Condițiile perimării
| Comentarii |
|
condițiile perimării, condiţiile care trebuie îndeplinite cumulativ pentru a opera perimarea sunt următoarele:
1) Instanţa să fi fost învestită cu o cerere care se judecă în primă instanta sau într-o cale de atac.
Nu contează dacă acţiunea este prescriptibilă sau nu, dacă este patrimonială sau nu, sau dacă părţile sunt persoane incapabile.
Prin sintagma „orice altă cerere de reformare sau de retractare” folosită de art. 416 alin. (1) NCPC se înţelege şi contestaţia în anulare, precum şi acţiunea în anularea unei hotărâri arbitrale, reglementată de art. 608NCPC.
Perimarea nu implică neapărat o cerere care presupune cercetarea pe fond a unei pretenţii, astfel încât ar putea fi perimate şi cererile privind luarea măsurilor asigurătorii, actele extrajudiciare, dar şi cererea de
perimare etc., întrucât instanţa poate să constate perimarea din oficiu, chiar şi în lipsa părţilor, cu condiţia ca acestea să fie legal citate.
De asemenea, cererile în materie necontencioasă pot fi perimate, chiar dacă nu urmăresc stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană şi chiar dacă nu presupun cercetarea pe fond a unei pretenţii.
Se arată că nu se încadrează la această condiţie:
- recursul în interesul legii şi, pentru aceleaşi raţiuni, sesizarea adresată înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nefiind căi de atac de reformare sau retractare;
- procedura arbitrală în sensul că perimarea operează şi în situaţia în care judecata are loc înaintea unui tribunal arbitrai, întrucât, chiar dacă hotărârea arbitrală nu se pronunţă înăuntrul termenului convenit de părţi sau, după caz, în cel mult 6 luni (5 luni, în reglementarea anterioară) de la data constituirii tribunalului arbitrai, caducitatea arbitrajului intervine numai dacă este invocată de partea interesată;
- cererile introduse de Ministerul Public, întrucât acesta, dacă apreciază că nu este cazul să persiste în judecată, nu va lăsa cererea în nelucra-re, ci va renunţa la ea;
- contestaţia privind tergiversarea procesului reglementată de Titlul IV al Cărţii a ll-a din noul cod, atunci când are ca premisă o suspendare voluntară, şi plângerea formulată împotriva încheierii de respingere a contestaţiei privind tergiversarea procesului; ipoteza unei suspendări legale, cel puţin a celei de drept, ar putea conduce la constatarea perimării dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege;
- hotărârile judecătoreşti; ipoteza este următoarea: după pronunţarea unei hotărâri parţiale, cauza rămâne în nelucrare; perimarea nu va afecta şi hotărârea parţială, ci numai actele de procedură în legătură cu pretenţiile nerecunoscute;
2) Pricina a rămas în nelucrare timp de 6 luni.
În reglementarea anterioară, se prevedea un an în materie civilă sau şase luni în materie de executare silită. Astfel, anterior intrării în vigoare
a noului cod civil la 1 octombrie 2011 şi modificării Codului de procedură civilă din 1865 prin Legea nr. 71/2011, în sensul abrogării art. 248 alin. (3), ce stabilea un termen de perimare de 6 luni în materie comercială, aşa cum s-a arătat în doctrină, pentru stabilirea termenului de perimare se avea în vedere natura litigiului. Aceasta deoarece natura şi caracterul dreptului contestat determinau felul acţiunii - civilă sau comercială.
în prezent, termenul de perimare a cererilor în faza de judecată este de 6 luni, indiferent de calitatea părţilor din litigiu, profesionişti sau neprofesio-nişti. Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, noţiunea „profesionist” prevăzută la art. 3 NCC include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a noului Cod civil.
Rămânerea cauzei în nelucrare presupune absenţa oricărui act de procedură în vederea judecării pricinii în intervalul prevăzut de lege (6 luni).
Aşa cum s-a arătat în doctrină, în lipsa unei norme speciale exprese, termenul de perimare se calculează potrivit dispoziţiilor generale înscrise în art. 181 alin. (1) pct. 3 NCPC [corespondent art. 101 alin. (3) CPC], deci se împlineşte în ziua lunii corespunzătoare zilei de plecare.
Termenul de perimare începe să curgă de la data ultimului act de procedură îndeplinit în cauză de părţi sau de instanţă [art. 416 alin. (2) NCPC], cum ar fi data la care s-a dispus suspendarea judecăţii potrivit art. 411, art. 221 alin. (2) sau art. 242 NCPC, după caz.
Partea nu poate să-şi justifice dezinteresul în continuarea judecăţii prin faptul că încheierea de suspendare a judecăţii nu i-a fost comunicată, comunicarea încheierii fiind necesară doar pentru motivarea recursului exercitat conform art. 414 NCPC, iar nu pentru a marca începerea cursului perimării.
