Invocarea şi soluţionarea incidentului incompatibilităţii judecătorului
| Comentarii |
|
invocarea şi soluţionarea incidentului incompatibilităţii judecătorului, pentru procesele începute după intrarea în vigoare a NCPC (15 februarie 2013), art. 44 NCPC arată că, pentru toate cauzele de incompatibilitate, părţile au posibilitatea de recuzare. Astfel, „printr-o redenumire a noţiunilor, recuzarea a ajuns să fie doar sancţiunea incompatibilităţii, fără să mai existe cauze speciale de recuzare şi cauze speciale de incompatibilitate. Toate incidentele ce privesc persoana judecătorului sunt denumite incompatibilităţi, iar sancţiunea lor este recuzarea”.
- incompatibilitatea este de două feluri: absolută obiectivă (art. 41 NCPC) şi absolută subiectivă (art. 42 NCPC); pentru amândouă, remediile procesuale sunt: declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare;
- incompatibilitatea absolută obiectivă poate fi invocată, cu titlu de excepţie absolută, în orice stare a pricinii, având în vedere dispoziţiile art. 45 NCPC, potrivit cărora, „în cazurile prevăzute la art. 41, judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s-a abţinut ori nu a fost recuzat. Neregularitatea poate fi invocată în orice stare a pricinii”.
Astfel, normele care reglementează incompatibilitatea absolută sunt norme de ordine publică, nesusceptibile de interpretare sau de aplicare prin analogie, a căror nerespectare se sancţionează cu nulitatea absolută a hotărârii judecătoreşti.
în ceea ce priveşte cazurile prevăzute de art. 42 NCPC, în doctrina anterioară noului Cod s-a apreciat că norma din art. 27 CPC, ce prevede cazurile de abţinere/recuzare, are caracter dispozitiv, apreciere valabilă şi pentru reglementarea actuală, dedusă din sintagma utilizată de legiuitor în cuprinsul art. 44 NCPC, şi anume: „Judecătorul aflat într-o situaţie de incompatibilitate poate fi recuzat (..J. Prin urmare, recuzarea nu este obligatorie, interesul ocrotit fiind unul privat, al părţii din proces, care va aprecia dacă cere sau nu recuzarea judecătorului aflat într-una dintre situaţiile prevăzute de art. 42 NCPC, prin care instituie o prezumţie legală relativă de imparţialitate.
Cu privire la excepţia de incompatibilitate, în literatura juridică s-a considerat că mijlocul de invocare a situaţiilor de incompatibilitate absolută, prevăzute de art. 41 NCPC, este excepţia de incompatibilitate, peremptorie şi absolută, care va putea fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror şi de instanţă din oficiu, în orice stare a pricinii. Procedura de soluţionare a excepţiei de incompatibilitate nu urmează regulile prevăzute de art. 51-53 NCPC, care se aplică exclusiv cererilor de abţinere şi recuzare. Ca atare, pentru soluţionarea incidentului nu este necesară audierea judecătorului incompatibil. Soluţionarea excepţiei, care reprezintă un incident procedural, revine instanţei sesizate cu pricina respectivă.
în sens contrar s-a reţinut că, instituind numai cazuri de incompatibilitate cu privire la care se poate formula declaraţie de abţinere sau cerere de recuzare, noul Cod de procedură civilă a eliminat, ca mod de invocare a acestui incident procedural, excepţia de incompatibilitate, în acelaşi sens s-a exprimat opinia că mijloacele procesuale prin care se invocă incompatibilitatea pe parcursul procesului sunt abţinerea şi recuzarea. întrucât în etapa procesuală în care se află judecata la un moment dat, incompatibilitatea poate constitui doar un motiv de abţinere sau de recuzare, înseamnă că, până la pronunţarea hotărârii finale în acea etapă procesuală, indiferent că judecata este în primă instanţă sau într-o cale de atac, ea nu poate să fie invocată pe cale de excepţie, ci numai prin formularea unei declaraţii de abţinere ori a unei cereri de recuzare.
