Procedura de soluţionare a perimării
| Comentarii |
|
procedura de soluţionare a perimării, deşi perimarea operează de drept, aceasta trebuie constatată prin hotărâre judecătorească, la cererea părţii interesate sau din oficiu, după repunerea cauzei pe rol şi citarea părţilor.
Pot avea interes să invoce perimarea: pârâtul; intimatul (din apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire); intervenientul principal; inter-venientul introdus în proces în temeiul art. 68 NCPC, având o poziţie procesuală independentă în proces; terţul chemat în garanţie în baza art. 72 NCPC; cel arătat ca titular al dreptului, potrivit dispoziţiilor art. 75 NCPC; cel introdus în cauză forţat, din oficiu (art. 78 NCPC). Intervenientul accesoriu poate invoca perimarea numai dacă aceasta se constituie într-un act care nu contravine interesului părţii în favoarea căreia a intervenit [art. 67 alin. (2) NCPC].
Reclamantul ar putea justifica un interes în invocarea perimării, de exemplu, într-o acţiune de partaj sau în care s-au formulat cereri ulterioare de extindere a cadrului procesual - intervenţie principală voluntară, chemarea în judecată a altor persoane etc.
Fiind reglementată prin norme ce ocrotesc un interes general, perimarea poate fi invocată şi de procuror.
Potrivit art. 420 alin. (1) teza I şi alin. (2) NCPC, perimarea se constată din oficiu sau la cererea părţii interesate; perimarea poate fi invocată şi pe cale de excepţie în camera de consiliu sau în şedinţă publică.
Rezultă că perimarea se constată din oficiu, la cererea părţii interesate sau prin invocarea excepţiei perimării, din oficiu sau de către partea interesată.
De asemenea, instanţa se va putea pronunţa asupra perimării şi între termene, tocmai datorită caracterului special al perimării.
În condiţiile art. 420 alin. (1) teza a II-a NCPC, judecătorul va cita de urgenţă părţile şi va dispune grefierului să întocmească un referat asupra actelor de procedură în legătură cu perimarea, ceea ce presupune cadrul unei proceduri contencioase.
Pentru a constata perimarea, indiferent după cum aceasta se face, din oficiu sau la cererea părţii interesate, instanţa va repune procesul pe rol, dispunând citarea părţilor.
Nu este obligatorie citarea părţilor cu menţiunea „în vederea discutării perimării”, contrar practicii generalizate în acest sens.
în jurisprudenţă anterioară noului Cod, s-a reţinut că nu este necesar ca partea să fie expres citată pentru perimarea recursului. Astfel, în cazul în care s-a fixat termen de judecată în fond, se poate ridica excepţia de perimare a recursului, iar instanţa va constata perimarea, fără a se dispune o citare nouă a recurentului.
Perimarea se invocă, de regulă, la primul termen ce urmează după împlinirea termenului de perimare şi la care părţile au fost legal citate; perimarea poate fi invocată şi ulterior primului termen la care părţile sunt legal citate, consecutiv repunerii cauzei pe rol, întrucât, fiind reglementată prin norme imperative, poate fi invocată în tot cursul judecăţii în acea etapă procesuală.
Fiind un incident procedural, se soluţionează în aceeaşi compunere ca şi cea necesară pentru soluţionarea cauzei pe fond şi, eventual, în aceeaşi constituire (procuror, dacă participarea este obligatorie).
Constatarea perimării se face de completul de judecată care a dispus suspendarea judecării cauzei. în acest sens, conform art. 99 alin. (5) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, repunerea pe rol a cauzei după suspendare, pentru continuarea judecăţii, pentru perimare sau pentru pronunţarea hotărârii ca urmare a încheierii acordului de mediere, se va realiza de către completul învestit aleatoriu cu soluţionarea cauzei. în cazul în care acest complet a fost desfiinţat sau
membrii acestuia nu mai funcţionează în cadrul instantei, dosarul se va repartiza aleatoriu.
