cauzate prin atingerile aduse personalităţii afective ori personalităţii sociale a unei persoane, cum sunt: moartea unei rude apropiate, atentatele la onoarea, demnitatea, cinstea victimei, atingerile aduse vieţii private sau dreptului la propria imagine etc. Aşa cum vom putea constata, aceste prejudicii se pot repara prin mijloace nepatrimoniale; în acelaşi timp, instanţele de judecată pot acorda victimei şi o indemnitate cu funcţie de pedeapsă privată sau cu titlu de compensaţie bănească.
Această clasificare se pare că a fost consacrată şi în textele noului cod civil (art. 1381-1395) care reglementează repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale.
în doctrina juridică există şi alte importante clasificări ale prejudiciilor, dintre care reţinem:
a) prejudicii previzibile şi prejudicii imprevizibile. Prejudiciile previzibile sunt acele consecinţe dăunătoare care au fost sau au putut fi prevăzute la momentul săvârşirii faptei ilicite sau al producerii împrejurării care le-a cauzat. Dimpotrivă, acelea care nu puteau fi prevăzute alcătuiesc categoria prejudiciilor imprevizibile;
b) prejudicii individuale, prejudicii colective şi prejudicii în masă. Prejudiciile individuale sunt acele prejudicii care rezultă din atingerile sau încălcările unui drept ori interes legitim individual al unei persoane. Prejudiciile colective presupun lezarea dreptului sau interesului unei colectivităţi privit în sine însuşi, independent de interesele individuale ale fiecărui membru al acelei colectivităţi, cum ar fi: un sindicat, o asociaţie a consumatorilor etc. Prejudiciile în masă sunt prejudiciile cauzate unui număr mare de victime, care rezultă dintr-o faptă ilicită sau împrejurare unică, cum sunt: un act de terorism, o catastrofa naturală, o catastrofa aeronautică, accidente tehnologice, accidente nucleare etc.;
c) prejudicii instantanee şi prejudicii succesive. Prejudiciile instantanee sunt acele consecinţe dăunătoare care se produc dintr-o dată sau într-o perioadă de timp foarte scurtă, cum sunt: spargerea unui obiect de ceramică sau de sticlă, mistuirea în flăcări a unui lucru confecţionat dintr-un material care arde repede, moartea unui animal prin împuşcare etc. Prejudiciile succesive constau în acele consecinţe dăunătoare care se produc continuu sau într-o perioadă îndelungată de timp, cum sunt: o boală cronică, o infirmitate permanentă etc.
Menţionăm că în analiza acestei condiţii obiective a răspunderii delictuale, precum şi a efectului răspunderii vom avea în vedere ca principal reper clasificarea tripartită a prejudiciilor în: prejudicii patrimoniale, prejudicii corporale şi prejudicii sau daune morale. Desigur că şi aceste categorii de prejudicii sunt susceptibile de unele subclasificări pe care le vom enunţa şi descifra la momentul potrivit.
Caracterele prejudiciului pentru a fi reparabil
Existenţa unui prejudiciu este o condiţie necesară, dar insuficientă pentru naşterea obligaţiei de reparare. în acest scop, prejudiciul, la rândul său, este necesar să întrunească anumite condiţii cu valoare de caractere proprii. Numărul şi denumirea acestor caractere diferă de la autor la autor. Astfel, unii doctrinari consideră că prejudiciul trebuie să fie cert, personal, direct şi să rezulte din atingerea unui drept sau cel puţin a unui interes legitim. Alţi autori apreciază că pentru a putea obţine repararea lui, prejudiciul este necesar să fie cert şi să nu fi fost încă reparat. In literatura juridică franceză, în general, se susţine că pentru angajarea răspunderii civile delictuale caracterele prejudiciului patrimonial sunt: să fie direct, actual şi cert ori cert, direct şi legitim.
In ceea ce ne priveşte, susţinem că pentru a fi reparabil, în principiu, orice prejudiciu este obligatoriu să îndeplinească următoarele condiţii minime: să fie cert, direct, personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui drept ori a unui interes legitim.
Certitudinea sau caracterul cert al prejudiciului.
