Excepţia de necompetenţă generală, materială și teritorială
| Comentarii |
|
excepţia de necompetenţă, excepţia de necompetenţă este o excepţie de procedură dilatorie, întrucât scopul admiterii sale este, prin declinarea competenţei, amânarea soluţionării fondului litigiului. Dacă însă, prin admiterea excepţiei se urmăreşte respingerea cererii, pentru că este de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională ori de competenţa unei instanţe străine, atunci excepţia de necompetenţă este dirimantă (peremptorie); în funcţie de caracterul normei încălcate, excepţia de necompetenţă poate fi absolută sau relativă, după cum competenţa însăşi este absolută sau relativă.
Reglementarea din art. 129 NCPC reprezintă o preluare a clasificării normelor de competenţă din doctrină, fiind introdusă în codul anterior, în art. 159, în urma modificării aduse prin Legea nr. 202/2010.
Necompetenţâ este generată de încălcarea normelor de competenţă prescrise de lege, fiind, în funcţie de caracterul normelor încălcate, de ordine publică sau de ordine privată.
Art. 129 NCPC prevede expres şi limitativ cazurile de necompetenţă de ordine publică:
1) când litigiul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti şi se încalcă competenţa generală;
2) când acţiunea este de competenţa unei instanţe de alt grad decât cea sesizată şi se încalcă competenţa materială;
3) când cauza este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura şi se încalcă competenţa teritorială exclusivă; este vorba despre cazurile de competenţă exclusivă prevăzute de art. 117-121 NCPC.
Necompetenţă este de ordine privată în celelalte situaţii decât cele trei strict şi limitativ menţionate.
Dispoziţiile art. 129 NCPC se completează cu cele ale art. 126 alin. (1) NCPC, potrivit cărora părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă.
Rezultă că necompetenţa este de ordine privată când se încalcă competenţa teritorială în pricinile privitoare la bunuri, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 117-121 NCPC - şi în pricinile privitoare la alte drepturi de care părţile pot să dispună.
Trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 123 NCPC, care stabilesc competenţa de soluţionare a cererilor accesorii, adiţionale şi incidentale de instanţa care judecă cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti. Este vorba de o derogare de la dispoziţiile art. 129 NCPC, textul fiind plasat, de altfel, în partea denumită „Dispoziţii speciale”, care trebuie aplicate cu precădere în ipoteza existenţei unor norme contrare.
Mijloacele procesuale de invocare a necompetenţei sunt:
- excepţia de necompetenţă, atunci când necompetenţă instanţei sesizate cu o cerere de chemare în judecată sau cu o cale de atac se invocă în cursul judecăţii;
- căile de atac formulate împotriva hotărârii, când instanţa se dezîn-vesteşte prin pronunţarea uneia dintre hotărârile prevăzute de art. 424 NCPC.
Sub aspectul procedurii de invocare a excepţiei, art. 130 NCPC, ce preia cu unele amendamente dispoziţiile art. 1591 CPC, indică sfera persoanelor şi a momentelor până la care poate fi invocată excepţia de necompetenţă, aducând precizări cu privire la necompetenţă de ordine privată.
Se reţin următoarele reguli:
1) Necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de părţi ori de către judecător „în orice stare a pricinii”, prin această sintagmă înţelegându-se că se poate invoca inclusiv în faţa instanţelor de control judiciar.
Astfel, excepţia poate să fie invocată:
- în primă instanţă, chiar şi după terminarea cercetării procesului, în temeiul art. 390 NCPC;
- direct în apel;
- direct în recurs, cu condiţia ca excepţia să nu fi putut fi invocată pe calea apelului sau în cursul judecării apelului, faţă de limitările art. 488 alin. (2) NCPC şi, implicit, ale art. 488 alin. (1) pct. 3 NCPC.
în ceea ce priveşte invocarea în căile extraordinare de atac, se reţine că necompetenţă generală nu poate constitui motiv de contestaţie în anulare, în condiţiile în care, potrivit art. 503 alin. (2) pct. 1 NCPC, hotărârea dată în recurs poate să fie atacată cu contestaţie în anulare atunci când a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia. Prin urmare, admisibilitatea contestaţiei în anulare întemeiată pe necompetenţă absolută este condiţionată de invocarea excepţiei necompetenţei în recurs. Cu atât mai mult, necompetenţă generală nu poate să fie invocată în calea extraordinară de atac prin intermediul excepţiei.
