Competenţa teritorială alternativă sau facultativă
| Comentarii |
|
competenţa teritorială alternativă sau facultativă, în cazul competenţei teritoriale alternative, pe lângă instanţa de la domiciliul sau sediul pârâtului, legea reglementează şi competenţa altor instante. Astfel:
1) în conformitate cu prevederile art. 6 CPC, respectiv art. 113 alin. (2) NCPC, când pârâtul exercită în mod statornic, în afara domiciliului său, o activitate profesională ori o activitate agricolă, comercială, industrială sau altele asemenea, cererea de chemare în judecată se poate introduce şi la instanţa în circumscripţia căreia se află locul activităţii respective, pentru obligaţiile patrimoniale născute sau care urmează să se execute în acel loc.
S-a reţinut în doctrină că norma se referă doar la persoanele fizice, atunci când au calitatea de pârât, întrucât, în cazul persoanelor juridice, este prevăzută o regulă similară în art. 109 NCPC; totodată, în textul articolului se foloseşte doar noţiunea de „domiciliu”, nu şi cea de „sediu”. Norma evocă noţiunea de „domiciliu profesional”, în legătură cu care art. 96 NCC prevede: „Cel care exploatează o întreprindere are domiciliul şi la locul acelei întreprinderi, în tot ceea ce priveşte obligaţiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se executa în acel loc”. întrucât prima parte a definiţiei trimite implicit la noţiunea de „profesionist”, în sensul art. 3 NCC şi art. 8 din Legea de punere în aplicare a acestuia, rezultă că art. 113 alin. (2) NCPC este aplicabil în cazul unui profesionist persoană fizică.
2) Potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (2) CPC, respectiv art. 109 NCPC, cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face şi la instanţa locului unde ea are un dez-membrământ fără personalitate juridică, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta.
Pentru persoana juridică care are sedii secundare, se aplică regula din art. 107 NCPC, art. 109 NCPC având caracter derogator numai pentru
situaţiile expres prevăzute, atunci când pretenţiile formulate împotriva persoanei juridice vizează obligaţiile legate de respectivul sediu secundar.
3) Conform dispoziţiilor art. 7 alin. (3) CPC, respectiv art. 110 NCPC, în cazul cererilor în care pârât este o asociaţie, o societate sau altă entitate fără personalitate juridică, care poate sta în judecată, sub aspect teritorial, instanţa competentă este cea pentru persoana căreia, potrivit înţelegerii dintre membri, i s-a încredinţat conducerea sau administrarea acesteia, iar dacă o asemenea persoană nu a fost desemnată prin convenţia membrilor, se va avea în vedere instanţa competentă pentru oricare dintre membrii entităţii respective. Competenţa este alternativă în acest ultim caz, reclamantul având dreptul de alegere.
Legea [art. 7 alin. (3) CPC, art. 58 NCPC] prevede dreptul reclamantului de a cere instanţei numirea unui curator, care să reprezinte interesele asociaţilor, atunci când aceştia nu au încredinţat ei înşişi conducerea sau administrarea unei anumite persoane. Numirea curatorului se face ulterior învestirii instanţei alese de reclamant, astfel că ea nu va putea determina o schimbare a competenţei teritoriale, în favoarea instanţei de la domiciliul curatorului.
4) în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (1) şi (2) CPC, cererile îndreptate împotriva statului, direcţiilor generale, regiilor publice, caselor autonome şi administraţiilor comerciale se pot face la instanţele din capitala ţării sau la cele din reşedinţa judeţului unde îşi are domiciliul reclamantul. Când mai multe judecătorii din circumscripţia aceluiaşi tribunal sunt deopotrivă competente, cererile în care figurează persoanele arătate se introduc la judecătoria din localitatea de reşedinţă a judeţului, iar în Capitală, la Judecătoria Sectorului 4.
Reglementarea actuală renunţă la opţiunea în favoarea instanţelor din capitala ţării ori din reşedinţa judeţului de domiciliu al reclamantului, stabilind prin art. 111 NCPC, că cererile îndreptate împotriva statului, autorităţilor şi instituţiilor centrale sau locale, precum şi a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanţa de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanţa de la sediul pârâtului.
în situaţia în care statul este pârât şi se optează pentru instanţa de la sediul pârâtului, competenţa se raportează la sediul reprezentantului legal al statului, de obicei Ministerul Finanţelor Publice.
In materia contenciosului administrativ, potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul
său sau de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliului pârâtului, nu se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale. Or, norma specială se aplică cu prioritate.
