Fapta ilicită
| Comentarii |
|
fapta ilicită, Definiţia faptei ilicite. Ilicitul civil. Faptele ilicite se pot obiectiva în acţiuni sau inacţiuni contrare legii şi bunelor moravuri. Abuzul de drept este o faptă ilicită civilă.
Definiţia faptei ilicite.
Faptele ilicite sunt conduite ale omului prin care se încalcă normele imperative ale dreptului, săvârşite fară intenţia de a produce efecte juridice împotriva autorului lor, efecte care însă se produc în puterea legii. în alţi termeni, prin fapta ilicită înţelegem acţiunea sau inacţiunea contrară legii care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.
Necesitatea existenţei unei fapte ilicite ca element sau condiţie distinctă a răspunderii civile în toate acele cazuri când un prejudiciu este cauzat printr-o conduită umană este prevăzută expres în art. 1357 alin. (1) care dispune cu valoare de principiu că cel care cauzează altuia un prejudiciu „printr-o faptă ilicită” este obligat să-l repare. Termenul de faptă, însoţit sau neînsoţit de adjectivul ilicită, mai este întâlnit şi în alte texte legale. Astfel, în art. 1359 se prevede „autorul faptei ilicite”, iar art. 1372-1373 se referă printre altele la „fapta prejudiciabilă” a minorului sau „fapta săvârşită” de prepuşi. De asemenea, art. 253 care reglementează mijloacele de apărare a drepturilor personale nepatrimoniale, inclusiv dreptul la despăgubiri pentru repararea unei daune morale utilizează sintagma „caracterul ilicit al faptei săvârşite” sau „vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile”.
Fapta ilicită prezintă următoarele trăsături sau caracteristici:
a) fapta are caracter obiectiv sau existenţă materială, constând într-o conduită ori manifestare umană exteriorizată;
b) fapta este mijlocul prin care se obiectivează un element psihic, subiectiv: voinţa omului care a ales o anumită conduită;
c) fapta este contrară ordinii sociale şi reprobată de societate; reprobarea socială, din punct de vedere subiectiv, este legată de vinovăţie, iar din punct de vedere obiectiv, îşi găseşte expresia juridică în caracterul ilicit al faptei.
Termenul de ilicit, prin el însuşi, evocă ideea de comportare interzisă sau contrară unei norme juridice imperative.
Textele vechiului cod civil nu prevedeau expres ca fapta prejudiciabilă să fie ilicită; art. 998-999 faceau referiri numai la greşeală, neglijenţă şi imprudenţă. Acesta este motivul pentru care s-a considerat de către unii autori că ilicitul ar fi un simplu element al greşelii sau culpei, într-un cuvânt al vinovăţiei. De altfel, ideea a fost preluată din doctrina franceză în care şi în zilele noastre culpa este confundată cu ilicitul sau mai exact culpa (vinovăţia) implică obligatoriu o acţiune sau inacţiune ilicită şi imputabilă autorului său; aşadar, în această concepţie, culpa ar fi alcătuită din două elemente: unul obiectiv, constând în încălcarea unei obligaţii juridice; celălalt subiectiv, botezat culpabilitate sau imputabilitate şi exprimă atitudinea psihică a autorului faţă de conduita sa, inclusiv asumarea consecinţelor acelei conduite.
Doctrina noastră juridică modernă şi practica judiciară susţin, în prezent, că fapta ilicită şi greşeala sau vinovăţia autorului său sunt condiţii sau elemente distincte. Distincţia dintre ele este nu numai posibilă, ci şi necesară. Distincţia este posibilă deoarece fapta ilicită este manifestarea exterioară sau obiectivarea voinţei şi conştiinţei autorului, iar vinovăţia este atitudinea psihică, interioară a autorului faţă de fapta sa şi consecinţele pe care le produce. De asemenea, ea este necesară deoarece sunt situaţii când deşi fapta ilicită există, putând fi chiar foarte gravă, totuşi răspunderea civilă nu intervine pentru motivul că lipseşte vinovăţia autorului său. Aşa de pildă, este cazul faptelor ilicite săvârşite de o persoană lipsită de discernământ; în acest caz, în principiu, autorul nu este vinovat şi nu va răspunde pentru prejudiciul cauzat.
Această concepţie este consacrată implicit şi în textele noului Cod civil. Art. 1357 alin. (1) face distincţie clară între cele două elemente sau condiţii ale răspunderii civile atunci când prevede: „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare”. La fel art. 1372-1374, care reglementează răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta altuia, se referă expres şi exclusiv doar la fapta ilicită, vinovăţia autorului nefiind o condiţie necesară naşterii obligaţiei de reparare în sarcina persoanelor răspunzătoare.