De asemenea, necompetenţă generală nu poate constitui motiv de revizuire a unei hotărâri şi, în această cale extraordinară de atac, necom-petenţa instanţei care a pronunţat hotărârea nu poate să fie invocată nici pe cale de excepţie.
Textul se corelează cu prevederile art. 1070 alin. (2) NCPC referitoare la competenţa internaţională a instanţelor române, în conformitate cu care „Necompetenţă internaţională a instanţei române poate fi invocată în orice stare a procesului, chiar şi direct în căile de atac. Dispoziţiile art. 1066 rămân aplicabile”.
Având în vedere trimiterea la dispoziţiile art. 1066 NCPC, în doctrină s-a observat că părţile pot deroga, prin convenţia lor, de la normele ce reglementează competenţa internaţională a instanţei române, în condiţiile în care este permisă alegerea de competenţă prin înţelegerea părţilor, fie expresă, fie tacită, prin neinvocarea excepţiei de necompetenţă de către pârâtul prezent. Prin urmare, în cazul prorogării voluntare de competenţă a instanţei române, în măsura în care alegerea de competenţă produce efecte, instanţa română rămâne competentă a judeca cererea, potrivit dispoziţiilor art. 1066 alin. (2) NCPC. în situaţia în care nu intervine alegerea forului ori convenţia nu produce efecte, necompetenţă internaţională a instanţei române se poate invoca de către părţi ori de către judecător, în orice stare a pricinii.
Această regulă se aplică fără vreo derogare în celelalte cazuri de necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti, atunci când, potrivit legii, competenţa aparţine unui alt organ de jurisdicţie ori cu activitate jurisdicţi-onală (de exemplu, Curtea Constituţională se pronunţă asupra excepţiilor de neconstituţionalitate etc.).
Necompetenţă materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe. în forma iniţială, textul art. 130 NCPC prevedea ca limită „nu mai târziu de terminarea cercetării procesului în faţa primei instanţe”, formularea fiind eliminată prin Legea nr. 76/2012.
Această nouă limitare a momentului procesual de invocare a necom-petenţei de ordine publică reprezintă o continuare a viziunii procedurale introduse prin Legea nr. 202/2010, cu diferenţa eliminării noţiunii de „primă zi de înfăţişare” şi a posibilităţii invocării excepţiei până la începerea dezbaterilor asupra fondului.
Cu privire la această limitare, un reputat autor a realizat o critică a textului de lege, arătând că limita procesuală până la care poate fi invocată excepţia de necompetenţă, chiar în cazul încălcării unor norme de competenţă publică, apare ca fiind „paradoxală, eliptică şi inoportună”; paradoxală, pentru că intră în contradicţie cu regula posibilităţii invocării excepţiilor de ordine publică în orice stare a procesului şi în anumite condiţii, chiar în faţa instanţei de recurs; eliptică, pentru că nu evocă situaţia în care normele de competenţă publică sunt norme de competenţă exclusivă; inoportună, pentru că se poate ajunge la substituirea unor instanţe în prerogativele jurisdicţionale ale altora.
în condiţiile în care norma nu prevede nicio cerinţă de formă, excepţia de necompetenţă poate fi invocată şi verbal, în faţa instanţei de judecată, consemnându-se în încheierea de şedinţă de la acel termen, inclusiv de către pârât, care nu este obligat să formuleze excepţia de necompetenţă materială şi teritorială de ordine publică prin întâmpinare.
