Competenţa teritorială de drept comun
| Comentarii |
|
competenţa teritorială de drept comun, este reglementată în prezent de art. 107 NCPC (în vechea reglementare - art. 5 CPC, în cazul pârâtului persoană fizică, şi art. 7 alin. (1) CPC, în cazul pârâtului persoană juridică)
Regula generală este ca reclamantul să sesizeze instanţa competentă din punct de vedere material (judecătorie, tribunal, curte de apel), în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul pârâtul persoană fizică, respectiv sediul pârâtul persoană juridică (în reglementarea anterioară, textul de lege făcea referire la sediul principal al pârâtului persoană juridică de drept privat).
Prin „domiciliu” se înţelege nu doar locuinţa statornică sau principală a pârâtului, ci adresa unde pârâtul locuieşte efectiv la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, astfel încât o schimbare ulterioară a domiciliului nu influenţează competenţa.
În ceea ce priveşte persoana juridică, referirea la sediu din reglementarea actuală este valabilă pentru orice persoană juridică de drept public sau privat, de la această regulă fiind prevăzute derogări prin art. 109-111 NCPC.
Regula generală are în vedere, în cazul persoanei juridice de drept privat, sediul principal, respectiv sediul menţionat în actul de constituire sau în statut.
Art. 109 NCPC, cu titlul marginal „Cazul persoanei juridice care are dezmembrăminte”, se referă la ipoteza sediilor secundare ale persoanei juridice de drept privat, şi anume dezmembrămintele fără personalitate juridică ale acesteia, precum sucursale, reprezentanţe teritoriale, agenţii, puncte de lucru.
în conţinutul legii speciale privind societăţile, respectiv Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, termenul de „sediu”, fără a fi însoţit de menţiunea „secundar” ori fără indicarea unităţii fără personalitate juridică, este folosit cu sensul de „sediu social” sau „sediu principal”.
în sensul art. 6 alin. (11) din Legea nr. 85/2006 privind procedura in-solvenţei, sediul debitorului este cel cu care figurează acesta în registrul comerţului, respectiv în registrul societăţilor agricole sau în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.
Potrivit reglementării anterioare, pentru ipoteza în care pârâtul are domiciliul în străinătate, cunoscut sau nu, cererea se va introduce la instanţa reşedinţei sale din ţară, iar dacă aceasta nu poate fi cunoscută, competenţa revine instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa reclamantul, situaţie în care acesta din urmă are dreptul de a opta, legea reglementând o competenţă alternativă. Aceeaşi soluţie este incidenţă şi în cazul în care pârâtul nu are domiciliul cunoscut în tară.
In prezent, textul art. 108 NCPC preia, cu unele diferenţe, regula din art. 5 teza a II-a CPC, în sensul că are în vedere doar cazul pârâtului cu domiciliul sau sediul necunoscut, iar reglementări privind ipoteza în care pârâtul are domiciliul în străinătate se regăsesc în Cartea a VIl-a referitoare la procesul civil internaţional.
De asemenea, în codul actual este reglementată şi situaţia în care pârâtul persoană juridică nu are un sediu cunoscut, caz în care cererea se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie se află reprezentanţa acestuia, iar dacă nu are nici reprezentanţa cunoscută, la instanţa în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, sediul, reşedinţa ori reprezentanţa, după caz.
Art. 5 şi art. 7 alin. (1) CPC, respectiv art. 107 NCPC reprezintă dreptul comun în materia competenţei teritoriale, aplicându-se ori de câte ori nu există o dispoziţie legală care să stabilească o altă instanţă competentă din punct de vedere teritorial în privinţa următoarele cereri: cererile personale mobiliare; cererile personale imobiliare; cererile reale mobiliare; cererile referitoare la starea şi capacitatea persoanelor (cu caracter exclusiv, în această situaţie).
Norma juridică potrivit căreia cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului are valoarea unei norme de drept comun în materia competenţei teritoriale, de natură dispozitivă, ceea ce presupune posibilitatea derogării, prin acordul tacit sau expres al părţilor. Excepţiile de la această regulă sunt consacrate expres de legiuitor şi au caracter imperativ, ceea ce semnifică imposibilitatea derogării.
În practica judiciară anterioară noului Cod de procedură civilă, s-a apreciat că, în ipoteza în care reclamantul indică un domiciliu procedural ales, respectiv la avocatul acestuia, acest domiciliu nu poate atrage competenţa instanţei din raza teritorială a acelui domiciliu. Dacă s-ar admite determinarea competenţei în raport de domiciliul/sediul apărătorului ales sau al mandatarului reclamantului, s-ar ajunge la situaţia în care reclamantului i s-ar permite să aleagă instanţa la care să se judece în funcţie de baroul avocaţial din cadrul căruia îşi alege apărătorul sau în funcţie de domiciliul mandatarului.
Art. 107 alin. (2) NCPC prevede expres că o schimbare intervenită ulterior sesizării instanţei cu privire la domiciliul, respectiv sediul pârâtului nu produce modificarea competenţei. Cu alte cuvinte, competenţa se câştigă şi rămâne câştigată în favoarea instanţei legal învestite la data introducerii cererii de chemare în judecată.
în acelaşi sens, potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, tribunalul sau, după caz, tribunalul comercial, în a cărui circumscripţie teritorială îşi are sediul debitorul la data sesizării instanţei cu o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, rămâne competent să soluţioneze cauza indiferent de schimbările ulterioare de sediu ale debitorului.
Competenţa teritorială reglementată prin legi speciale are caracter absolut, părţile neputând-o înlătura.