5) Potrivit prevederilor art. 9 CPC, respectiv art. 112 NCPC, atunci când cererea este îndreptată împotriva mai multor pârâţi, competenţa teritorială aparţine oricăreia dintre instanţele de domiciliu ale pârâţilor, însă, în cazul în care printre pârâţi sunt şi debitori obligaţi accesoriu, cererea se introduce la instanţa competentă pentru oricare dintre debitorii principali.
Această dispoziţie se aplică: cererilor personale; cererilor reale mobiliare. Nu se aplică cererilor reale imobiliare, care se introduc la instanţele prevăzute de art. 13 CPC, respectiv art. 117 NCPC.
Pentru a evita abuzurile de drept procesual, în doctrină s-a subliniat necesitatea ca obiectul cererii de chemare în judecată să se refere la o obligaţie comună a pârâţilor sau ca obligaţiile pârâţilor să aibă aceeaşi cauză ori ca între obiectul şi cauza cererilor îndreptate împotriva fiecărui pârât să existe o strânsă legătură, deci aceste dispoziţii legale se completează fie cu art. 47 CPC, respectiv art. 59 NCPC (coparticiparea procesuală pasivă), fie cu art. 164 CPC, respectiv art. 139 NCPC (conexitatea).
De asemenea, s-a arătat că, în cazul în care unii dintre pârâţi au domiciliul cunoscut, iar altora li se cunoaşte numai reşedinţa, cererea poate fi introdusă la instanţa unuia dintre pârâţii cu domiciliul cunoscut. Dacă nu se cunoaşte domiciliul niciunuia dintre pârâţi, cererea poate fi introdusă la instanţa de la reşedinţa oricăruia dintre ei, deoarece art. 112 NCPC, ca orice normă specială, se completează cu dreptul comun în materie, deci cu art. 107 NCPC.
Art. 112 NCPC alin. (2) NCPC conţine o dispoziţie nouă, care reflectă o soluţie consacrată în doctrină, în condiţiile reglementării anterioare, în cazul în care pârâtul este chemat în judecată numai în scopul sesizării instanţei competente pentru el, instanţă favorabilă pentru reclamant, care invocă domiciliul acelui pârât. în această situaţie, oricare dintre pârâţi poate invoca necompetenţă la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, sub sancţiunea decăderii. Necom-petenţa poate fi invocată numai de către pârâţi, iar nu şi de către celelalte părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu.
Prin ipoteză, instanţa sesizată de către reclamant nu trebuie să fie competentă să soluţioneze cauza, în caz contrar alegerea instanţei dintre cele deopotrivă competente aparţinând reclamantului, în aplicarea dispoziţiilor art. 116 coroborate cu art. 112 alin. (1) NCPC, urmând a se respinge excepţia de necompetenţă eventual invocată. în principiu, operează alegerea de competenţă în cazurile şi condiţiile prevăzute de art. 126 NCPC, însă o eventuală convenţie nu s-ar putea încheia decât cu ceilalţi pârâţi, nu şi cu pârâtul fictiv.
în această ipoteză, reclamantul cheamă în judecată o persoană fără calitate procesuală pasivă, în afara unui raport de conexitate cu cererile celorlalţi pârâţi, exclusiv în scopul sesizării instanţei competente pentru aceasta, reţinându-se în doctrină că este necesar să se invoce şi lipsa calităţii procesuale a pârâtului, pentru că, numai dacă s-ar reţine lipsa sa de calitate procesuală, s-ar putea constata necompetenţă instanţei.
6) Pentru procesele începute înainte de data de 15 februarie 2013, art. 10 CPC stabileşte că, în afară de instanţa domiciliului pârâtului, mai sunt competente următoarele instanţe:
a) în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei. Rezultă că această dispoziţie se aplică numai dacă părţile au prevăzut în contract locul executării obligaţiei. Nu se aplică în cazul cererii de rezoluţiune a contractului de vânzare-cumpărare privind un bun imobil, formulată de vânzător, acţiunea fiind calificată în mod expres ca reală de art. 1368 C. civ. 1864. în noul cod civil această acţiune nu mai este reglementată ca acţiune reală, ci mixtă, ca şi restul acţiunilor în desfiinţarea unui act juridic prin care s-a transmis sau s-a constituit un drept real, ceea ce va atrage incidenţa prevederilor art. 10 pct. 1 CPC;
b) în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a unui imobil, în acţiunile în justificare sau în prestaţie tabulară, instanţa locului unde se află imobilul. Prin cereri izvorâte dintr-un raport de locaţiune înţelegem următoarele tipuri de cereri: cererea de predare silită a imobilului formulată de locatar; cererea de obligare a locatorului la efectuarea reparaţiilor necesare pe timpul locaţiunii; cererea referitoare la obligaţia de garanţie a locatorului; cererea privind plata chiriei; cererea de reziliere; cererea de evacuare.