Instanta trebuie să verifice următoarele:
- cererea să fi rămas în nelucrare termenul prevăzut de lege;
- rămânerea în nelucrare să se datoreze culpei părţii;
- să nu fi intervenit o cauză de întrerupere sau de suspendare a termenului de perimare;
- să nu existe o cauză de stingere a procesului, prevăzută de o normă specială (cum se arată, art. 618 CPC, corespondent art. 923 NCPC, din materia divorţului).
Excepţia perimării este o excepţie de procedură, absolută şi dirimantă.
Perimarea se invocă pe cale de excepţie dacă după împlinirea termenului de perimare s-a fixat termen pentru judecarea în fond. Excepţia poate fi invocată în camera de consiliu, dacă cererea în legătură cu care a intervenit perimarea este dintre cele care se judecă în camera de consiliu (sub rezerva dispoziţiilor art. XII din Legea nr. 2/2013), textul de la art. 420 alin. (2) NCPC neconsacrând posibilitatea unei opţiuni între a invoca excepţia în camera de consiliu sau în şedinţă publică, nici pentru părţi, nici pentru instanţă.
Cu toate că este o excepţie absolută, perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi invocată pentru prima oară în apel [art. 420 alin. (3) NCPC]. Cu atât mai mult, s-a arătat.
în cazul respingerii excepţiei, se pronunţă o încheiere interlocutorie, care va putea fi atacată odată cu fondul, cu apel sau recurs, după caz.
în cazul admiterii excepţiei, se pronunţă o hotărâre (sentinţă sau decizie) care poate fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la pronunţare [potrivit art. 421 alin. (2) teza I NCPC], indiferent dacă procedura de citare pentru ziua când s-a constatat perimarea a fost sau nu legal îndeplinită. Astfel, nelegala citare a părţii la termenul de judecare a perimării poate fi considerată o împrejurare mai presus de voinţa părţii (potrivit art. 103 CPC), respectiv un motiv temeinic justificat (conform art. 186 NCPC), care să justifice repunerea în termenul de recurs.
Când perimarea se constată de o secţie a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul se judecă de Completul de 5 judecători [art. 421 alin. (2) teza a ll-a NCPC].
În doctrina anterioară noului Cod a existat o controversă legată de faptul dacă hotărârea de perimare a recursului este susceptibilă de recurs.
într-o primă opinie, legiuitorul a dorit să suprime dreptul la apel, nu însă să recunoască un recurs la recurs.
într-o a doua opinie, s-a reţinut că răspunsul este pozitiv, deoarece ceea ce se atacă prin recurs este soluţia dată asupra unui incident procedural intervenit în recurs, dar nu însăşi soluţia dată asupra recursului, astfel încât să se considere că s-ar exercita un recurs la recurs. Se mai demonstrează, în cadrul acestei opinii, că altfel soluţia dată asupra perimării, eventual greşită, rămâne fără control judiciar, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană.
Suntem de acord cu prima opinie, cu argumentul următor: dacă ne-am ralia celei de a doua opinii ar însemna, pentru egalitate de raţionament, să recunoaştem dreptul la o cale de atac în ipoteza respingerii excepţiei de perimare a recursului, tocmai pentru a nu contraveni art. 6 din Convenţia europeană şi să nu lăsăm fără posibilitate de control judiciar anumite incidente procedurale invocate direct în recurs. Dar posibilitatea de a fi soluţionate anumite incidente procedurale direct în recurs (cum ar fi tardivitatea, nulitatea sau netimbrarea recursului), fără a mai exista vreo cale de atac, nu reprezintă în sine o încălcare a accesului la justiţie, fiind una dintre acele limitări necesare, impuse de existenţa gradelor de jurisdicţie şi a căilor de atac.
