Disjungerea cauzei civile
| Comentarii |
|
disjungerea cauzei civile, potrivit art. 139 alin. (5) NCPC (corespondent art. 165 CPC), în orice stare a judecăţii procesele conexate pot fi disjunse şi judecate separat, dacă numai unul dintre ele este în stare de judecată.
Pentru ca instanţa să ia măsura disjungerii cauzelor conexate, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- instanţa să aprecize că numai una dintre pricini este în stare de judecată;
- judecata reunită ar întârzia soluţionarea cauzei aflate în stare de judecată.
De exemplu, se impune disjungerea în cazul în care conexarea a două pricini a avut loc după împlinirea termenului de perimare pentru o singură pricină şi apoi s-a invocat excepţia perimării acesteia.
Disjungerea poate fi pronunţată când se constată că joncţiunea a fost admisă contra interesului justiţiei sau că este un mijloc de şicană.
Se mai poate dispune disjungerea în cazul cererii reconvenţionale (dacă numai cererea principală este în stare de a fi judecată, conform dispoziţiilor art. 210 NCPC) sau al cererilor de intervenţie principală (în situaţia în care judecata cererii principale ar fi întârziată de soluţionarea cererii de intervenţie, potrivit dispoziţiilor art. 66 NCPC), al cererilor de chemare în garanţie (dacă judecarea cererii principale ar fi întârziată prin cererea de chemare în garanţie, potrivit dispoziţiilor art. 74 NCPC). Nu se poate dispune disjungerea, chiar în aceste situaţii, în materia partajului sau în cazul cererilor de desfacere a căsătoriei prin divorţ.
S-a apreciat că nici în reglementarea actuală dispoziţiile art. 210 NCPC nu sunt aplicabile în materie de partaj. Astfel, pretenţiile în legătură cu partajul, „fie că sunt formulate pe calea unui cereri reconvenţionale, fie pe calea unei cereri separate ce a fost conexată cu cererea de partaj, deoarece vin să întregească această din urmă cerere, trebuie soluţionate prin aceeaşi hotărâre şi deci nu este posibilă disjungerea lor”.
în cazul prevăzut de art. 99 alin. (1) NCPC, când reclamantul a sesizat instanţa cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, dacă unul dintre capetele de cerere este de competenţa altei instanţe, instanţa sesizată va dispune disjungerea şi îşi va declina în mod corespunzător competenţa.
Instanţa la care au fost conexate cererile îşi va păstra competenţa şi după disjungere, astfel încât, ulterior, nu-şi va mai putea declina competenţa cu privire la cererea disjunsă. După disjungere, în procesul care nu este în stare de judecată se va analiza necesitatea suspendării până la rămânerea definitivă a hotărârii din celălalt proces. în cazul în care cererile au fost conexate din eroare, nefiind întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege pentru una dintre cereri, după disjungere se va discuta direct admisibilitatea acesteia şi nu se va mai suspenda judecata.
Disjungerea nu trebuie confundată cu desfiinţarea în căile de atac a încheierii prin care s-a admis conexarea pricinilor. Disjungerea poate fi dispusă chiar dacă conexarea a fost temeinică şi legală, însă între timp au dispărut elementele care au justificat conexarea. în schimb, admiterea unei căi de atac declarate împotriva încheierii prin care s-a dispus conexarea se face ca urmare a constatării că pricinile au fost de la început greşit conexate. Ca urmare a admiterii căii de atac, prin trimiterea cauzelor spre rejudecare, disjunse, apreciem că se vor reînvesti cele două instanţe iniţial învestite, iar nu instanţa care a dispus în mod greşit conexarea.
Regimul juridic al invocării şi soluţionării excepţiei disjungerii
Disjungerea poate fi invocată pe cale de excepţie de către părţi sau de instanţă din oficiu, numai în faţa primei instanţe. Excepţia, pusă în discuţia contradictorie a părţilor, poate fi admisă de instanţă printr-o sentinţă,supusă căilor de atac prevăzute de lege, sau respinsă prin încheiere, care poate fi atacată numai odată cu fondul.
în cazul în care instanţa respinge excepţia, va continua judecarea cauzelor în forma reunită, iar dacă excepţia se admite, atunci instanţa va proceda la separarea pricinilor, la formarea unui nou dosar pentru pricina separată şi va pronunţa o soluţie asupra pricinii rămase în dosarul iniţial, aflate în stare de judecată.