Acţiunea în justificare reprezintă acţiunea prin care se solicită transformarea în înscriere definitivă a unei înscrieri provizorii în cartea funciară.
Acţiunea în prestaţie tabulară reprezintă acţiunea prin care se solicită înscrierea unui drept real imobiliar în cartea funciară, atunci când cel care a transmis sau constituit dreptul refuză să predea unicul înscris doveditor ce se află în posesia sa;
c) în cererile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec sau bilet la ordin, instanţa locului de plată;
d) în cererile izvorâte dintr-un contract de transport, instanţa locului de plecare sau de sosire;
e) în cererile făcute de ascendenţi sau de descendenţi pentru pensie de întretinere, instanta domiciliului reclamantului.
Cu privire la acest ultim caz, în doctrina juridică au fost făcute câteva precizări:
- se aplică şi în cazul cererilor privind restituirea alocaţiei de stat pentru copii;
- este o dispoziţie de favoare pentru creditorul obligaţiei de întreţinere (deci, atunci când se solicită acordarea sau majorarea pensiei de întreţinere), nu şi atunci când debitorul întreţinerii solicită reducerea pensiei sau sistarea acesteia;
- nu se aplică dacă se solicită pensie de întreţinere pe cale accesorie;
- nu se aplică dacă este vorba de întreţinerea datorată între soţi sau între foştii soţi sau în celelalte cazuri prevăzute de art. 86 C. fam. (în prezent, art. 516, art. 524, art. 525 NCC), dacă nu este vorba de ascendent sau de descendent;
f) în cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit, instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit acel fapt.
Pentru procesele începute după data de 15 februarie 2013, dispoziţiile art. 113 NCPC cuprind mici modificări în raport de reglementarea anterioară:
A) se remarcă, în preambulul alin. (1), precizarea in ferm/n/sa extinderii opţiunilor de instanţe egal competente, aflate la îndemâna reclamantului, respectiv „instanţele prevăzute la art. 107-112”, ceea ce nu reprezintă decât o consacrare expresă a unei constatări care se desprindea prin deducţie şi în reglementarea anterioară; în art. 10 CPC se prevedeau alte instanţe competente „în afară de instanţa domiciliului pârâtului”, fără vreo referire la celelalte norme de competenţă, fie competenţa de drept comun (art. 7 CPC), fie competenţa teritorială alternativă (art. 6, art. 8, art. 9, art. 11 CPC);
B) se introduc dispoziţii noi de competenţă:
- instanţa domiciliului reclamantului, în cererile privitoare la stabilirea filiaţiei (art. 113 pct. 1 NCPC); este vorba despre cererile denumite generic în noul Cod civil „acţiuni privind filiaţia” (art. 421-440 NCC), precum şi de cea din art. 443 NCC, care tind la stabilirea filiaţiei faţă de mamă ori faţă de tată, fiind plasate în aceeaşi secţiune intitulată „Stabilirea filiaţiei”;
- instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază creditorul reclamant, în cererile referitoare la obligaţia de întreţinere, inclusiv cele privind alocaţiile de stat pentru copii (art. 113 pct. 2 NCPC); se menţin precizările făcute în doctrina anterioară noului Cod;
- instanţa locului unde se află imobilul, pentru cererile în prestaţie tabulară, în justificare tabulară sau în rectificare tabulară (art. 113 pct. 5 NCPC);
- instanta domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor (art. 113 pct. 8 NCPC);
C) se păstrează celelalte dispoziţii din actuala reglementare, cu mici reformulări:
- instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract (art. 113 pct. 3 NCPC);
Redăm în continuare o soluţie din practica anterioară noului Cod, prin care s-a reţinut că, „potrivit art. 10 pct. 1 CPC, în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, în afară de instanţa domiciliului pârâtului, mai este competentă şi instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiunii, într-o speţă s-a decis că, dacă într-un contract de împrumut de consumaţie nu s-a prevăzut un asemenea loc, se aplică art. 5 CPC. Soluţia este justă întrucât - aşa cum reţine motivarea deciziei din recurs - în caz de învoială, convenţia se interpretează în favoarea celui care se obligă, respectiv, prin prisma dispoziţiilor art. 1104 alin. (3) C. civ.1864 [corespondent art. 1494 alin. (1) lit. c) NCC], potrivit cărora, dacă părţile n-au convenit altfel, plata este cherabilă. Domiciliul debitorului, fiind locul plăţii, determină, ca atare, şi competenţa teritorială (ratione personae vel loci) în sensul art. 5 CPC”(1).
