Cercetarea criminalistică a urmelor de picioare

Descoperirea urmelor de picioare

Descoperirea presupune, cu prioritate, cercetarea suprafețelor pe care este posibil să se calce (parchet, linoleum, covoare, sol ), cu atât mai mult cu cât pe suprafețele menționate pot fi descoperite și alte categorii de urme, cum sunt, de exemplu, fire de păr, urme organice și anorganice, diverse resturi de materiale și, bineînțeles, microurme.

Datorită naturii lor - avem în vedere inevitabilitatea acestui tip de urme și locul în care se pot forma - urmele de picioare se înscriu în categoria urmelor care se caută printre primele la fața locului. Descoperirea urmelor de picioare de adâncime nu prezintă nicio greutate. Pentru a se putea distinge toate detaliile urmei de adâncime, este necesar să se recurgă la iluminarea laterală. Este mai greu să se descopere urma de suprafață latentă sau colorată eu aceeași culoare ca și suprafața obiectului primitor. În asemenea cazuri, trebuie să se recurgă la iluminarea reflectată.

Urmele descoperite în locuri deschise sunt marcate, pentru a nu fi distruse, printr-un semn de marcaj înfipt alături de urmă, printr-un grup de bolovani care să înconjoare urma sau prin acoperire cu un obiect oarecare. Urmele plantare servesc nu numai la identificarea persoanei după caracteristicile cuprinse, ci și la urmărirea suspectului cu ajutorul câinilor de serviciu. Pentru acest motiv, obiectele care servesc la acoperirea urmelor trebuie să nu emane diferite mirosuri puternice, îndeosebi de natură alimentară, și să nu fie obiecte de îmbrăcăminte purtată de alte persoane, căci ar modifica mirosul conținut în urmă. Un pericol permanent pentru urmele de picioare nedescoperite sau neconservate cu grijă îl prezintă intemperiile, dar și „valul curioșilor” care, dacă reușesc să invadeze locul faptei, distrug cea mai mare parte din urmele formate pe sol.

Descoperirea și relevarea urmelor piciorului gol nu diferă cu mult de cercetarea urmelor de mâini, în alternativa formării lor ca urme latente, pe suprafețe de genul linoleumului, al parchetului, al cimentului Metodele de descoperire și de relevare sunt practic aceleași. Urmele lăsate de piciorul desculț uneori prezintă și detalii ale desenului papilar de pe talpă. Deși desenul papilar de pe talpă are caracteristici asemănătoare cu cel de pe mâini și este apt de a conduce până la identificarea persoanei, practica a înregistrat cazuri extrem de rare, deoarece, din cauza tocirii crestelor papilare și a substanțelor străine de pe talpă, urmele create de piciorul desculț nu redau aproape deloc detaliile desenului papilar respectiv.

Astfel cum precizam în paginile anterioare, talpa piciorului se împarte în următoarele regiuni: metatarsofalangiană, metatarsi-ană, tarsiană și zona călcâiului. În fiecare dintre aceste regiuni, crestele papilare au un aspect specific, care permite identificarea zonei din care provin chiar și atunci când sunt redate fragmentar. Urmele de încălțăminte, în măsura în care nu sunt vizibile, sunt ceva mai greu de descoperit, căutarea lor făcându-se într-un mod apropiat de cel al urmelor latente de mâini și de cele ale piciorului gol, respectiv cu ajutorul unei raze incidente de lumină. Pentru urmele pe suprafețe de genul covoarelor, al mochetelor ș.a. se folosesc dispozitive ce pot pune în evidență urma pe baza electricității statice.