Când se poate invoca excepția de necompetență
În legătură cu momentul până la care se poate invoca excepţia, se reţin următoarele:
- necompetenţa absolută nu mai poate fi invocată direct în apel sau în recurs;
- instanţa de control judiciar nu ar mai putea invoca, din oficiu, încălcarea de către instanţele inferioare a normelor imperative de competenţă materială sau teritorială;
- necompetenţâ absolută a instanţei de control judiciar poate fi invocată până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate;
- necompetenţâ materială sau teritorială absolută nu mai poate să fie invocată nici în cursul rejudecării după anularea sau casarea cu trimitere, în condiţiile art. 480 alin. (3) şi art. 498 alin. (2) NCPC, pentru că, în aceste cazuri, a existat un termen până la care trebuia invocată excepţia de ne-competenţă şi s-a finalizat şi etapa cercetării procesului. Doar dacă anularea sau casarea s-a dispus pentru lipsă de procedură încă de la debutul judecăţii şi lipsa de procedură s-a perpetuat pe tot parcursul procesului, devin incidente prevederile art. 130 alin. (2) NCPC;
- în cazul în care excepţia a fost invocată potrivit dispoziţiilor art. 130 NCPC, însă prima instanţă a respins-o sau a omis să o soluţioneze, excepţia va putea fi reiterată în cadrul căii de atac a apelului, exclusiv ca motiv de apel, nu şi de către intimat sau din oficiu ori de către procuror; dacă excepţia este întemeiată, conform dispoziţiilor art. 480 alin. (4) şi (5) NCPC, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent ori, după caz, va judeca în fond. Soluţia trimiterii cauzei spre judecare la instanţa competentă este valabilă şi în cazul recursului, astfel cum rezultă din prevederile art. 498 alin. (2) coroborat cu art. 497 NCPC, la care acesta face trimitere, casarea hotărârii pronunţate de către o instanţă necompetentă absolut dispunându-se doar dacă excepţia cu acest obiect a fost invocată în condiţiile art. 130 alin. (2) NCPC(2).
Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.
Se constată dispariţia noţiunii de „primă zi de înfăţişare” (potrivit codului anterior, primul termen cu procedura de citare legal îndeplinită şi la care părţile pot pune concluzii), care este înlocuită cu noţiunea de „prim termen la care părţile sunt legal citate”. Această modificare este de natură să accelereze desfăşurarea procesului, deoarece condiţia suplimentară a posibilităţii de a pune concluzii este de natură, de regulă, să ducă la amânări sau la modificări, completări de cereri sau invocări de incidente procedurale suplimentare.
S-a observat în doctrină că art. 118 alin. (3) CPC nu are corespondent în reglementarea actuală, astfel că şi pârâtul care nu este reprezentat sau asistat de avocat trebuie să respecte aceleaşi cerinţe de invocare.
Având în vedere prevederea expresă din 130 alin. (4) NCPC, potrivit căreia, dacă necompetenţă nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanţă necompetentă nu va putea cere declararea necompetenţei, rezultă că reclamantul nu va putea invoca necompetenţă de ordine privată, întrucât neregularitatea a fost provocată prin fapta proprie, acceptând competenţa instanţei sesizate prin introducerea cererii la acea instanţă. De asemenea, nu pot invoca necompetenţă de ordine privată instanţa, din oficiu, procurorul, intervenientul principal, intervenientul accesoriu, cel chemat în judecată pentru că ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul (art. 70 NCPC), cel chemat în garanţie şi nici cel arătat ca titular al dreptului.
în legătură cu momentul până la care se poate invoca excepţia, dacă necompetenţă de ordine privată a fost invocată cu respectarea condiţiilor legale, iar instanţa, după caz, a respins excepţia sau a omis să se pronunţe asupra ei, necompetenţă primei instanţe poate constitui numai motiv de apel; în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 NCPC, constituie motiv de recurs numai încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii. De asemenea, nu ar putea fi invocată în apel necompetenţă relativă a primei instanţe prin intermediul excepţiei şi nici din oficiu, de către instanţa de apel. La fel în recurs, contestaţie în anulare, revizuire.
Neinvocarea excepţiei de necompetenţă materială şi teritorială de ordine publică, respectiv a celei de necompetenţă de ordine privată în termenul stabilit atrage decăderea părţii din dreptul de a mai invoca necom-petenţa în calea de atac a apelului, recursului, contestaţiei în anulare sau a revizuirii.
O problemă interesantă a fost ridicată de un reputat doctrinar, respectiv care este situaţia procurorului.
Procurorul poate invoca excepţiile absolute, deoarece altfel ar fi golit de consistenţă rolul Ministerului Public, conform art. 92 alin. (2) şi (4) NCPC; precum instanţa, procurorul trebuie să poată invoca necompetenţă, dacă aceasta este de ordine publică. Nu suntem de acord cu interpretarea strict sistematică, prin raportare la dispoziţiile art. 247 NCPC, potrivit cărora „excepţiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanţă în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel”, în sensul că era necesar un text expres pentru ca excepţia de necompetenţă absolută să fi putut fi invocată şi de procuror; câtă vreme există art. 92 alin. (2) şi (4), iar art. 247 NCPC nu interzice expres procurorului
să invoce excepţia de necompetenţă de ordine publică, considerăm că acesta o poate invoca.