Potrivit art. 1494 alin. (1) NCC, în lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se poate stabili potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părţi ori al uzanţelor:
a) obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii;
b) obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care bunul se afla la data încheierii contractului;
c) celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii contractului.
- instanţa locului unde se află imobilul, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a imobilului (art. 113 pct. 4 NCPC);
- instanţa locului de plecare sau de sosire, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un contract de transport (art. 113 pct. 6 NCPC);
- instanţa locului de plată, în cererile privitoare la obligaţiile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec, bilet la ordin sau dintr-un alt titlu de valoare (art. 113 pct. 7 NCPC);
- instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă (art. 113 pct. 1 NCPC);
D) se elimină câteva dispoziţii ce adăugau o competenţă alternativă:
- în cererile împotriva unei femei căsătorite care are reşedinţa obişnuită deosebită de aceea a soţului, instanţa reşedinţei femeii; această dispoziţie se considera oricum ca fiind abrogată implicit, ca urmare a consacrării principiului constituţional al egalităţii sexelor;
- în cererile făcute de ascendenţi sau descendenţi pentru pensie de întretinere, instanta domiciliului reclamantului.
7) Art. 114 alin. (2) NCPC reglementează un nou caz de competenţă teritorială alternativă: cererile privind autorizarea de către instanţa de tutelă şi de familie a încheierii unor acte juridice, când actul juridic a cărui autorizare se solicită priveşte un imobil, admit o competenţă alternativă între instanţa de tutelă şi de familie în a cărei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana ocrotită şi instanţa în a cărei circumscripţie teritorială este situat imobilul. în ipoteza în care părţile aleg instanţa de la locul situării imobilului, se instituie în sarcina acestei instanţe obligaţia legală de a comunica o copie de pe hotărârea pronunţată instanţei de tutelă şi de familie în a cărei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa cel ocrotit.
8) Art. 11 CPC prevede că, în materie de asigurare, cererea privitoare la despăgubiri se va putea face şi la instanţa în circumscripţia căreia se află: 1) domiciliul asiguratului; 2) bunurile asigurate; 3) locul unde s-a produs accidentul.
înalta Curte de Casaţie şi Justitie, Secţiile Unite, admiţând recursul în interesul legii privind aplicarea art. 2 din Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, prin Decizia nr. XXI-ll/2007[1J, a stabilit că „natura juridică a acţiunii în regres exercitată de asigurător împotriva persoanelor culpabile de producerea unui accident este comercială, iar nu civilă”; în prezent, începând cu data de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a noului Cod civil, procesele şi cererile în justiţie considerate anterior comerciale sunt civile.
Art. 115 NCPC reia prevederile art. 11 CPC, cu excepţia alin. (3), introdus prin Legea nr. 76/2012, iar la alin. (4) se stabileşte în plus că dispoziţiile alin. (1) şi (2) nu se aplică nici în materie de asigurări aeriene.
Astfel, în cazul acţiunii în despăgubiri, în materie de asigurare, legea conferă reclamantului dreptul de a opta între instanţa domiciliului pârâtului şi instanţa de la domiciliul/sediul asiguratului, instanţa în a cărei rază teritorială se află bunurile asigurate ori instanţa de la locul producerii riscului asigurat [art. 115 alin. (1) NCPC].
Norma de competenţă teritorială alternativă se aplică numai dacă cererea are ca obiect despăgubiri, constând în plata indemnizaţiei de asigurare, în cazul asigurării de bunuri, ori a sumei asigurate, în cazul asigurării de persoane, fiind inaplicabil, spre exemplu, atunci când s-ar cere plata primelor de asigurare.
Potrivit art. 115 alin. (3) NCPC, în materia asigurării obligatorii de răspundere civilă, terţul prejudiciat poate introduce acţiune directă la instanţa de la domiciliul pârâtului sau la instanţa domiciliului sau, după caz, a sediului său.
Cererea prevăzută de alin. (3) al art. 115 NCPC la îndemâna terţului prejudiciat este cea la care se referea art. 42 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, text abrogat prin Legea nr. 71/2011 şi preluat în art. 2224 NCC. Asiguratul nu se poate prevala, însă, de calitatea de terţ prejudiciat pentru a solicita de la societatea cu care a încheiat o asigurare de bunuri, pe temeiul răspunderii delictuale, contravaloarea prejudiciului suferit prin producerea riscului asigurat.