Un prejudiciu este cert atunci când existenţa lui este sigură, neîndoielnică şi, totodată, poate fi stabilită întinderea sa în prezent. Sunt certe toate prejudiciile actuale şi prejudiciile viitoare şi sigure. Prin prejudiciu actual se înţelege acela care s-a produs în totalitate până la momentul în care victima cere repararea lui. Prejudiciile viitoare şi sigure sunt acele prejudicii care, deşi încă nu s-au produs, este sigur că se vor produce, putând fi stabilită întinderea sau valoarea lor, pe bază de elemente îndestulătoare. De pildă, atunci când victima unui accident sau a unei agresiuni a rămas cu o incapacitate de muncă permanentă, prejudiciul este cert, deşi în bună parte el se va produce în viitor.
Aşadar, rezultă că certitudinea unui prejudiciu viitor se referă atât la existenţa, cât şi la întinderea sa. Dacă nu se poate cunoaşte întreaga întindere a acestuia, instanţa de judecată se va limita numai la obligarea reparării prejudiciului constatat şi evaluat cu certitudine. Ea poate apoi reveni ulterior, la cerere, pentru a acorda reparaţia cuvenită pentru prejudiciile devenite certe după pronunţarea hotărârii şi provenite din aceeaşi faptă sau împrejurare.
Prejudiciile viitoare şi eventuale a căror producere în viitor este nesigură sunt lipsite de caracter cert; ele obligă la reparare numai după ce s-au produs sau este sigur că se vor produce.
Distincţia dintre un prejudiciu viitor reparabil şi un prejudiciu eventual, care nu este reparabil, se poate sesiza în cazul prejudiciilor care sunt rezultatul pierderii unei şanse. Fac parte din această categorie prejudiciile care sunt urmarea pierderii de către o persoană a posibilităţii de a realiza un câştig sau de a evita o pagubă. Problema reparării unor asemenea prejudicii a fost o preocupare constantă, de pildă în Franţa, generând o bogată jurisprudenţă şi discuţii doctrinale deosebit de aprinse şi interesante. Deşi tema este încă destul de controversată în doctrină, jurisprudenţă franceză a statuat constant că „pierderea unei şanse poate prezenta prin ea însăşi caracter direct şi cert în toate cazurile în care se constată dispariţia posibilităţii reale ca un eveniment favorabil, prin definiţie, să ducă la realizarea acelei şanse”. Exemplele clasice în acest sens sunt: accidentul suferit de o persoană care o pune în imposibilitate de a se prezenta la un concurs sau examen pentru ocuparea unui anumit post; neglijenţa avocatului de a îndeplini în termen un anumit act de procedură care a compromis şansa clientului său de a câştiga procesul; pierderea şansei proprietarului unui cal de a câştiga un concurs hipic pentru faptul că, datorită întârzierii transportatorului sau a unui accident, animalul nu a putut fi prezent la start etc. Aşadar, jurisprudenţă franceză admite că repararea prejudiciilor de acest fel, în principiu, este justificată şi admisibilă, ele fiind prejudicii reale şi certe în anumite condiţii.
Repararea prejudiciilor rezultate din pierderea unei şanse în dreptul nostru civil, până de curând, nu a fost pusă în discuţie sau, în cel mai fericit caz, a fost amintită doar în treacăt şi de aceea a rămas neobservată. în schimb, Cod civil, în contextul reglementării întinderii reparaţiei, în art. 1385 alin. (4) prevede expres posibilitatea de a se acorda o reparaţie şi pentru un prejudiciu rezultat din pierderea unei şanse de a obţine un avantaj ori, după caz, de a evita o pagubă, dacă pierderea în cauză a fost detenninată de o faptă ilicită. După adoptarea noului Cod civil, această problemă a intrat în atenţia şi preocupările unor doctrinari ai dreptului nostru civil.
Pentru ca un prejudiciu rezultat din pierderea unei şanse să aibă caracter cert şi reparabil trebuie îndeplinite următoarele condiţii: şansa să fie reală şi serioasă; pierderea şansei să fie consecinţa directă a faptei ilicite sau a altei împrejurări pentru care se angajează răspunderea delictuală; la stabilirea reparaţiei să se ţină cont în mod obligatoriu de marja de incertitudine sau de faptul „alea” care afectează posibilitatea realizării şansei de câştig sau evitării riscului de pierdere.