Soluţia doctrinei şi jurisprudenţei noastre se înscrie în concepţia consacrată în Codul civil german, care în art. 823 §2 face deosebire clară între caracterul ilicit al faptei şi greşeala sau vinovăţia autorului său. De asemenea, în ţările al căror drept este de influenţă germanică - Elveţia, Austria, Turcia - această concepţie are o largă aplicabilitate în jurisprudenţă, chiar dacă nu a fost consacrată în plan legislativ. în Olanda succesul său este încă şi mai evident şi aplicabilitatea sa este astăzi generalizată. La fel, a fost foarte bine şi repede agreată în Statele Unite ale Americii şi în Marea Britanie.
Ilicitul civil.
În cazul răspunderii civile, o faptă este ilicită atunci când este contrară legilor imperative şi bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective sau cel puţin a intereselor legitime ale altor persoane, interese care nu sunt potrivnice normelor juridice şi moralei. Aşadar, în primul rând, fapta este ilicită în cazul în care conduita în cauză este contrară legii în sensul larg al cuvântului. De asemenea, o faptă are caracter ilicit şi în ipoteza în care este potrivnică bunelor moravuri. Deşi, în principiu, bunele moravuri nu constituie izvor de drept, legea face totuşi uneori trimitere la ele. Avem în vedere, înainte de toate, textul art. 14 alin. (1) C. civ. care dispune cu valoare de regulă generală că orice persoană trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile „(...) în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri”. Urmează că întregul comportament al omului, faptele sale trebuie apreciate ca fiind licite sau ilicite şi în relaţia lor cu bunele moravuri, în măsura în care reprezintă o continuare a prevederilor legale şi conturează însăşi conţinutul, limitele şi modul de exercitare a drepturilor subiective recunoscute de lege.
Bunele moravuri pot fi definite ca fiind „totalitatea regulilor de bună conduită în societate, reguli care s-au conturat în conştiinţa majorităţii membrilor societăţii şi a căror respectare s-a impus ca obligatorie, printr-o experienţă şi practică îndelungată, în vederea asigurării ordinii sociale şi binelui comun, adică a apărării şi realizării intereselor generale ale unei societăţi date”. Aşa cum rezultă din definiţie, această categorie juridică nu este stabilită odată pentru totdeauna. Ea se schimbă şi evoluează împreună cu reprezentările fiecărei societăţi cu privire la ceea ce este fundamental şi necesar a fi respectat din punctul de vedere al moralei sociale. Determinarea şi stabilirea conţinutului „bunelor moravuri” este aproape în exclusivitate o operaţie judiciară care cade în competenţa judecătorilor chemaţi, in concreto, de la caz la caz, să aprecieze dacă o anumită conduită este sau nu conformă cu aceste reguli de comportament general valabile şi obligatorii.
Fapta contrară normelor juridice imperative şi bunelor moravuri are ca rezultat, de regulă, încălcarea drepturilor subiective ale altora. Numai că aşa cum am arătat deja la analiza caracterelor prejudiciului pentru a fi reparabil, practica judiciară, în trecut, iar astăzi textele noului Cod civil privesc fapta ilicită într-un înţeles mult mai larg. Astfel, răspunderea civilă se antrenează, nu numai atunci când s-a încălcat un drept subiectiv, ci şi în cazul în care fapta ilicită şi prejudiciabilă constă în atingerea unor interese legitime ale altora.
Faptele ilicite se pot obiectiva în acţiuni sau inacţiuni contrare legii şi bunelor moravuri.
Drepturile subiective şi interesele legitime ale persoanelor fizice şi persoanelor juridice sunt numeroase şi diferite. La fel sunt şi faptele prin care acestea pot fi încălcate. în cele mai frecvente situaţii, faptele ilicite ale oamenilor sunt pozitive, adică fapte de comisiune sau acţiuni. Aşa sunt: sustragerea, deteriorarea sau distrugerea unui bun, vătămarea corporală a unei persoane, defăimarea unei persoane, minciuna, folosirea fară drept a unei opere literare ori a unui brevet de invenţie etc. Şi este firesc să fie aşa, întrucât legea, de regulă, impune tuturor obligaţia de a se abţine de la orice conduită pozitivă prin care s-ar aduce atingere drepturilor subiective şi intereselor legitime ale altora. încălcarea obligaţiei generale de abţinere, stabilită în scopul de a asigura respectarea persoanei şi bunurilor sale, are loc printr-o conduită pozitivă, prin acte comisive.