Aceasta este şi părerea noastră, dispoziţiile legale fiind clare din acest punct de vedere; toate incidentele procedurale care înainte puteau fi încadrate în noţiunea de incompatibilitate devin acum motive de abţinere sau de recuzare. Distincţia este importantă, sub aspectul compunerii completului învestit cu soluţionarea incidentului, în compunerea căruia nu mai poate intra niciodată cel care face obiectul incidentului de incompatibilitate (în sensul reglementării anterioare), cum se întâmpla sub imperiul vechiului Cod.
Astfel, din interpretarea art. 98 al Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, reiese că judecătorul aflat în situaţia de incompatibilitate nu se pronunţă niciodată asupra acestei excepţii; cu toate acestea, art. 50 alin. (1) NCPC arată doar că cererea de abţinere sau recuzare se va judeca de un alt complet al instanţei respective, în compunerea căruia nu poate intra judecătorul vizat. Deşi nu se poate adăuga prin regulament la legea a cărei aplicare o face, apreciem şi noi, alături de alţi autori, că soluţionarea incompatibilităţii, indiferent dacă se adoptă opinia excepţiei de incompatibilitate sau a cererii de abţinere, trebuie să revină unui alt complet,tocmai pentru asigurarea aparenţei de obiectivitate, chiar şi atunci când este vorba despre o chestiune destul de clară cum este cea dacă un judecător este sau nu incompatibil.
S-a reţinut în doctrină şi opinia contrară, în sensul că celeritatea în soluţionarea unui litigiu s-ar obţine dacă starea de incompatibilitate s-ar constata direct de completul învestit cu judecarea cauzei, în compunerea căruia intră şi judecătorul în privinţa căruia există unul dintre motivele de incompatibilitate prevăzute de lege, prin încheiere, la acelaşi termen de judecată dispunându-se, în cazul reţinerii incompatibilităţii, întregirea completului cu judecătorul aflat pe planificarea de permanenţă din acea zi.
Pentru a vedea dacă instanţa ori părţile ar putea invoca direct în căile de atac - fie prin cererea de exercitare a căii de atac, fie ca excepţie - nelegala compunere a completului decurgând din incompatibilitate,trebuie stabilit în ce cazuri incompatibilitatea este reglementată prin norme imperative, răspunsul dat de doctrină în acest caz fiind acela că, în căile de atac, problema nelegalei compuneri a completului întemeiate pe existenţa incompatibilităţii poate viza numai aspectele de la art. 41 NCPC, pentru că numai în privinţa acestora nici părţile şi nici judecătorul aflat în situaţia respectivă nu au un drept de apreciere, nu şi cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 42 NCPC[2). Astfel:
- în ipoteza în care un judecător incompatibil absolut a pronunţat o hotărâre de primă instanţă, partea interesată sau procurorul poate declara apel, caz în care instanţa de control judiciar va admite apelul, va anula în tot procedura urmată în faţa primei instanţe şi hotărârea atacată şi va reţine procesul spre rejudecare, prin raportare la dispoziţiile art. 480 alin. (6) NCPC;
- dacă hotărârea de primă instanţă este susceptibilă numai de recurs, partea interesată sau procurorul poate declara recurs, invocându-se motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 NCPC. în această ipoteză, s-a apreciat că sunt incidente prin analogie dispoziţiile art. 53 alin. (3) teza a ll-a NCPC, potrivit cărora, dacă instanţa de recurs constată că recuzarea a fost greşit respinsă, va admite recursul, va casa hotărârea, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel sau, atunci când calea de atac a apelului este suprimată, la prima instanţă, dispoziţiile art. 53 alin. (3) derogând de la art. 498 alin. (1) NCPC;
- aceste soluţii sunt aplicabile şi în ipoteza în care instanţa de apel a pronunţat, cu nerespectarea cazurilor de incompatibilitate absolută, o hotărâre susceptibilă de recurs;
- hotărârea instanţei de recurs poate fi atacată cu contestaţie în anulare, nu şi cu revizuire, potrivit dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 1 NCPC -hotărârea dată în recurs a fost pronunţată cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia. în acest caz, prin „excepţie corespunzătoare” trebuie să se înţeleagă orice mijloc de invocare a neregularităţii procedurale, deci inclusiv recuzarea; de asemenea, prin raportare la dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 NCPC, poate fi formulată contestaţie în anulare şi în situaţia în care recurentul invocase motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 NCPC, iar instanţa a respins recursul, omiţând să se pronunţe asupra acestui motiv;
- în cazul în care partea a atacat hotărârea primei instanţe direct cu recurs pe motivul nelegalei alcătuiri a acesteia, deşi era susceptibilă de exerciţiul apelului, recursul va fi respins ca inadmisibil, în temeiul dispoziţiilor art. 459 alin. (1) şi alin. (2) teza I NCPC, nefiind incidente prevederile art. 459 alin. (2) teza a ll-a NCPC;
- dacă instanţa de apel respinge ca nefondat apelul formulat împotriva hotărârii de primă instanţă, apreciază neîntemeiat motivul incompatibilităţii sau omite să se pronunţe asupra lui, iar decizia din apel este susceptibilă de recurs, nelegala compunere sau constituire a primei instanţe poate fi invocată ca motiv de casare, prin raportare la art. 488 alin. (2) NCPC cu referire la alin. (1) pct. 1 al aceluiaşi articol.