9) în art. 13 alin. (2) CPC, respectiv art. 117 alin. (2) NCPC este reglementată o competenţă teritorială alternativă pentru cererile privitoare la imobile, în cazul în care imobilul este situat în circumscripţiile mai multor instanţe şi domiciliul sau reşedinţa pârâtului nu se află în vreuna dintre aceste circumscripţii. în această situaţie, reclamantul va alege oricare dintre instanţele în circumscripţiile cărora se află imobilul.
10) Alegerea de domiciliu/competenţă prin convenţia părţilor
reprezintă un caz de competenţă teritorială alternativă dacă alegerea s-a făcut în favoarea părţii care ulterior va declanşa procesul civil, deci în favoarea viitorului reclamant, caz în care reclamantul poate sesiza fie instanţa aleasă prin convenţie, fie instanţa competentă teritorial potrivit regulilor de drept comun. Dacă alegerea s-a făcut în interesul ambelor părţi sau numai în interesul pârâtului, reclamantul este ţinut să acţioneze la instanţa aleasă prin convenţie.
11) Cazul cererii în care judecătorul este parte. Art. 127 NCPC, ce nu are corespondent în codul anterior, reglementează situaţia particulară a litigiilor în care este implicat un judecător, în calitate de reclamant ori de pârât. în situaţia în care judecătorul are calitatea de reclamant, acesta nu poate sesiza instanţa competentă, dacă este aceea la care judecătorul îşi desfăşoară activitatea. Acesta are alegerea între mai multe alte instanţe dintre cele indicate de legiuitor.
Dacă judecătorul are calitatea de pârât, reclamantul poate alege să sesizeze fie instanţa competentă, chiar dacă este cea la care judecătorul
pârât îşi desfăşoară activitatea, fie una dintre instanţele indicate de textul legal.
în doctrină s-a subliniat că atât în prima, cât şi în cea de-a doua ipoteză, atunci când reclamantul nu se adresează instanţei competente, intervine o prorogare legală a competenţei teritoriale. Deoarece, în ambele cazuri, reclamantul are alegerea între instanţe deopotrivă competente, este vorba despre o competenţă teritorială alternativă (facultativă).
Cu privire la prima ipoteză, apreciem că nu se poate susţine că este vorba despre o competenţă facultativă, pentru următoarele argumente.
Astfel, faţă de prevederile art. 42 alin. (1) pct. 13 NCPC, care instituie drept caz de incompatibilitate a judecătorului situaţia în care „există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa”, considerăm că art. 127 NCPC instituie o prezumţie legală de lipsă de aparenţă a imparţialităţii judecătorului, peste care nu se poate trece numai prin voinţa reclamantului unită cu pasivitatea pârâtului; prin urmare, într-o astfel de situaţie, apreciem că norma de competenţă este de ordine publică, iar nu facultativă, putând fi invocată din oficiu de către instanţă excepţia de necompetenţă materială, în ipoteza în care reclamantul alege să sesizeze instanţa la care are calitatea de judecător.
Pe de altă parte, alin. (1) al art. 127 NCPC foloseşte imperativul „va sesiza”, în timp ce alin. (2) arată că „poate sesiza”; apreciem că legiuitorul a avut în vedere o obligaţie a reclamantului în ipoteza de la alin. (1) şi o facultate a acestuia în ipoteza de la alin. (2).
Tuturor cazurilor de competenţă alternativă li se aplică următoarele reguli comune:
- alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente revine reclamantului (art. 12 CPC, respectiv ari. 116 NCPC);
- după ce a făcut această alegere, reclamantul nu mai poate reveni asupra ei, iar nici pârâtul şi nici instanţa din oficiu nu ar putea să invoce declinarea competenţei.
În literatura de specialitate s-a pus problema dacă, în cazul în care cererea de chemare în judecată a fost introdusă de către procuror, în condiţiile prevăzute de art. 92 NCPC, titularul dreptului nu s-ar putea prevala de dispoziţiile art. 116 NCPC, pentru a face o alegere de competenţă diferită de cea a procurorului. într-o opinie, s-a apreciat că răspunsul este negativ, aceasta deoarece instanţa sesizată de procuror este, prin definiţie, competentă, nemaiputând să îşi decline competenţa, de vreme ce alegerea de competenţă s-a făcut de un organ căruia legea îi recunoaşte legitimare procesuală activă. S-a susţinut însă şi opinia contrară, arătându-se, pe de o parte, că declanşarea acţiunii de către reprezentantul Ministerului Public nu îl poate lipsi pe titularul real al acesteia de avantajele pe care legea i le-a creat prin regulile de competenţă teritorială alternativă, iar, pe de altă parte, s-ar ajunge la acelaşi rezultat dacă reclamantul ar renunţa la judecată, introducând apoi cererea la cealaltă instantă.