In ceea ce priveşte prima condiţie, nu orice şansă pierdută, indiferent de gradul său de probabilitate, duce la angajarea răspunderii civile. Pentru aceasta ea trebuie să fie reală şi serioasă, ceea ce se apreciază în mod diferit, după cum victima era sau nu era în curs de a încerca şansa la momentul în care a intervenit faptul ce a compromis posibilitatea ei de a se realiza.
Şansa este reală şi serioasă dacă faptul care compromite realizarea ei intervine în chiar cursul încercării sau exercitării realizării sale. De pildă, neglijenţa unui avocat intervenită în cursul procesului care duce la pierderea acestuia compromite şansa clientului său de a câştiga acel proces. In acest caz, şansa există incontestabil şi în măsura în care este şi serioasă (obiectiv era posibil câştigarea procesului) poate să dea naştere obligaţiei de reparare în sarcina avocatului.
Se poate însă întâmpla ca victima să nu fi încercat încă realizarea şansei în momentul la care a intervenit faptul ce a dus la pierderea ei. în această ipoteză, şansa este reală şi serioasă numai dacă se face dovada realizării sale iminente, în sensul că trebuie să existe o apropiere cât mai mare în timp între momentul în care şansa a dispărut şi momentul la care s-ar fi putut realiza. Asemenea situaţii se întâlnesc mai ales în cazul cererilor prin care se solicită indemnizarea pentru pierderea şansei de a găsi un loc de muncă sau de a accede la o anumită carieră, cazuri în care pentru admiterea lor se va face dovada îndeplinirii condiţiilor de studii, precum şi a altor condiţii pretinse. La fel se întâmplă în ipoteza pierderii şansei de a obţine promovarea în funcţie la locul de muncă, facându-se dovada iminenţei acelui eveniment.
în concluzie, pentru a putea solicita cu succes repararea prejudiciului constând în pierderea unei şanse se cere dovada că, la momentul intervenirii faptului cauzal invocat, victima a fost în cursul exercitării sau realizării şansei sale ori în măsură să profite de acea şansă sau, după caz, pe punctul de a putea profita de ea.
Cea de a doua condiţie se obiectivează în existenţa legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, în sensul că, prin intervenţia faptei ilicite, a fost împiedicată producerea unui eveniment viitor de natură a-i crea victimei un avantaj sau de a-i ocaziona evitarea unei pierderi.
Şi în sfârşit, mai trebuie reţinut că reparaţia este, de regulă, într-un asemenea caz, inferioară avantajelor care ar fi rezultat din valorificarea şansei în cauză; stabilirea reparaţiei se face ţinând cont de calculul probabilităţilor, adică de procentul în care acea şansă s-ar fi putut realiza, posibilitate ce depinde totuşi de un anumit „alea”. în acest sens, art. 1385 alin. (4), parte finală, noul Cod Civil dispune: „reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând seama de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei”.
Caracterul direct al prejudiciului.
Pentru a fi direct, prejudiciul presupune necesitatea existenţei raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi acel prejudiciu injust cauzat victimei; aşadar, el priveşte un element obiectiv, raportul de cauzalitate, iar nu unul subiectiv. De aceea, caracterul direct al prejudiciului există atât în cazul prejudiciilor cauzate în mod direct (prejudiciul suferit de victima imediată), cât şi în cazul prejudiciilor directe cauzate indirect (prejudiciilor cauzate altor persoane, victime indirecte, datorită prejudiciului iniţial cauzat în mod direct şi nemijlocit victimei imediate). Noţiunea de prejudiciu direct nu se confundă şi nici nu se suprapune cu noţiunea de prejudiciu cauzat în mod direct. Sfera noţiunii de prejudiciu direct este mai largă, înţelegându-se atât prejudiciul cauzat printr-o legătură cauzală directă, cât şi prin una indirectă. în schimb, prejudiciul este indirect în situaţia în care între fapta ilicită şi acel prejudiciu nu există niciun raport de cauzalitate.