Tot în doctrină s-a pus problema dacă art. 131 alin. (1) NCPC, care îl obligă pe judecător să-şi verifice competenţa printr-o încheiere interlocutorie, dată la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, nu contravine cu art. 130 alin. (2) NCPC, care impune părţilor, sub pedeapsa decăderii, să invoce necompetenţă materială şi teritorială exclusivă până la acelaşi moment procesual?
S-a dat un răspuns negativ. Potrivit art. 131 alin. (1) NCPC, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă cu caracter interlocutori temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Pentru a face aceste verificări, instanţa trebuie să pună în dezbaterea contradictorie a părţilor competenţa, deoarece judecătorul nu are cum să „stabilească” şi să „consemneze” în încheiere decât aspecte în legătură cu care părţile au putut să se exprime(2).
Textele invocate sunt complementare şi trebuie interpretate în sensul că verificarea competenţei de către instanţă nu împiedică partea în drept ca, la acelaşi termen, să invoce excepţia de necompetenţă materială sau teritorială exclusivă, astfel încât chestiunea competenţei să fie analizată şi soluţionată definitiv, indiferent că iniţiativa aparţine instanţei sau părţii interesate.
Pe de altă parte, art. 131 alin. (1) NCPC, care se referă la caracterul interlocutoriu al încheierii date în urma verificării competenţei, ceea ce înseamnă că nu se mai poate reveni asupra ei, nu poate deroga de la art. 130 alin. (1) NCPC, care îngăduie ca necompetenţă generală să poată fi invocată oricând, deci şi după primul termen la care părţile au fost legal citate în faţa primei instanţe.
De asemenea, potrivit art. 131 alin. (2) NCPC, în mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop.
În legătură cu obligaţia judecătorului de a-şi verifica competenţa, redăm în continuare o soluţie din practica anterioară noului Cod, însoţită de un comentariu al unui autor reputat(1): „în cazul prevăzut de art. 2 pct. 1 lit. b) CPC (modificat prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 138/2000, punct ulterior modificat prin art. I pct. 1 din Legea nr. 219/2005) repartizarea pricinilor între tribunale şi judecătorii se face, cu unele excepţii expres reglementate, după criteriul valorii obiectului litigiului (determinată la data sesizării instanţei). După cum textul art. 13 alin. (1) CPC prevede că cererile privitoare la bunuri imobile se fac numai la instanţa în circumscripţia căreia se află acestea. Dispoziţiile legal enunţate au caracter imperativ şi atrag nulitatea actelor procedurale săvârşite cu încălcarea lor. De aceea, instanţele au obligaţia ca, premergător cercetării fondului şi respectând cadrul procesual prescris de art. 137 alin. (1) CPC, să-şi verifice, potrivit normelor legale enunţate, competenţa materială şi, corelativ, competenţa teritorială exclusivă. într-o speţă, având ca obiect constatarea dreptului de proprietate asupra unui imobil, instanţele, ignorând în întregul lor aceste reguli, au trecut la cercetarea în fond a pricinii, fără a-şi verifica competenţa prin a afla, mai întâi, valoarea imobilului şi, apoi, instanţa în a cărei circumscripţie este situat. Respectiv, trecând cu vederea că obiectul acţiunii, fiind patrimonial, era susceptibil de evaluare (chiar dacă acţiunea era numai în constatarea dreptului), au reţinut că este dată competenţa de primă instanţă a tribunalului violând, ca atare (prin consecinţe) şi normele de competenţă teritorială exclusivă”.
Soluţionarea excepţiei de necompetență
Art. 132 NCPC prevede soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa în cazul invocării necompetenţei. Astfel, potrivit art. 132 alin. (1) NCPC, când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, din oficiu sau la cererea părţilor, ea este obligată să stabilească instanţa judecătorească competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent.