Aşa cum s-a subliniat în doctrină, fiind un termen procedural legal peremptoriu, termenul de perimare ar trebui să curgă continuu, fără posibilitatea de a fi întrerupt sau suspendat. Legea derogă de la această regulă, prevăzând că termenul de perimare poate fi întrerupt sau suspendat.
Potrivit art. 417 NCPC (corespondent art. 249 CPC), perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes. Se subliniază.
Actul de procedură al repunerii cauzei pe rol, de natură a întrerupe termenul de perimare, nu poate fi îndeplinit din oficiu, câtă vreme perimarea intervine pentru a sancţiona pasivitatea culpabilă a părţii care a lăsat pricina în nelucrare un anumit interval de timp.
Termenul nu se întrerupe în situaţia în care cererea de reluare a judecăţii formulată în temeiul art. 415 pct. 1 NCPC nu este însoţită de dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul prevăzut de lege (dacă este vorba despre o cerere supusă timbrajului), întrucât instanţa va hotărî anularea ca netimbrată a cererii de repunere pe rol, prioritară fiind soluţionarea excepţiilor, astfel cum prevede art. 248 alin. (1) NCPC.
Actul de procedură întreruptiv al cursului termenului de perimare trebuie efectuat la instanţa pe rolul căreia se află procesul a cărui judecată a fost suspendată şi pentru care se urmăreşte evitarea sancţiunii procedurale în discuţie. Totodată, el trebuie să provină de la partea care justifică un interes, ceea ce reprezintă o chestiune de apreciere a instanţei (este vorba despre reclamant, pârât ori intervenientul principal).
Nu au valoare întreruptivă:
- o cerere de restituire a unor înscrisuri din dosar, pentru că efectul formulării unei asemenea cereri nu va fi continuarea judecăţii;
- împrejurarea că partea ia legătura cu expertul, chiar în scopul efectuării expertizei, întrucât nu a fost făcută sub controlul instanţei.
Au efect întreruptiv:
- formularea unei cereri de ajutor public judiciar pentru plata onorariului de expert, neîndeplinirea obligaţiei de plată a onorariului fiind motivul pentru care fusese suspendată judecata;
- cererea de redeschidere a procesului suspendat valabil făcută.
Cursul perimării este suspendat, conform prevederilor art. 418 NCPC (corespondent art. 250 CPC):
a) cât timp durează suspendarea legală facultativă a judecăţii, pronunţată de instanţă în temeiul art. 413 NCPC (corespondent art. 244 CPC), precum şi în alte cazuri stabilite de lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruinţă a părţilor în judecată [art. 418 alin. (1) NCPC];
Astfel, cursul perimării este suspendat în două situaţii: a) cât timp durează suspendarea facultativă a judecăţii şi b) cât timp durează suspendarea care nu a fost determinată de lipsa de stăruinţă a părţilor în judecată (cum ar fi suspendarea pronunţată potrivit art. 134, art. 143, art. 307 NCPC ori suspendarea dispusă conform art. 62 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator).
Din coroborarea art. 418 alin. (1) cu art. 413 alin. (1) pct. 3 NCPC (alte cazuri de suspendare facultativă prevăzute de lege) pot fi determinate ca momente-limită ale suspendării cursului perimării următoarele: soluţionarea cererii de strămutare pentru cazul suspendării procesului ce se poate dispune în temeiul art. 143 alin. (1) NCPC; finalizarea procesului penal printr-o hotărâre definitivă cu privire la infracţiunea de fals în procedura de defăimare a unui înscris (pentru cazul de suspendare prevăzut de art. 307 NCPC), dacă aceasta a avut loc într-un interval mai mic decât cel de un an stabilit de art. 413 alin. (3) NCPC; data pronunţării unei hotărâri definitive de către jurisdicţia străină pentru ipoteza suspendării facultative prevăzute de art. 1075 NCPC etc.
b) timp de o lună (în reglementarea anterioară, 3 luni) de la data când s-au petrecut faptele care au determinat suspendarea legală de drept a judecăţii în temeiul art. 412 NCPC (corespondent art. 243 CPC), dar numai dacă aceste fapte s-au petrecut în ultimele 3 luni (în reglementarea anterioară, 6 luni) ale termenului de perimare [art. 418 alin. (2) NCPC];
Premisa acestei norme presupune existenţa unei măsuri de suspendare a judecăţii deja dispuse de instanţă (suspendare voluntară sau legală - de drept ori facultativă), iar pe durata acestei suspendări, care antrenează curgerea termenului de perimare, intervine vreuna dintre împrejurările enumerate de art. 412 alin. (1) pct. 1-8 NCPC, care generează o suspendare de drept a judecăţii.
c) cât timp partea este împiedicată de a stărui în judecată din cauza unor motive temeinic justificate, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege (în reglementarea anterioară, din pricina unor împrejurări mai presus de voinţa ei) [art. 418 alin. (3) NCPC].