în doctrina actuală se remarcă, de asemenea, două opinii contradictorii:
- într-o opinie, recursul poate să fie exercitat nu numai împotriva hotărârii prin care s-a constatat perimarea cererii de chemare în judecată ori a apelului, ci şi împotriva hotărârii prin care s-a constatat perimarea recursului ori a altei căi extraordinare de atac. Aceasta rezultă, implicit, din faptul că s-a recunoscut posibilitatea atacării hotărârii date de o secţie a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Or, faţă de dispoziţiile art. 97 NCPC, în materie civilă instanţa supremă nu judecă nici în primă instanţă şi nici în apel;
- într-o altă opinie, art. 421 alin. (2) NCPC, prevăzând posibilitatea atacării cu recurs a hotărârii de perimare, nu deschide calea unui recurs la recurs pentru ipoteza în care sancţiunea este aplicată chiar cererii de recurs, hotărârea de perimare a recursului fiind definitivă, conform art. 634 alin. (1) pct. 5 NCPC. Recursul împotriva unei decizii de perimare a recursului nu intră nici sub incidenţa art. 23 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, întrucât norma din legea specială se referă la hotărârile nedefinitive prin care s-a întrerupt cursul judecăţii în faţa curţilor de apel, iar, în acest caz, nu hotărârea de perimare a întrerupt judecata (care stinge procesul în faza în care se află), ci actul de procedură anterior (suspendarea). De asemenea, dacă se perimă o contestaţie în anulare sau revizuire, întrucât perimarea constituie un incident procedural, ea nu va putea fi atacată cu recurs decât dacă şi hotărârea ce urma să se pronunţe asupra contestaţiei în anulare sau revizuirii este, ea însăşi, susceptibilă de recurs. în acelaşi sens, se consideră că perimarea unui recurs pronunţat de o secţie a înaltei Curţi nu este susceptibilă de recurs la Completul de 5 judecători, întrucât aceasta este o hotărâre definitivă.
S-a mai arătat că, în ipoteza în care se formulează în aceeaşi zi atât cererea de perimare, cât şi actul întrerupător de perimare, se
are în vedere data la care sunt efectuate aceste acte: dacă este ultima zi a termenului de perimare, cursul perimării s-a întrerupt; dacă este efectuat după ultima zi a termenului de perimare, actul de întrerupere nu îşi mai poate produce efectul, deci instanţa va trebui să constate perimarea.
În ceea ce priveşte efectele perimării, potrivit dispoziţiilor art. 422 alin. (1) NCPC [corespondent art. 254 alin. (1) CPC], perimarea are ca urmare încetarea efectelor tuturor actelor de procedură îndeplinite de acea instanţă de judecată.
Perimarea stinge procesul împreună cu actele de procedură şi lucrările preparatorii. Partea va putea astfel să formuleze o nouă cerere de chemare în judecată, dovezile administrate în cursul judecării cererii perimate putând fi folosite în noul proces, cu excepţia cazului în care instanţa de judecată sesizată ulterior apreciază că se impune refacerea acestora [art. 422 alin. (1) NCPC, corespondent art. 254 alin. (2) CPC].
Efectul perimării apelului este rămânerea definitivă a hotărârii primei instanţe, iar perimarea recursului stinge nu numai judecata la instanţa de recurs, dar împiedică exercitarea din nou a dreptului de recurs, hotărârea recurată devenind definitivă (în reglementarea anterioară, irevocabilă) la momentul pronunţării perimării.
Pentru ipoteza perimării unei contestaţii în anulare sau revizuiri, hotărârea de perimare este definitivă sau nu potrivit regimului căilor de atac aplicabil hotărârii ce a făcut obiectul contestaţiei sau revizuirii; părţile nu vor mai putea formula o nouă contestaţie în anulare ori revizuire pentru aceleaşi motive valorificate prin cererea perimată [art. 460 alin. (1) NCPC].
Perimarea produce efecte faţă de toate părţile din proces, ea având caracter indivizibil.
Obligaţia de suportare a cheltuielilor de judecată în cazul constatării perimării revine, la cerere, părţii care a formulat cererea ulterior perimată şi căreia îi sunt imputabile motivele lăsării cauzei în nelucrare (reclamantul, apelantul sau recurentul, după caz; pârâtul titular al unei cereri reconvenţionale disjunse de acţiunea principală), potrivit criteriului culpei procesuale presupus de aplicarea dispoziţiilor art. 453 NCPC.
Am în vedere că instanța nu a finalizat fondul cauzei, deci nu a consumat taxa de timbru.