Deşi nu se prevede în mod expres, obligaţia instanţei de a motiva soluţia dată rezultă implicit din termenii folosiţi: „se pune în discuţie competenţa acesteia”; prin urmare, afirmaţia că jurisdicţia sesizată nu este competentă echivalează cu absenţa motivării, fără obligaţia instanţei de a o analiza. De asemenea, atunci când instanţa invocă din oficiu necompe-tenţa, trebuie să arate jurisdicţia considerată competentă, pentru ca părţile să aibă posibilitatea de a face apărări sub acest aspect.
Instanţa poate să pronunţe una dintre următoarele soluţii:
1) dacă se declară competentă, respinge excepţia;
2) dacă se declară necompetentă, admite excepţia şi, după caz:
- declină competenţa în favoarea unei alte instanţe sau organ cu activitate jurisdicţională, dosarul fiind trimis de îndată instanţei judecătoreşti competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent;
- respinge cererea ca inadmisibilă, dacă este de competenţa unui organ al statului fără activitate jurisdicţională;
- respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţei judecătoreşti, în cazul arbitrajului ad-hoc; în situaţia arbitrajului instituţionalizat, instanţa îşi va declina competenţa în favoarea organizaţiei sau instituţiei pe lângă care funcţionează arbitrajul instituţionalizat, care, în temeiul hotărârii de declinare, va lua măsurile necesare în vederea constituirii tribunalului arbitrai, potrivit art. 554 alin. (1) NCPC;
- respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române, atunci când apreciază că este de competenţa unei instanţe din alt stat. Potrivit art. 1070 alin. (1) NCPC, instanţa sesizată verifică din oficiu competenţa sa internaţională procedând conform regulilor interne privind competenţa, iar dacă stabileşte că nu este competentă nici ea, nici o altă instanţă română, respinge cererea ca nefiind de competenţa jurisdicţiei române, sub rezerva aplicării prevederilor art. 1069 NCPC. Hotărârea instanţei este supusă recursului la instanţa ierarhic superioară. Faţă de dispoziţiile art. 148 din Constituţia României, potrivit cărora ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare şi de dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, trebuie înţeles că art. 1070 NCPC se aplică numai dacă litigiul este de competenţa unei instanţe dintr-un stat care nu este membru al Uniunii Europene.
În cazul respingerii excepţiei, instanţa pronunţă o încheiere interlocutorie, care poate fi atacată numai odată cu fondul; încheierea trebuie criticată în mod expres, apelul sau, după caz, recursul împotriva hotărârii finale neconsiderându-se a fi exercitat, implicit, şi împotriva încheierilor premergătoare.
Dacă se admite excepţia, prin sentinţă sau decizie se va stabili instanţa competentă sau organul jurisdicţional competent, căruia i se va declina judecarea cauzei.
în ipoteza în care instanţa îşi declină competenţa către o altă instanţă judecătorească sau către un organ cu activitate jurisdicţională, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac.
Dacă instanţa se declară necompetentă şi respinge cererea ca inadmisibilă întrucât este de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională sau ca nefiind de competenţa instanţelor române, hotărârea este supusă numai recursului la instanţa ierarhic superioară.
Hotărârea de declinare a competenţei prezintă anumite particularităţi:
- dezinvesteşte instanţa care şi-a declarat necompetenţă şi învesteşte instanţa sau organul cu activitate jurisdicţională în favoarea cărora s-a pronunţat declinarea;
- are autoritate de lucru judecat pentru instanţa care se dezînvesteşte, nu şi pentru instanţa sau organul cu activitate jurisdicţională considerate ca fiind competente, care vor putea, la rândul lor, să-şi decline competenta;
- nu este supusă niciunei căi de atac, în sensul că nu poate fi atacată cu apel sau recurs, dar nici cu revizuire sau contestaţie în anulare. Nu se poate reţine în acest caz că soluţia instanţei nu este cenzurabilă deloc; instanţa sau organul cu activitate jurisdicţională cărora le-a fost trimis dosarul îşi pot verifica competenţa şi să decidă, după caz, declinarea înapoi la instanţa iniţială (când apare un conflict negativ de competenţă) sau la o altă instanţă ori la un organ cu activitate jurisdicţională;
- actele de procedură îndeplinite de instanţa necompetentă sunt lovite de nulitate necondiţionată de existenţa unei vătămări, potrivit dispoziţiilor art. 176 pct. 3 NCPC; fac excepţie probele, cu privire la care art. 137 NCPC, ce preia dispoziţiile art. 160 CPC, prevede că, în cazul declarării necompetenţei, dovezile administrate în faţa instanţei necompetente rămân câştigate judecăţii şi instanţa competentă învestită cu soluţionarea cauzei nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice; aprecierea motivelor rămâne la aprecierea instanţei.
