Excepție procesuală
| Comentarii |
|
excepție procesuală, excepţiile de procedură, numai în aparenţă o instituţie periferică a dreptului procesuali civil, avînd funcţii bine definite în ansamblul mecanismului procesual, reprezintă un important mijloc de asigurare a respectării legii în procesul civil şi, pe un plan mai general, de realizare a principiului legalităţii socialiste. în adevăr, ori de cîte ori are Ioc în ocurenţele procesuale o abatere de la regulile ce guvernează desfăşurarea procesului civil, semnalată de părţile participante la proces sau de către instanţa de judecată din oficiu, se pune în valoare o excepţie de procedură.
Deşi în legătură cu definirea conceptului „excepţiei de procedură" există în prezent un acord aproape unanim în litera
tura noastră juridică, adesea această noţiune este folosită în sens impropriu, impreciziuni semnalîndu-se şi în legătură cu caracterul tehnic şi funcţiile obiective ale excepţiilor în desfăşurarea procesului civil. Explicaţia rezidă atît în neconcordanţa care există în prezent între legislaţia noastră civilă şi cea procesual civilă, care conferă accepţiuni diferite noţiunii de excepţie, dar şi în faptul că nici doctrina noastră juridică nu a elucidat pe deplin resorturile şi implicaţiile acestei instituţii într-o viziune unitară a cel puţin principalelor excepţii de procedură. Astfel, spre a exemplifica, prescripţia extinctivă şi autoritatea lucrului judecat, deşi considerate excepţii de procedură (excepţii de fond), sînt actualmente reglementate de legislaţia civilă materială, natura juridică şi locul lor în cadrul uneia sau alteia din ramurile de drept făcînd încă obiect de discuţii în literatura juridică.
Noţiunea de „excepţie", care în accepţiunea sa „laică" desemnează o situaţie de abatere de la regulă, ceea ce nu se conformează unei reguli generale, vine de la verbul latin excipio-ere, care însemna „a lua din", „a împuţina" sau, în termeni juridici, „a anihila", o pretenţie formulată de reclamant în acţiunea sa.
în procedura formulară romană, prin „exceptio" se înţelegea orice mijloc prin care pîrîtul, fără a combate direct cererea reclamantului, urmărea să evite condamnarea sa, ori să o întîrzie. Ea era întrebuinţată cînd dreptul civil, dreptul vechi, venea în contradicţie cu dreptul nou, de origine pretoriană. Excepţia era inserată, în formula pretorului, între intentio şi condemnatio. Făcîndu-se încă de atunoi deosebire între apărare şi excepţie, apărarea, fiind o tăgăduire directă a pretenţiei, nu era trecută în formulă, pe cînd excepţia făcea parte din ea. Prin excepţie se urmărea deci să se paralizeze aplicarea regulii de drept civil care forma fundamentul pretenţiei exprimate în intentio.
In dreptul roman, excepţiile de procedură erau împărţite în două categorii. Prima cuprindea excepţiile perpetue sau peremptorii care puteau fi invocate oricînd de către pîrît şi duceau la respingerea definitivă a pretenţiilor reclamantului (de pildă cînd
se dovedea constrîngerea prin violenţă a pîrîtului sau dolul reclamantului). în cea de-a doua categorie erau cuprinse excepţiile temporare sau dilatorii, care nu puteau fi invocate decît în-tr-un anumit termen şi aveau drept consecinţă întîrzierea exerciţiului acţiunii (bunăoară în cazul intentării acţiunii înainte de termen etc.).
în dreptul modern, excepţiile peremptorii din dreptul roman au devenit mijloace de apărare în fond, iar cele dilatorii, al căror conţinut s-a lărgit cu timpul, au devenit excepţii de procedură.
Desigur că, la Roma, excepţia avea un alt rol şi o altă fizionomie decît excepţia din dreptul modern, de vreme ce existau şi se aplicau, paralel, în dreptul civil şi în dreptul pretorian, caci astăzi instanţele judecătoreşti au de aplicat un singur regim de drept, egal şi acelaşi pentru toate părţile din proces. Cu toate deosebirile, existente şi astăzi, cînd părţile evită să discute fondul pretenţiei reclamantului, aducînd în discuţie împrejurări de natură să întîrzie judecata sau chiar să paralizeze acţiunea, se pune în valoare o excepţie.
în general, pentru definirea excepţiei de procedură, în prezent se porneşte de Ia noţiunea de „apărare", arătîndu-se că în sens juridic aceasta din urmă are două accepţii. în sens larg, apararea cuprinde toate mijloacele folosite de pîrît pentru înlăturarea temporară sau definitivă a pretenţiilor formulate de reclamant, fie prin întîrzierea judecăţii, fie prin respingerea în fond a acţiunii. Obiectul apărării în această accepţie îl formează atît combaterea în fond a pretenţiilor reclamantului, cît şi partea formală a condiţiilor procedurale prescrise de lege pentru exerciţiul acţiunii.