În practica anterioară noului Cod, într-o speţă s-au reţinut următoarele: „Reclamanţii au învestit instanta de fond cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat anularea dispoziţiei emisă de primarul comunei, obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilului preluat abuziv de statul comunist fără titlu valabil; constatarea nulităţii deciziei fostului Consiliu Popular prin care s-au trecut în proprietatea statului respectivul imobil; constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie prin care reclamanta a donat statului român cota de 1/2 din imobil, motivul fiind lipsa totală a cauzei actului juridic, neexistând intenţia de a gratifica statul comunist şi constatarea nulităţii absolute a actului de înstrăinare prin care Primăria a înstrăinat imobilul a cărei restituire se solicită. După efectuarea raportului de expertiză reclamanţii solicită în subsidiar ca, în situaţia în care nu se va putea dispune restituirea în natură a imobilului, instanţa să constate că sunt îndreptăţiţi la stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Soluţionarea capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie s-a făcut cu încălcarea normelor de competenţă materială, precum şi a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
în cauză există două modalităţi de trecere a imobilului în proprietatea statului, respectiv cota de 1/2 din imobil, reprezentând cota de bun comun a reclamantului D.B., plecat din ţară, în baza Decretului nr. 223/1974 privind reglementarea situaţiei unor bunuri, şi cealaltă cotă de 1/2 din imobil, reprezentând cota de bun comun a reclamantei D.E., prin contractul de donaţie încheiat între D.E., în calitate de donator şi Statul român, prin Consiliul Popular, în calitate de donatar.
Corespunzător celor două modalităţi de trecere în proprietatea statului a imobilului, sunt aplicabile dispoziţii diferite din Legea nr. 10/2001 pentru fiecare cotă de câte 1/2 din imobil, şi anume pentru cota de 1/2 trecută în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, iar pentru cota de 1/2 ce a făcut obiectul contractului de donaţie, sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora sunt imobile preluate abuziv cele donate statului sau altor persoane juridice în perioada 6
martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă s-a admis acţiunea în anulare sau constatarea nulităţii donaţiei printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Aşadar, art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 prevede condiţia prealabilă a existenţei unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care să se constate nulitatea absolută a donaţiei, acţiune introdusă în scopul aducerii imobilului donat în categoria celor preluate abuziv, definite astfel prin acest text de lege.
Tribunalul în mod greşit a soluţionat capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractului de donaţie simultan cu celelalte capete de cerere, nefiind vorba de o prorogare de competenţă, pe de o parte, pentru că soluţionarea acestui capăt de cerere este de competenţa instanţei de fond de drept comun, în timp ce tribunalul a fost învestit cu o acţiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001 şi, pe de altă parte, nu a respectat condiţia existenţei prealabile a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile de constatare a nulităţii actului de donaţie prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001.
Prin H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) s-a prevăzut că, în cazul imobilelor donate statului sau altor persoane juridice, prin contracte încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ. 1864, se va acorda beneficiul legii numai dacă s-a admis acţiunea în anulare sau în constatarea nulităţii donaţiei printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi numai după ce persoana îndreptăţită va depune originalul sau copie legalizată de pe respectiva hotărâre.
Legal era ca tribunalul să disjungă acest capăt de cerere şi, în raport de valoarea imobilului ce a făcut obiectul contractului de donaţie, respectând Decizia nr. 32 din 9 iunie 2008 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, fie să îl reţină pentru soluţionare ca instanţă de fond de drept comun, dacă valoarea este de peste 500.000 lei, fie să decline competenţa în favoarea judecătoriei dacă valoarea este sub 500.000 lei.
Cât priveşte soluţionarea celorlalte capete de cerere formulate în baza Legii nr. 10/2001, ce priveau cota de 1/2 trecută în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, tribunalul putea fie să le soluţioneze, fie să dispună suspendarea în baza dispoziţiilor art. 244 pct. 1 CPC 1865, până la pronunţarea hotărârii irevocabile în acţiunea privind constatarea nulităţii absolute sau anularea contractului de donaţie pentru cealaltă cotă de 1/2 din imobil. De aceea, în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia disjungerii şi excepţia necompetenţei materiale invocată de apelantă. (...)”
Soluţia se menţine şi din perspectiva prevederilor noului Cod de procedură civilă, care stabileşte, la art. 99 alin. (1), faptul că atunci „când reclamantul a sesizat instanţa cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competenţa se stabileşte în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenţii în parte. Dacă unul dintre capetele de cerere este de competenţa altei instanţe, instanţa sesizată va dispune disjungerea şi îşi va declina în mod corespunzător competenţa”.