S-a reţinut că art. 137 NCPC este aplicabil, cât timp nu distinge, atât în situaţia în care o instanţă admite excepţia de necompetenţă şi îşi declină competenţa, cât şi în situaţia în care instanţa de control judiciar admite calea de atac prin care s-a invocat respingerea greşită a excepţiei de necompetenţă şi anulează sau, după caz, casează hotărârea şi trimite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent.
Ca noutate legislativă, în materia conflictului de competenţă, noul Cod de procedură civilă cuprinde, în art. 136, dispoziţii de natură să dizolve o controversă veche a practicienilor, în sensul că dispoziţiile privitoare la excepţia de necompetenţă şi la conflictul de competenţă se aplică prin asemănare şi în cazul secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti, precum şi în cazul completelor specializate din cadrul aceleiaşi instanţe.
Este vorba de secţii ori complete cu specializări diferite, de natura celor prevăzute în art. 35 şi art. 36 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 76/2012. Nu se pune problema vreunui conflict în privinţa secţiilor sau a completelor cu aceeaşi specializare, pentru care operează principiile repartizării aleatorii a cauzelor şi al continuităţii instanţei.
Jurisprudență ICCJ
„Reclamantul C.M. a învestit judecătoria, ca instanţă de fond, cu o acţiune în nulitatea absolută a 10 contracte de împrumut, cerere înregistrată la 29 noiembrie 2007 la Judecătoria Sector 1 Bucureşti.
Judecătoria Sector 1 Bucureşti, prin sentinţa nr. 8980 din 27 iunie 2008, a admis cererea de interventie accesorie formulată de intervenientul B.A. şi a respins cererea promovată de reclamantul C.M. în contradictoriu cu pârâtul P.A.I.
Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 1701 din 22 decembrie 2008, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul C.M.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 1250 din 6 octombrie 2009, a admis recursul declarat de reclamant, a casat decizia tribunalului şi sentinţa judecătoriei şi a trimis cauza pentru rejudecare instanţei competente - Tribunalul Bucureşti. Pentru a hotărî astfel, Curtea de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 329 alin. (3) CPC cu trimitere la Decizia nr. 32 din 9 iunie 2008 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, prin care s-a statuat asupra caracterului evaluabil în bani al litigiilor civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale. Reţinând că la data publicării Deciziei nr. 32/2008 - 10 decembrie 2008 -, apelul asupra sentinţei judecătoriei nu fusese soluţionat chiar dacă la momentul pronunţării sentinţei decizia în interesul legii nu era publicată, Curtea de apel, în aplicarea acesteia, a reţinut că acţiunea promovată de către reclamant este evaluabilă în bani, că valoarea acesteia depăşeşte pragul de 500.000 lei impus de art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. b) CPC, că, în consecinţă, tribunalul a pronunţat o soluţie nelegală, cu încălcarea normelor imperative ce determină competenţa materială de soluţionare a cauzei, sens în care, stabilind competenţa de primă instanţă pentru tribunal, a trimis cauza spre rejudecare în fond Tribunalului Bucureşti.
Judecând ca instanţă de fond, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a pronunţat sentinţa nr. 1167 din 22 septembrie 2010, prin care a admis acţiunea reclamantului şi a constatat nulitatea celor 10 contracte de împrumut, respingând cererea de intervenţie în interesul pârâtului P.A.I., formulată de către intervenientul B.A.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin decizia nr. 268/A din 24 noiembrie 2011, a respins excepţia privind caracterul neavenit al apelului formulat de către apelantul intervenient accesoriu împotriva încheierii de şedinţă din 8 septembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, precum şi apelurile declarate de către pârât şi de către intervenientul accesoriu împotriva sentinţei.