Noţiunea de „motive temeinic justificate” trebuie înţeleasă în sensul celei din art. 186 alin. (1) NCPC, respectiv în sensul explicat cu ocazia analizării excepţiei tardivităţii.
Pentru a putea conduce însă la suspendarea cursului perimării, este necesar ca aceste motive să intervină în cadrul termenului de perimare de 6 luni, iar partea care le invocă să fie în măsură să dovedească nu numai faptul apariţiei lor, ci şi durata acestora.
În jurisprudenţa anterioară noului Cod, s-a reţinut că stabilirea dacă împrejurările care au împiedicat partea interesată de a stărui în judecată erau sau nu mai presus de voinţa acesteia, adică dacă erau sau nu de natură a constitui un impediment care să suspende perimarea, conform art. 250 CPC, este o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanţei.
Poate constitui un motiv temeinic justificat de împiedicare a părţii să stăruie în judecată faptul că instanţei naţionale nu i-a fost comunicată hotărârea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene asupra întrebării preliminare.
Cazuri de suspendare a termenului perimării sunt prevăzute şi în legi speciale, cum ar fi situaţia reglementată de art. 62 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea, potrivit căruia cursul termenului perimării este suspendat pe durata desfăşurării procedurii de mediere, dar nu mai mult de 3 luni de la data semnării contractului de mediere.
Tot astfel, suspendarea prevăzută de art. 36 din Legea nr. 85/2006, conform căruia de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silităpentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale, ce durează până la închiderea procedurii insolvenţei, determină suspendarea cursului perimării.
S-a reţinut în jurisprudenţa anterioară noului Cod că un alt caz prevăzut de lege decât cele reglementate de art. 244, în înţelesul art. 250 alin. (1) CPC [corespondent art. 418 alin. (1) NCPC], este reprezentat de suspendarea cauzei conform art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, ce poate atrage suspendarea termenului perimării. Considerând că a avut loc o suspendare în temeiul art. 250 alin. (1) CPC, cât timp s-au desfăşurat etapa administrativă şi cea contencioasă prevăzute de Legea nr. 10/2001, se constată că termenul de când se poate aprecia că pricina a rămas în nelucrare din cauza părţii începe să curgă cel mai târziu de la data la care s-a finalizat controlul judecătoresc asupra dispoziţiei de soluţionare a notificării, i i
În cazul coparticipării procesuale, actul de procedură întrerupător de perimare al unuia dintre coparticipanţi foloseşte şi celorlalţi coparticipanţi (art. 419 NCPC, corespondent art. 251 CPC).
De asemenea, invocarea excepţiei de perimare de către pârât profită şi celorlalţi pârâţi; în schimb, dacă perimarea nu poate fi susţinută faţă de un reclamant, ea nu va putea fi solicitată nici faţă de ceilalţi reclamanţi; două cereri conexe nu pot fi perimate decât împreună, iar suspendarea
termenului de perimare are loc în privinţa tuturor părţilor, indiferent de motiv, perimarea având un caracter indivizibil.
3) Lăsarea pricinii în nelucrare să se datoreze culpei părţii
(„din motive imputabile părţii”).
Culpa părţii este o chestiune de fapt, care trebuie dovedită.
Imposibilitate părţii de a acţiona este o împrejurare incompatibilă cu noţiunea de „motive imputabile” folosită de text.
Codul de procedură civilă prevede mai multe situaţii în care nu există culpa părţii. în acest sens, art. 416 alin. (3) prevede că nu constituie cauze de perimare cazurile când:
a) actul de procedură trebuia efectuat din oficiu;
b) din motive care nu sunt imputabile părţii, cererea n-a ajuns la instanţa competentă sau
c) din motive care nu sunt imputabile părţii, nu se poate fixa termen de judecată.
Astfel, perimarea nu intervine în următoarele situaţii:
- pricina fusese suspendată pentru lipsa părţilor, deşi se solicitase judecata cauzei în lipsa părţilor;
- pricina a fost suspendată, deşi partea nu era legal citată;
- acţiunea civilă disjunsă de acţiunea penală nu se perimă, chiar nelucrată mai mult de 6 luni, deoarece instanţa penală este obligată să se pronunţe şi asupra laturii civile, astfel încât din oficiu trebuia să se fixeze termen pentru judecarea acţiunii civile;
- instanţa a omis fixarea termenului de judecată, deşi taxa de timbru era plătită sau cererea nu trebuia timbrată;
- cauza a rămas în nelucrare după declinarea competenţei, admiterea cererii de strămutare, ivirea conflictului de competenţă, depunerea cererii de apel sau de recurs legal timbrate, întrucât în toate aceste cazuri dosarul trebuie trimis din oficiu instanţei competente.
Prin excepţie de la cerinţa ca lăsarea în nelucrare a cererii să se facă din motive imputabile părţii, potrivit art. 423 NCPC, orice cerere adresată unei instanţe şi care a rămas în nelucrare timp de 10 ani se perimă de drept, chiar în lipsa unor motive imputabile părţii.