În literatura de specialitate s-a pus problema cum ar trebui procedat dacă, după admiterea unei declaraţii de abţinere sau a unei cereri de recuzare, judecătorul respectiv continuă să participe la judecată.
S-a apreciat că într-un asemenea caz ar putea fi invocată excepţia nelegalei compuneri a completului, care decurge din admiterea declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare, cu următoarea motivare:
- partea nu ar putea să invoce excepţia de abţinere, întrucât abţinerea poate proveni numai de la judecător, care declară în acest sens;
- dacă recuzarea a fost admisă, partea interesată nu trebuie să formuleze din nou o cerere de recuzare pentru acelaşi temei al incompatibilităţii, pentru că aceasta a fost deja soluţionată cu autoritate de lucru judecat;
- nu poate să fie invocată nici excepţia de recuzare, dacă se acceptă ideea că recuzarea poate să fie folosită pentru a aduce în discuţie un motiv de incompatibilitate, însă numai ca urmare a depunerii unei cereri de recuzare.
221. Potrivit art. 176 pct. 4 NCPC, hotărârea pronunţată de către un judecător incompatibil este lovită de nulitate necondiţionată de existenţa unei vătămări. Este vorba de o nulitate absolută pentru cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 41 NCPC, respectiv de o nulitate relativă pentru cele de la art. 42 NCPC.
Reglementarea anterioară
Pentru procesele începute înainte de data de 15 februarie 2013, dacă judecata este în curs de desfăşurare, mijlocul procesual de invocare a incompatibilităţii este excepţia de incompatibilitate, care este oexcepţie de procedură, absolută şi dilatorie; poate fi invocată de orice parte interesată, de procuror sau de instanţă din oficiu, în orice fază a judecăţii, chiar direct în apel sau în recurs. Excepţia se soluţionează de instanţa sesizată cu pricina respectivă, în compunerea căreia va intra şi judecătorul despre care se afirmă că s-ar afla într-un caz de incompatibilitate, neaplicându-se normele speciale din materia recuzării.
În cazul în care s-a pronunţat o hotărâre de primă instanţă cu nerespectarea dispoziţiilor privind incompatibilitatea, partea interesată sau procurorul poate declara apel, fiind fără relevanţă împrejurarea că s-a invocat sau nu excepţia de incompatibilitate la judecata în primă instanţă. Dacă apelul este întemeiat, instanţa de apel va trebui să soluţioneze pretenţia pe fond. De asemenea, în cazul în care judecătorul care a judecat apelul s-a aflat într-o situaţie de incompatibilitate, în temeiul art. 304 pct. 1 CPC (instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale), neregularitatea poate fi invocată pe calea recursului. Dacă s-a pronunţat o hotărâre definitivă neatacabilă cu apel, cu încălcarea regulilor privind incompatibilitatea, aceasta poate fi desfiinţată prin intermediul recursului, invocându-se motivul prevăzut de art. 304 pct. 1 CPC. întrucât contestaţia în anulare şi revizuirea nu pot fi exercitate pentru motiv de incompatibilitate, înseamnă că, din momentul în care hotărârea a rămas irevocabilă, nu mai este cu putinţă sancţionarea acestei neregularităţi procedurale.