Putem spune deci că fapta ilicită constă, cel mai adesea, într-o acţiune. în pofida acestei evidenţe însă faptele oamenilor pot fi şi omisive, ceea ce înseamnă pasivitate, inacţiune. De regulă, inacţiunea sau abţinerea unei persoane este lipsită de caracter ilicit. Libertatea omului constă, printre altele, în aceea că el poate să rămână pasiv în raporturile sale cu ceilalţi şi, mai mult, adeseori această conduită îi este impusă de normele juridice în vigoare. Cu toate acestea, fapta ilicită poate îmbrăca uneori şi forma unei inacţiuni, în acele situaţii când, potrivit legii, o persoană este obligată să îndeplinească o activitate sau să săvârşească o anumită acţiune. Abţinerea de la îndeplinirea acelei activităţi sau de la săvârşirea acţiunii prevăzută de normele juridice onerative constituie o faptă ilicită. Aşa, de exemplu, fac parte din categoria faptelor ilicite omisive, prin care se încalcă obligaţia de a acţiona: neluarea măsurilor de atenţionare a trecătorilor cu privire la o gură de canal descoperită pe carosabil sau pe trotuar; părăsirea locului accidentului de către conducătorul autor care l-a provocat; neluarea măsurilor de tehnica securităţii muncii; neacordarea asistenţei medicale de urgenţă; refuzul de a aplica tratamentul medical unei persoane sau unui animal; neluarea măsurilor profilactice pentru prevenirea sau combaterea unei maladii contagioase; refuzul de a continua negocierile începute pentru încheierea unui contract; refuzul de a încheia un contract forţat etc. Faptele ilicite omisive sunt astăzi în curs de multiplicare datorită creşterii numărului obligaţiilor legale de securitate, mai ales în domeniul dreptului consumului, dreptului medical etc.
în concluzie, inacţiunea este faptă ilicită în toate cazurile când legea prevede imperativ obligaţia unei persoane de a acţiona într-un anumit fel, adică de a avea o conduită pozitivă, obligaţie care însă nu a fost respectată.
Abuzul de drept este o faptă ilicită civilă.
Dreptul subiectiv conferă titularului său anumite prerogative prin a căror exercitare se pot cauza prejudicii altor persoane. De aceea, se pune problema de a şti dacă o persoană prin exerciţiul dreptului său cauzează altuia un prejudiciu poate sau nu fi obligată să-l repare, adică să răspundă civil. în alţi tenneni, exerciţiul unui drept subiectiv, prejudiciabil pentru altul, poate fi calificat ca fiind o faptă ilicită?
La prima vedere, această întrebare este surprinzătoare. în dreptul roman s-a afirmat într-o formulare celebră principiul neminem laedit qui suo jure utitur, în traducere „cel care uzează de dreptul său nu lezează pe nimeni”. Potrivit acestui principiu, din moment ce exercită un drept recunoscut de lege, titularul său nu poate fi răspunzător pentru consecinţele păgubitoare pe care le-a provocat altei persoane.
Nu trebuie însă ignorat faptul că drepturile subiective se exercită în societate, fiind recunoscute pentru ca titularii lor să-şi realizeze anumite interese; ele nu trebuie exercitate în alte scopuri sau cu intenţia de a prejudicia pe alţii sau a face rău. într-un cuvânt, ele nu trebuie transformate în instrumente de realizare a unei nedreptăţi. Dimpotrivă, este necesar ca drepturile să fie exercitate „civiliter” cu grija de a nu aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi membrii ai corpului social. Aşa cum s-a spus: „dreptul subiectiv reprezintă atât temeiul juridiceşte garantat de a cere altora un anumit comportament, cât şi măsura propriei conduite”.
Pentru a rămâne în sfera licitului, drepturile civile trebuie exercitate în limitele prevăzute de lege sau a celor care decurg din bunele moravuri şi cu bună-credinţă. In acest sens, art. 15 noul Cod Civil dispune: „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”. De asemenea, art. 14 alin. (1) noul Cod Civil prevede: „Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să-şi exercite drepturile (...) cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri”.
Exercitarea drepturilor prin depăşirea limitelor lor juridice ori cu rea-credinţă, contrar ordinii publice şi exigenţelor care rezultă din conţinutul bunelor moravuri constituie o conduită ilicită sau un abuz de drept. Dacă printr-o astfel de conduită ilicită sau abuzivă se cauzează altuia un prejudiciu, autorul său este şi trebuie obligat să îl repare; aşadar, se va angaja răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie prejudiciabilă.
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Fapta ilicită