Textele noului Cod civil din materia răspunderii civile delictuale nu se referă expres la caracterul direct al prejudiciului pentru a fi reparabil. Este o omisiune regretabilă. Totuşi, art. 1533 fraza finală dispune: „(...) daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei”. Deşi, formal, această dispoziţie priveşte răspunderea contractuală, în realitate, ea are valoarea unei norme generale aplicabilă întregii răspunderi civile reparatorii, deoarece dă expresie exigenţei unei legături de cauzalitate care constituie criteriul de stabilire a domeniului de aplicare a acestei răspunderi, care nu este şi nu poate fi fară hotar. De altfel, dispoziţia a fost preluată fară modificări din art. 1086 din vechiul Cod civil român, având acelaşi conţinut şi aceeaşi aplicabilitate generală.
Aşa cum am arătat mai sus, prin prejudiciu direct înţelegem prejudiciul cauzat printr-o legătură cauzală directă şi nemijlocită, cât şi printr-o legătură cauzală indirectă, mediată. în primul caz, persoana prejudiciată se numeşte victimă directă şi imediată, iar în cel de al doilea caz, se numeşte victimă indirectă sau prin ricoşeu ori reflectare.
Repararea prejudiciilor cauzate victimelor directe, imediate, nemijlocite nu necesită abordări speciale. în schimb, repararea prejudiciilor cauzate terţelor persoane, adică victimelor indirecte sau prin ricoşeu este o problemă care a fost şi este amplu analizată; aceste prejudicii se numesc prin ricoşeu sau reflectare. Ele apar mai ales în strânsă legătură cu prejudiciile corporale cauzate victimelor imediate. Exemplul clasic este cel al prejudiciilor patrimoniale sau morale injust cauzate soţului şi copiilor victimei imediate care a încetat din viaţă ca unnare a vătămării integrităţii sale corporale.
în definirea prejudiciilor prin ricoşeu este important de reţinut că ele sunt cauzate victimelor indirecte. Lato sensu, este victimă indirectă orice persoană care este legată printr-o relaţie de rudenie sau de interes cu victima imediată şi care, datorită prejudiciului suferit de victima imediată, pierde o valoare patrimonială sau este lezată în sentimentele ei de afecţiune faţă de aceasta. Aşadar, de regulă, prejudiciul suferit de victima imediată este prin el însăşi cauza altor prejudicii cauzate unor terţe persoane.
Repararea prejudiciilor prin ricoşeu este admisă de multă vreme în dreptul ţărilor europene. Soluţia a fost agreată în linii generale şi în dreptul nostru, mai ales în spaţiul răspunderii civile delictuale, atât în ceea ce priveşte prejudiciile economice prin ricoşeu, cât şi cele morale, constând în prejudicii afective. Această orientare este consacrată şi în textele art. 1390-1392 noul Cod Civil"
Prejudiciul prin ricoşeu este în principiu autonom faţă de prejudiciul cauzat victimei imediate . De aceea, reparaţia acordată victimei indirecte se stabileşte numai în funcţie de întinderea şi gravitatea prejudiciului prin ricoşeu. Dreptul victimei indirecte la reparaţie este un drept propriu, născut direct în patrimoniul său, nefiindu-i transmis pe cale succesorală.
Caracterul personal al prejudiciului.
Prin caracterul personal al prejudiciului înţelegem că doar persoana care a suferit un prejudiciu injust cauzat are dreptul de a pretinde repararea lui. Această afirmaţie care ne arată că răspunderea civilă este orientată spre protecţia persoanei umane nu trebuie însă înţeleasă că dreptul de a cere reparaţie s-ar limita numai la prejudiciul cauzat unui singur individ, adică unei persoane privită individual. Dimpotrivă, astăzi sunt tot mai numeroase situaţiile în care răspunderea civilă este destinată să prevină şi să combată vătămările cauzatoare de prejudicii care afectează întregi categorii sau grupuri de persoane; de asemenea, aşa cum am văzut deja în cadrul analizei caracterului direct al prejudiciului, reglementarea răspunderii civile îşi propune ca, pe lângă repararea prejudiciilor cauzate victimei imediate sau iniţiale, să ia în considerare acordarea de reparaţii şi persoanelor care au fost prejudiciate prin ricoşeu, persoane care se numesc victime indirecte.
Aşadar, caracterul personal al prejudiciului este astăzi interpretat cu supleţe. El nu împiedică repararea prejudiciilor colective care rezultă din încălcarea unor interese care aparţin unor întregi categorii de persoane şi nici a prejudiciilor prin ricoşeu.