O măsură de primă urgență necesară a fi luată imediat după descoperire este aceea a conservării urmelor supuse acțiunii unor factori de natură să le distrugă. Totodată, urmele descoperite trebuie fotografiate. Dacă există câteva urme de picioare dispuse succesiv („cărare de urme”), trebuie să se fotografieze felul în care acestea sunt dispuse, folosindu-se metoda fotografierii obiectelor principale la scară. Urma de picior descoperită trebuie să fie măsurată: la o urmă de încălțăminte se măsoară lungimea tălpii, lungimea și lățimea pingelei, a zonei intermediare și a tocului, iar la urmele plantare (piciorul gol), lungimea tălpii și lărgirea zonei metatarsiene, a bolții și a călcâiului, poziția degetelor. Dacă urma de adâncime de încălțăminte este profundă, se poate măsura și înălțimea tocului. De asemenea, la urma de încălțăminte, măsurarea vizează, pe lângă dimensiunile generale și particularitățile desenului tălpii și al tocului, anumite caracteristici de uzură care pot conduce cel puțin la identificări de gen sau de grup.

Fixarea și ridicarea urmelor de picioare

Fixarea trăsăturilor generale și particulare se realizează, în primul rând, prin descrierea în procesul-verbal de cercetare a locului faptei, în care se specifică: numărul și tipurile de urme de picioare descoperite (de adâncime, de suprafață, de picior desculț ori de încălțăminte), forma generală, lungimea și lățimea în centimetri, natura suportului în care s-au format, iar la urmele de adâncime și înălțimea tocului. De asemenea, sunt descrise elementele cărării de urme, dacă aceasta există. În final se menționează modul de revelare, de fotografiere, de ridicare prin mulaj, de ambalare .

Urmele de picioare se măsoară, atât ca urme izolate, cât și ca raporturi reciproce în cadrul unui ansamblu, cum este cărarea de urme, pentru a se stabili dimensiunile generale. În acest scop, urmele de încălțăminte se măsoară de la vârful tălpii până în partea proeminentă a tocului, lățimea, lungimea și înălțimea lui, lățimea în partea arcadei și a urmei tălpii. La urmele plantare se stabilește în grade unghiul care se formează din linia ce unește degetul mic și cel mare al piciorului cu dreapta trasă tangent la interiorul călcâiului și al tălpii, modul de prezentare a poziției degetelor, lungimea de la călcâi până la vârful degetelor, lățimea tălpii și a călcâiului. Se precizează dacă piciorul este plat și dacă se disting urmele desenului papilar.

Fotografierea urmelor de picioare. Indiferent de forma în care s-au realizat, sunt fotografiate încă din primul moment al descoperirii lor. Urmele sunt fotografiate atât sub formă de ansamblu, pentru a fixa imaginea încadrării lor la locul faptei în raport cu alte obiecte înconjurătoare, cât și în mod izolat, pentru a se reproduce și fixa detaliile caracteristice de construcție.

Ridicarea prin mulaj a urmei formate în adâncime. înainte de a se trece la turnarea mulajului, urma se fotografiază în mod obligatoriu, apoi se scot din urmă toate obiectele străine căzute în ea, cele solide ridicându-se cu mâna (protejată cu o mănușă) sau cu penseta, iar apa cu o pipetă, vată sau hârtie de filtru (sugativă). Când urma nu este prea adâncă, în jurul ei se pune o fâșie de tablă, material plastic sau carton, pentru a împiedica debordarea ghipsului turnat. Ridicarea urmelor prin mulaj se face cu ajutorul a diferite substanțe alese după natura materialului în care s-a format urma și îndeosebi după consistența acestuia. Ca materiale pentru formarea mulajului menționăm: ghipsul, parafina, amestecul de ghips cu ciment, sulful topit și o serie de polimeri, ca: sielastul, stiracrilul, stomalgina

Mulajul de ghips se pregătește astfel. Într-un vas de cauciuc, cu o capacitate de 2-3 litri, se va pune apă până la jumătate, apoi se toarnă încet praful de ghips bine uscat, amestecând încet compoziția, pentru a nu crea bule de aer. Apa folosită trebuie să fie curată și rece. Când compoziția de ghips a ajuns la consistența smântânii, se toarnă în urma de adâncime un strat subțire, pornind de la un capăt al urmei, și, după ce acesta s-a întărit puțin, se toarnă al doilea strat mai gros, peste care se va pune armătura mulajului, formată din bețișoare de lemn, bucăți de sfoară, tifon Peste armătură se toarnă din nou din compoziția de ghips, până la îngroșarea suficientă a mulajului.