Această decizie a fost atacată cu recurs de către pârâtul P.A.I. şi de către intervenientul accesoriu B.A., recurs înregistrat la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă. La termenul stabilit pentru soluţionarea recursurilor, înalta Curte a pus în discuţia părţilor excepţia de ordine publică de necompetenţă materială a acestei instanţe, excepţie constituită în motiv de recurs de ordine publică, conform art. 306 alin. (2) CPC, raportat la art. 304 pct. 3 CPC.
înalta Curte, în aplicarea art. 159 alin. (1) pct. 2 şi art. 1591 alin. (4) CPC, având în vedere parcursul procesual al cauzei şi dispoziţiile art. 329 alin. (3) şi art. 2 pct. 1 lit. b) CPC, a pus în discuţia părţilor competenţa sa, motivat şi de faptul că instanţa de apel, prin decizia nr. 1250 din data de 6 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, nu poate stabili nici direct, nici indirect competenţa materială a înaltei Curţi. Motivul de recurs de ordine publică a fost considerat fondat, pentru considerentele care urmează:
Judecătoria fost învestită ca instantă de fond la data 29 noiembrie 2007, iar la această dată competenţa de soluţionare a litigiilor comerciale şi civile era distinct reglementată prin art. 1 şi respectiv art. 2 CPC. Astfel, în materie civilă, judecătoria era şi este competentă să judece cererile neevaluabile în bani şi litigiile evaluabile până la pragul valoric de 500.000 lei, peste acest prag competenţa aparţinând tribunalului, ca instanţă de fond. în materie comercială, tribunalul era competent să judece ca primă instanţă cererile al căror obiect avea o valoare de peste 100.000 lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect era neevaluabil în bani, conform art. 2 pct. 1 lit. a) CPC.
Dispoziţia cu acest conţinut, art. 2 pct. 1 lit. a) CPC, a fost abrogată prin art. 219 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009. Totodată, potrivit art. 223 din Legea nr. 71/2011, «Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele şi cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluţionează de către instanţele legal învestite, în conformitate cu dispoziţiile legale, materiale şi procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite».
Înalta Curte constată că la data de 29 noiembrie 2007, dată la care acţiunea a fost promovată, judecătoria a fost legal învestită ca instanţă de fond. Astfel cum s-a arătat, în materie civilă, judecătoria era competentă să judece toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe (art. 1 pct. 1 CPC).
Art. 2 pct. 1 lit. b) CPC a dat în competenţa tribunalului în materie civilă procesele şi cererile al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, cu excepţiile pe care le enumeră, printre care şi cererile neevaluabile în bani, de competenţa judecătoriei, iar art. 2 pct. 1 lit. a), în prezent abrogat, -procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect avea o valoare de peste 100.000 lei, precum şi cererile în această materie al căror obiect era neevaluabil.
Litigiul de faţă a fost şi este calificat cu un litigiu în materie civilă, iar nu comercială, calificare în raport cu care a fost soluţionat de instanţa civilă.
Prin decizia nr. 1250 din 6 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, soluţionând recursul reclamantului şi făcând aplicarea Deciziei în interesul legii nr. 32/2008, a reţinut caracterul evaluabil în bani al obiectului cererii, de peste 500.000 lei, nu pe cel neevaluabil avut în vedere de instanţele anterioare, şi a stabilit competenţa de soluţionare în primă instanţă pentru tribunal.
Înalta Curte constată că, pe de o parte, instanţa de apel a făcut o aplicare eronată a prevederilor art. 329 alin. (3) CPC cu privire la aplicarea Deciziei nr. 32/2008 în interesul legii, reţinând incidenţa acesteia cu privire la un proces aflat în calea de atac a apelului fără să conteste că, la momentul promovării acţiunii, judecătoria a fost legal învestită.
Or, potrivit art. 329 CPC, în redactarea de la acea epocă, condiţia de admisibilitate a recursului în interesul legii era ca problemele de drept obiect al acestuia să fi fost «soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti», indiferent de caracterul hotărârii şi nivelul instanţei, spre deosebire de redactarea actuală care impune caracterul irevocabil al hotărârilor examinate, soluţiile pronunţate numai în interesul legii neavând nici atunci, nici în prezent efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate.
Pe de altă parte, problema de drept soluţionată prin recursul în interesul legii este o problemă de competenţă a instanţelor, aşa încât Decizia în interesul legii nr. 32/2008 este sub incidenţa dispoziţiilor art. 725 alin. (2) CPC în ceea ce priveşte aplicarea ei la situaţii tranzitorii, iar potrivit acestor dispoziţii: «Procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe»,în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 223 din Legea nr. 71/2011, precitate, în vigoare la data promovării recursurilor.