Problema apărării unui grup de persoane împotriva încălcării intereselor colective este una care preocupă opinia publică în zilele noastre. Este vorba de pildă de interesele unei colectivităţi de angajaţi, unui grup format din coproprietarii unui imobil, din membrii unei anumite profesiuni, unei categorii de cetăţeni, unui grup de consumatori ori, dimpotrivă, de producători, unui grup etnic sau confesional etc.
Atunci când intervine o astfel de încălcare a unor drepturi sau interese aparţinând persoanelor dintr-o asemenea grupare sau colectivitate prejudiciile cauzate acestora poartă denumirea de prejudicii colective. Aşadar, prejudiciile colective sunt acele prejudicii care sunt cauzate mai multor persoane de către unu! şi acelaşi eveniment. Prejudiciile colective care, prin numărul mare de victime, sunt de o amploare excepţională se numesc prejudicii în masă0; ele pot fi rezultatul unui accident tehnologic major, unui accident nuclear, unui act de terorism, unei boli contagioase etc.
In mod obişnuit, în cazul prejudiciilor colective, fiecare membru al acelei colectivităţi sau al grupului respectiv poate să ceară repararea prejudiciului pe care l-a suferit; în schimb, el nu are dreptul de a pretinde repararea prejudiciului cauzat întregii colectivităţi. Această regulă se pare că s-ar impune cu forţa evidenţei. Numai că lucrurile nu sunt atât de simple. Atunci când interesul colectiv lezat priveşte un număr mare de persoane pot exista îndoieli asupra certitudinii şi caracterului personal al prejudiciului suferit de fiecare în parte. Or, aplicând regula enunţată fără excepţii, ar exista riscul multiplicării acţiunilor în justiţie cu consecinţe uneori imprevizibile. Mai mult, în situaţia în care colectivitatea afectată este foarte numeroasă, în plan individual, prejudiciul îşi pierde din gravitate şi substanţă, devenind difuz şi greu sesizabil în ce priveşte certitudinea sa, într-un cuvânt poate deveni contestabil.
Acestea sunt motivele, printre altele, pentru care în cazul prejudiciilor colective repararea lor se poate asigura şi prin recunoaşterea aşa-numitelor acţiuni colective. Prin acţiunea colectivă se înţelege acţiunea introdusă de către un reclamant-reprezentant prin care se solicită apărarea unui drept aparţinând unui grup de persoane, încât soluţia ce se va pronunţa va fi opozabilă întregului grup". Astfel, acţiunea colectivă poate fi introdusă de o asociaţie a profesioniştilor (scriitori, avocaţi, notari publici, artişti plastici etc.), a consumatorilor, un sindicat, asociaţie de proprietari, organizaţie de cult etc.
Doctrina juridică română s-a pronunţat încă de multă vreme în favoarea recunoaşterii dreptului unor organizaţii cu caracter profesional de a pretinde despăgubiri pentru atingerile aduse profesiunii ca atare. De asemenea, unele reglementări legale recente conferă dreptul unor organizaţii neguvemamentale de a introduce acţiuni colective. Astfel, cu titlu de exemplu, art. 321 al Legii nr. 296/2004 privind Codul consumului prevede că organizaţiile consumatorilor au, printre altele, şi dreptul „de a introduce acţiuni în justiţie pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor”. Unele acţiuni colective pot fi promovate şi de către anumite autorităţi ale statului atunci când legea le conferă această competenţă în mod expres.
Prejudiciul să rezulte din încălcarea sau atingerea unui drept ori a unui interes legitim.
Aşa cum rezultă din definiţia prejudiciului, pentru ca existenţa lui să dea naştere raportului juridic de răspundere civilă, este necesar ca el să fie urmarea încălcării sau atingerii unui drept subiectiv sau a unui interes legitim al victimei. Această condiţie generală trebuie să fie prezentă indiferent că prejudiciul este patrimonial sau moral.
Sub imperiul dispoziţiilor vechiului Cod civil, doctrina de specialitate a susţinut şi jurisprudenţă a statuat în unanimitate că răspunderea civilă se angajează, fară îndoială, în toate situaţiile în care prejudiciul este cauzat victimei prin încălcarea drepturilor subiective patrimoniale sau extrapatrimoniale, cum sunt: dreptul de proprietate, alt drept real, dreptul la întreţinere, dreptul la sănătate, dreptul la integritate fizică, dreptul la onoare, dreptul la demnitate, dreptul la viaţă privată etc.