Înainte de turnarea ultimei părți a compoziției de ghips se face o ureche de sfoară care se așază pe centru sau la unul din capetele mulajului și care va servi la prinderea etichetei după scoaterea mulajului. Pe etichetă se menționează: data și locul ridicării, natura urmei, materialul utilizat pentru mulaj, numele specialistului care I-a efectuat, semnăturile organului de urmărire penală și ale martorilor, numărul dosarului penal Pentru a scoate un mulaj de ghips, mai întâi se sapă ușor în jurul mulajului, pentru a-i putea prinde la scoatere de partea de jos. Mulajul nu trebuie să fie scos forțat din pământ, trăgând de partea lui superioară, deoarece există riscul de a deteriora detaliile cele mai importante în procesul identificării, prin ruperea părților mai subțiri ale reliefului. Este foarte important să se rețină că mulajul executat nu trebuie curățat de pământul care s-a prins de acesta. Mulajul poate fi numai clătit cu apă, fără a fi însă frecat cu mâna, peria sau cârpa. Încălcarea acestei reguli duce la distrugerea microreliefului mulajului, iar prin aceasta se exclude posibilitatea identificării.

În anumite situații, se impune o pregătire specială a urmei și a mulajului:

- dacă urma este formată în lut sau în pământ cu structură fină și dorim să scoatem mulajul cât mai curat, urma va fi gresată cu ulei; în această situație, pasta de ghips poate să fie mai fluidă sau poate fi folosit ipsos dentar, pentru a lua forma urmei în toate detaliile, redându-i cele mai fine particularități;

- urmele formate în nisip necesită o întărire prin pulverizarea unui strat subțire de lac sau colodion, precum și pulverizarea de ulei, pentru a preveni aderarea nisipului la mulaj;

- urmele de adâncime imprimate într-un sol nisipos, cu gra-nulație mare, după ce sunt curățate de eventuale corpuri străine, trebuie preparate special în vederea mulării lor. Spre a evita scurgerea pastei în golurile de structură, deformându-se astfel mulajul, se procedează la pulverizarea în interiorul urmei a unui strat subțire de parafină, ceară roșie sau rășină, care apoi se topește cu ajutorul unui izvor de căldură, cum sunt, de pildă, radiatoarele electrice portative. După ce pojghița astfel creată se răcește complet, se pregătește pasta de ghips și se toarnă în urmă;

- altă metodă de pregătire a urmei aflate în sol cu goluri de structură constă în pulverizarea în urmă a unui strat subțire de ghips, peste care, dacă urma nu este umedă, se pulverizează ușor puțină apă, spre a-i transforma într-o crustă. După întărirea ghipsului pulverizat se poate trece la turnarea în urmă a pastei ce formează mulajul propriu-zis;

- urmele care prezintă prea multă umiditate sunt întărite prin presărarea unui strat foarte subțire de ghips, după care se pulverizează un strat fin de ulei în urmă, pentru prevenirea aderării la mulaj a unor bucăți de pământ;

- urmele în zăpadă se pulverizează cu un strat subțire de ghips, care, în contact cu zăpada, se transformă într-o crustă fină ce protejează urma; urmele se ridică cu o serie de polimeri, cum sunt cauciucul sintetic și sielastul, cu sulf topit și, în lipsa acestora, cu ghips; pasta de ghips, pentru urmele din zăpadă sau gheață, se prepară cu apă foarte rece și tot timpul cât se amestecă ghipsul cu apa, vasul se ține în zăpadă, pentru a lua temperatura acesteia.

În cazul urmelor de încălțăminte aflate pe covoare și mochete, căutarea și ridicarea se efectuează cu un dispozitiv special prevăzut cu o placă din PVC care funcționează pe baza energiei electrostatice.

Ridicarea urmelor de picioare de suprafață. Urmele de picioare formate prin stratificare sau destratificare se ridică folosind aceleași procedee ca la urmele de mâini de suprafață, doar că în cazul urmelor de picioare, urmele latente se întâlnesc foarte rar. Înainte de folosirea oricărui mijloc de ridicare și fixare a urmelor de picioare formate la suprafața obiectelor, ele sunt fotografiate, după regulile stabilite în capitolul respectiv.