Înalta Curte constată, aşadar, că, prin efectele deciziei nr. 1250 din 6 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit competenţa de soluţionare a recursurilor de faţă cu încălcarea dispoziţiilor tranzitorii menţionate privind competenţa instanţelor legal învestite. Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 22 CPC şi constatând că nicio altă instantă aflată în ierarhia instanţelor judecătoreşti nu poate crea un conflict de competenţă cu înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sens în care prezenta decizie are valoare de declinator de competenţă, înalta Curte stabileşte competenţa de soluţionare a recursurilor în cauza de faţă pentru Curtea de Apel Bucureşti.
Ca atare, constatând că, în ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată, judecătoria a fost legal învestită la data pornirii procesului - 29 noiembrie 2007 -, înalta Curte a admis recursurile declarate sub aspectul motivului de ordine publică încadrat în art. 3043 CPC, a casat decizia instanţei de apel şi sentinţa tribunalului şi a trimis cauza Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, legal învestită ca instanţă de fond”.
Decizia de mai sus poate fi considerată susceptibilă de a fi încălcat două principii, unul de natură procesuală, iar altul de natură materială:
- din punct de vedere procesual, prin a doua decizie de casare, sub aspectul competenţei primei instanţe, s-a încălcat puterea de lucru judecat a primei decizii de casare date de curtea de apel; chiar dacă a doua decizie a fost dată de instanţa supremă, atât timp cât soluţia de casare dată de instanţa anterioară (prin trimitere de la judecătorie la tribunal) a rămas irevocabilă, instanţa supremă, ca orice altă instanţă învestită ulterior cu judecarea acestei cauze, era ţinută de problema de drept astfel soluţionată. Altfel, se înlătură în mod nepermis autoritatea de lucru judecat a unei decizii de casare irevocabilă a unei instanţe de recurs, numai pe considerentul că instanţa ulterior învestită cu judecarea unui alt recurs în aceeaşi cauză este ierarhic superioară şi nu poate fi afectată de stabilirea „greşită” a competenţei de către instanţa inferioară; nu suntem de acord cu acest principiu, mai ales că, sub imperiul Legii nr. 202/2010 şi al NCPC, acest lucru se va întâmpla cu regularitate, din moment ce invocarea necompetenţei materiale se va putea face mult mai restrictiv; nerespectarea termenului procedural de invocare va duce la stabilirea competenţei de soluţionare a unei cauze în favoarea unor instanţe care în mod normal nu erau competente, inclusiv sub aspectul căilor de atac (câtă vreme necompetenţâ materială a primei instanţe nu va mai putea fi invocată direct în calea de atac);
- din punct de vedere material, aplicarea Deciziei în interesul legii nr. 32/2008 direct în apel era nu numai posibilă, dar şi obligatorie, nefiind vorba despre o schimbare a competenţei, ci despre o corectă stabilire a competenţei greşit stabilite în primă instanţă.
Astfel, prin Decizia în interesul legii nr. 32/2008 a fost admis recursul în interesul legii şi s-a stabilit că dispoziţiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 2821 alin. (1) CPC se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă şi în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare.
Prin această decizie, instanţa supremă a interpretat dispoziţiile legale privind competenţa, neputându-se vorbi despre o modificare a competenţei, cum a statuat instanţa supremă; fiind o decizie interpretativă, aceasta face corp comun cu textul de lege interpretat, devenind aplicabilă de la data existenţei normei interpretate; este adevărat că nu mai poate fi aplicată această interpretare în cazul hotărârilor judecătoreşti irevocabile, dar în cazul proceselor în curs la data deciziei de interpretare, prin aceasta înţelegând chiar procese în apel sau în recurs înainte de pronunţarea deciziei irevocabile din recurs, cum era cazul în speţa de faţă, aplicarea este nu numai posibilă, dar şi obligatorie; la data soluţionării cauzei, nu se aplicau dispoziţiile Legii nr. 202/2010, astfel că aspectul necompetenţei materiale a primei instanţe putea fi invocat din oficiu de instanţa de apel sau de recurs, direct în calea de atac.