Prejudiciile pot fi adeseori şi urmarea încălcării unui simplu interes rezultat dintr-o situaţie de fapt, interes căruia nu-i corespunde un drept subiectiv. Raportat la aceste prejudicii, în urmă cu 5-6 decenii, s-a pus problema dacă ele pot sau nu justifica angajarea răspunderii civile; altfel spus, victima are sau nu are dreptul de a cere şi obţine repararea prejudiciului suferit ca urmare a faptului că i-a fost încălcat un simplu interes.
Confruntată cu asemenea cereri practica judiciară a statuat în mod constant că în principiu există obligaţia de reparare a prejudiciului şi în acele ipoteze în care a fost cauzat unei persoane prin încălcarea unui simplu interes, ce nu corespunde unui drept subiectiv. Astfel, a fost admisă acţiunea în despăgubiri introdusă de o concubină pentru repararea prejudiciului constând în pierderea întreţinerii prestată de ^oncubinul său care a fost victima unui omor, cu motivarea că „în infracţiunile contra vifeţii, faptul că partea civilă nu era soţia victimei, ci concubina sa, este irelevant din moment ce a dovedit că se afla în întreţinerea victimei”. De asemenea, s-a decis obligarea la despăgubiri pentru pierderea întreţinerii pe care victima unui accident o presta în fapt, fară a avea o obligaţie legală, copiilor soţului său, copiii care erau dintr-o căsătorie anterioară şi deci nu aveau un drept subiectiv de a primi întreţinere de la victima accidentului. într-o altă soluţie, s-a recunoscut dreptul unui minor, aflat în întreţinerea de fapt a unei rude, de a obţine despăgubiri în cazul în care întreţinătorul a fost victima unui accident. Tot astfel, în mai multe cazuri de speţă, s-a apreciat că atunci când în urma faptei ilicite victima a decedat „concubina sa, mamă a unor copii minori, are dreptul la despăgubiri pentru întreţinerea lor, dacă face dovada că prin moartea concubinului copiii au suferit un prejudiciu”; împrejurarea că „minorii nu se află în raporturi de filiaţie legitimă cu victima nu duce la o soluţie contrară, cât timp ei au fost prejudiciaţi de sumele ce le asigura victima în a cărui întreţinere se aflau în permanenţă”'. în toate aceste cazuri, nefiind în prezenţa unei obligaţii legale şi corelativ a unui drept subiectiv la întreţinere, este vorba doar de lezarea unui simplu interes, rezultat dintr-o situaţie de fapt.
Literatura de specialitate a fost favorabilă acestei orientări. Astfel, majoritatea autorilor au apreciat că atingerea unui simplu interes rezultat dintr-o situaţie de fapt dă dreptul la repararea prejudiciului cauzat dacă sunt întrunite două condiţii: situaţia de fapt să fi avut caracter de stabilitate, încât să se poată deduce că ar fi continuat şi în viitor; să fie vorba de vătămarea unui interes licit şi moral.
Această orientare a jurisprudenţei şi doctrinei juridice şi-a găsit consacrarea în textele noului Cod civil. în primul rând, art. 1349 alin. (1) prevede obligaţia generală a oricărei persoane de a nu aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale altor persoane. Apoi, ca o consecinţă a nerespectării acestei obligaţii, art. 1359 C. civ. dispune: „Autorul faptei ilicite este obligat să reapare prejudiciul cauzat şi când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios şi, prin felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv”. Desigur că pentru a fi legitim şi prin modul său de manifestare să creeze aparenţa unui drept subiectiv, interesul trebuie să aibă caracter de stabilitate, adică să aibă o permanenţă îndestulătoare şi, în acelaşi timp, să nu fie contrar legii imperative, ordinii publice şi bunelor moravuri.
Existenţa interesului legitim şi serios care a fost vătămat şi caracterul său licit şi moral sunt împrejurări de fapt şi deci pot fi dovedite prin orice mijloc de probă. Acordarea reparaţiei şi întinderea acesteia se stabilesc de către instanţa de judecată cu aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului.