Urmele de suprafață, în unele cazuri, se ridică cu ajutorul peliculei adezive de copiat urme. Acest lucru este posibil numai în cazul urmelor de stratificare produse de substanțe solide pulverulente. Când urma nu poate fi copiată pe pelicula de copiat urme, ea se fotografiază prin metoda fotografiei de detaliu la scară. Urmele latente de picioare se ridică prin prăfuire, vaporizare cu iod sau prin reactivi chimici, întocmai ca urmele de mâini. Foarte frecvent vom întâlni urme de suprafață în locurile de pătrundere a infractorului, pe bucăți de hârtie, pe cioburi de geam, pe pervazul ferestrelor, în jurul ușilor

Particularități în cercetarea cărării de urme

Pe lângă cercetarea amănunțită a urmei de picior izolată, care ne indică construcția exterioară a tălpii piciorului sau a încălțămintei celui care a lăsat urma, trebuie examinate cu aceeași grijă și urmele mișcării de ansamblu a mersului unei persoane (cărarea de urme), pentru a putea stabili formele specifice de fixare ale acestei deprinderi. Astfel, dacă la locul faptei au rămas o serie de urme de picioare imprimate consecutiv, atunci, după felul cum acestea sunt dispuse, se pot trage unele concluzii asupra mersului:

- direcția de mișcare, sau axa cărării de urme, este dreapta ce se trage în lungul cărării de urme, ce separă urmele piciorului stâng de cele ale piciorului drept, în sensul deplasării persoanei;

- linia mersului, este linia care leagă între ele urmele de picioare, prin unirea extremității din spate a urmelor de călcâie; astfel, linia mersului se prezintă sub forma unei linii frânte;

- lungimea pasului este dată de distanța dintre urmele celor două picioare, măsurată pe linia de direcție a mersului din extremitatea posterioară a celor două urme de călcâie;

- lățimea pasului este socotită distanța medie între pașii executați de cele două picioare;

- unghiul de mers este dat de întretăierea axei fiecărei urme cu axa generală a cărării de urme sau direcția mersului. Unghiul pasului, după direcția deschiderii, poate să fie pozitiv, nul și negativ. Este pozitiv când are deschiderea în direcția mersului, negativ dacă deschiderea este în partea opusă mișcării și nul în situația poziției paralele a urmei cu linia de direcție a mersului.

Variațiile unghiului pasului sunt tot atât de sensibile la condițiile de mers ca și celelalte elemente ale mersului. Astfel, un drum accidentat va modifica unghiul de deschidere, părțile de urcare și coborâre făcându-se cu un unghi de deschidere mai mic, din cauza condițiilor mai dificile de păstrare a echilibrului, când se poartă o povară pe spate, sau și mai pronunțat, când se poartă în brațe, unghiul pasului reducându-se până la o călcare paralelă cu linia mersului, din cauza condițiilor de păstrare a echilibrului. Unghiul pasului mai prezintă variații în funcție de sex ori de vârstă, femeile formând un unghi mai mic de deschidere, copiii și bătrânii la fel.

După mișcările de ansamblu ale mersului, de multe ori, se poate ajunge chiar la identificarea omului care a lăsat urmele la locul faptei, deoarece întregul complex de mișcări în timpul mersului se deosebește de la o persoană la alta. Mișcările de ansamblu ale mersului se formează de-a lungul mai multor ani și asupra definitivării lor au influență mai mulți factori obiectivi și subiectivi.

În unele profesiuni, de exemplu marinarii, din necesitatea de a păstra echilibrul pe vas, sau cei care stau mult în șa, își pierd în multe cazuri unghiul de deschidere a pasului, dacă profesiunea respectivă a fost exercitată mai mult timp. Factorii de ordin subiectiv care influențează mersul persoanei sunt cei referitori la temperament, procesul de educație, talia, ținuta generală a corpului, diferite boli fizice sau psihice.

Concluzii asupra lungimii pasului, lățimii acestuia și poziției tălpilor nu se pot trage numai pe baza măsurării uneia sau chiar a două urme. Este necesar să se cerceteze întreaga serie de urme dispuse succesiv. De asemenea, trebuie avut în vedere că și lungimea pasului ori lățimea acestuia se schimbă în funcție de: starea suprafeței de sprijin (de exemplu, drum alunecos, accidentat, teren vâscos, nestabil ), de iluminarea drumului (lumină, întuneric), de starea de oboseala a persoanei, de starea sănătății acesteia, de greutatea pe care a purtat-o , precum și de faptul că mersul poate fi simulat cu ușurință.

Interpretarea la locul faptei

Ca și în cazul urmelor de mâini, urmele de picioare interesează atât ca mijloc de identificare a persoanei sau a încălțămintei infractorului, cât și ca urme ale activității sale la locul faptei. Sub acest din urmă aspect, urmele de picioare vor indica drumul de acces și locul de pătrundere, diferitele deplasări în cadrul locului faptei; drumul pe unde a plecat infractorul. Interpretarea urmelor de picioare privește atât urmele luate izolat, cât și întreaga cărare de urme. Astfel, din interpretarea unor urme izolate, pot fi desprinse date privind numărul persoanelor, sexul, talia și vârsta, greutatea aproximativă, viteza de deplasare, tipul de încălțăminte purtat Cărarea de urme conține în plus date referitoare la direcția de deplasare, la caracteristicile mersului sau la eventualele defecte anatomice, la înălțime, la starea psi-hofizică

Expertiza criminalistică a urmelor de picioare

Principalele probleme care se pun în cadrul expertizei trase-ologice a urmelor de picioare sunt, în primul rând, problemele ce privesc încălțămintea care a creat urma, felul acesteia, forma, numărul, talpa, dimensiunile sale exacte, adică stabilirea apartenenței de gen și, în al doilea rând, problema dacă urma a fost sau nu a fost creată de o anumită încălțăminte sau de talpa unei anumite persoane (identificarea). Dacă expertul criminalist analizează numai urma, acesta poate să soluționeze următoarele probleme: determinarea sexului, a vârstei, a taliei și a greutății aproximative a persoanei, particularitățile anatomo-patologice, mecanismul de formare și vechimea urmei, alte date rezultate din interpretarea elementelor cărării de urme.

Referitor la urma plantei piciorului, prin expertiză se pot determina piciorul și regiunea sa anatomică care au format-o, precum și prezența caracteristicilor de identificare. În privința urmei de încălțăminte, este posibilă determinarea tipului de încălțăminte. La urma formată de piciorul gol se va acorda o deosebită atenție: formei și mărimii exacte a piciorului, formei, mărimii și poziției fiecărui deget, structurii diferitelor regiuni ale tălpii piciorului, ca: regiunea metatarso-falangică, regiunea metatarsiană, regiunea tarsiană și regiunea călcâiului. Se va insista asupra desenelor papilare ale bătăturilor sau ale cicatricelor oglindite în urmă. Sub aspectul formei piciorului se vor urmări cu atenție marginile tălpii, îndeosebi în zona arcadei, și forma și poziția degetelor.

La urmele formate de încălțămintea piciorului, pe lângă elementele care reprezintă forma și mărimea acesteia, interesează și natura încălțămintei, ca: bocanci, cizme, pantofi, sandale, teniși, opinci , precum și diferitele caracteristici strict individuale, provenite din fabricație sau uzură. De asemenea, la urmele formate de încălțăminte se insistă asupra formelor caracteristice ale uzurii tocului, ale vârfului și ale marginilor exterioare ale tălpii. De-a lungul urmei lăsate de talpa încălțămintei se vor cerceta urmele cusăturii și locurile de întrerupere a acesteia, urmele cuielor cu care este prinsă talpa sau peticul, urmele țintelor căzute și forma și uzura țintelor existente.

Studierea urmelor plantare și de încălțăminte permite să se tragă și alte câteva concluzii folositoare pentru anchetă. Astfel, pe baza lungimii tălpii se pot trage concluzii asupra staturii persoanei. Lungimea plantei este egală, în medie, cu 1/7 din înălțimea persoanei. Încălțămintea aparținând unei anumite persoane dă posibilitatea să se tragă concluzii asupra mărimii plantei acesteia. În unele cazuri, cercetarea încălțămintei dă posibilitatea să se obțină date suplimentare asupra particularităților conformației plantei. Astfel, anomaliile de conformație, defecțiunile plantei se reflectă și asupra încălțămintei, mai precis asupra pingelei care formează impresiuni deosebite (spre ex.: poate fi tocită doar pe partea exterioară). Elementele caracteristice de uzură a încălțămintei servesc nu numai la identificarea acesteia, ci și la stabilirea deprinderii mersului unei persoane.

Pe baza urmelor de picioare se pot lămuri și câteva împrejurări legate de formarea acestor urme : direcția în care a mers persoana, dacă a mers normal sau a fugit, unde s-a oprit, unde s-a deplasat, înapoi sau lateral. Urma piciorului încălțat oglindește direct numai încălțămintea purtată și, numai în mod indirect, prin elementele de uzură a încălțămintei și prin alura mersului, o parte din caracteristicile persoanei. În ipoteza în care expertului i se pun la dispoziție modele de comparație, respectiv impresiunea plantei piciorului sau încălțămintea suspectă, se poate ajunge la identificarea persoanei sau a obiectului creator de urmă.

Examinarea comparativă a diferitelor elemente caracteristice se va face atât direct în urmele cercetate (urma de la locul faptei și urma experimentală), cât și pe mulajele și fotografiile ridicate de pe aceste urme și mulaje. Regula de bază a acestor analize comparative constă în faptul că întotdeauna se compară obiecte de aceeași natură, adică urme cu urme, mulaje cu mulaje, fotografii cu fotografii. Nerespectând această regulă, riscăm să nu identificăm diferitele detalii caracteristice, care în aceste forme diferite de prezentare nu sunt oglindite la fel.

Dacă însă s-a găsit o urmă plantară, atunci pentru comparare sunt necesare impresiunile tălpilor picioarelor bănuitului, stând și în timpul mersului (normal, rapid sau în fugă). Aceste impresiuni se obțin cu cerneală tipografică, pe fâșii lungi de hârtie albă. Impresiunile se iau în prezența martorilor asistenți, aceasta consemnându-se într-un proces-verbal. Aceste impresiuni servesc ca model de comparare atât cu urmele de suprafață plantare, cât și cu cele de adâncime.

Pentru examinarea compoziției particulelor de pământ rămase pe încălțăminte și compararea acestora cu probele de sol ridicate din anumite locuri pe unde, după presupunerile anchetei, a umblat mai înainte infractorul, se dispune efectuarea unei expertize speciale (mineralogică, pedologică și altele). Urmele descoperite la locul faptei și urmele create experimental cu piciorul gol sau de încălțămintea celor bănuiți se supun unui examen comparativ strict, pentru a se stabili dacă prezintă elemente de structură coincidente sau aparțin unor obiecte diferite.

Pentru crearea urmelor experimentale ale mersului în ciorapi se vor folosi aceeași ciorapi cu care s-au creat urmele la locul faptei, căci interesează nu numai forma piciorului, ci și elementele de țesătură sau de uzură a ciorapilor. Când se pregătesc modelele de comparație pentru urmele formate stând pe loc, se iau patru poziții, și anume: stând pe loc în poziție normală, stând pe loc cu lăsarea greutății în partea exterioară a tălpii, stând pe loc cu lăsarea greutății în partea interioară a tălpii și a patra urmă ca poziție de pornire în mers.

Pentru a verifica legătura cauzală dintre o anumită formă de uzură a încălțămintei și o anumită deprindere caracteristică a mersului persoanei care a lăsat urme, se va studia atât întreaga cărare de urme cu elementele caracteristice ale mersului, cât și restul încălțămintei purtate de persoana în cauză.