în sens restrîns, noţiunea de apărare se referă numai la acele mijloace folosite de pîrît prin care acesta se opune pretenţiilor reclamantului vizînd fondul dreptului dedus judecăţii, cînd invocă fie inexistenţa raportului juridic, fie stingerea lui dintr-o cauză juridică ulterioară, sau combate direct, pe bază de probe, pretenţiile din acţiune. Aceasta este considerată a fi apararea propriu-zisă sau apărarea de fond, deosebită de mijloacele care privesc condiţiile formale de exercitare a acţiunii, care poartă denumirea de apărare procedurală sau apărare pe cale de excepţie.
Prin apărarea de fond pîrîtul combate, în tot cursul procesului, temeiul de fapt şi de drept al pretenţiei reclamantului,
contestînd faptele şi dispoziţiile legale pe care acestea se sprijină. Mijloacele prin care pîrîtul îşi formulează această apărare trebuie arătate prin întîmpînare sau la prima zi de înfăţişare, dar pot fi invocate şi mai tîrziu, în cursul procesului, urmînd a fi dezvoltate la dezbaterea asupra fondului.
Apărarea procedurală (pe cale de excepţie) nu pune în discuţie temeinicia dreptului subiectiv dedus judecăţii, dar nici nu-l recunoaşte, urmărind doar paralizarea acţiunii reclamantului, amînarea judecăţii pentru un viciu de procedură, declinarea competenţei la o altă instanţă, anularea cererii ca fiind lipsită de elementele esenţiale etc.
Excepţiile trebuie invocate prin întîmpînare sau la prima zi de înfăţişare, în afară de cele care sînt de natură imperativă, instanţa fiind obligată să se pronunţe mai întîi asupra acestora, potrivit art. 137 c. pr. civ., dacă ele fac de prisos, în tot sau în parte, judecata asupra fondului. Dacă excepţia este admisă, instanţa nu poate intra în cercetarea fondului, admiterea ei nea-fectînd însă dreptul reclamantului, iar hotărîrea pronunţată neavînd în acest sens autoritate de lucru judecat. Dacă înlătură neajunsul care a format obiectul excepţiei, reclamantul va putea să-şi valorifice ulterior dreptul său.
Concretizînd principalele deosebiri dintre apărările de fond şi apărările pe cale de excepţie, doctrina juridică precizează că:
a) Apărările de fond pot fi efectuate de către parte în tot cursul instanţei, pe cînd excepţiile trebuie ridicate sub sancţiunea decăderii, prin întîmpinare sau cel mai tîrziu la prima zi de înfăţişare, afară de cazul celor de natură imperativă. Este adevărat că şi în legătură cu apărările de fond legea prevede că pîrîtul trebuie să le invoce prin întîmpinare (art. 115 c. pr. civ.), la prima zi de înfăţişare (art. 118 c. pr. civ.) sau la termenul ce se acordă în acest sens (art. 132 c. pr. civ.); dar dacă partea nu şi-a îndeplinit această obligaţie, ea va putea totuşi discuta în cursul instanţei temeiurile de drept şi de fapt ale pretenţiilor reclamantului.
b) Apărările de fond, dacă sînt acceptate, întrucît pun în discuţie însăşi fondul dreptului dedus judecăţii, duc la respingerea acţiunii ca neîntemeiată. Nu aceeaşi este situaţia în cazul excepţiilor. Dacă sînt admise, excepţiile au ca urmare împiedicarea instanţei de a intra în soluţionarea cauzei pînă la rezolvarea lor. Reclamantul va putea să-şi valorifice dreptul său, dacă va înlătura neajunsul procedural care a constituit obiectul excepţiei ridicate, fie în faţa altei instanţe, în cazul sesizării unei instanţe necompetente, fie după trecerea unui timp, în cazul ex
cepţiilor dilatorii, fie după refacerea actului potrivit prescripţiilor legale, în cazul unui act procedural nelegal.
c) Hotărîrea judecătorească pronunţată în temeiul unei apărări de fond capătă autoritate de lucru judecat, astfel că dreptul dedus judecaţii este definitiv tranşat, fără a se mai putea reveni asupra sa printr-o nouă judecată. De la această regulă există anumite derogări, în cazul hotărîrilor date în materie de pensie de întreţinere, al celor de punere sub interdicţie, al ordonanţelor preşedinţiale, care nu au autoritate de lucru judecat faţă de hotărîrea dată asupra fondului pricinii, al hotărîrilor date în materia despăgubirilor datorate pentru atingerile aduse capacităţii de muncă a unor persoane. Hotărîrile date ca urmare a acceptării unei excepţii de procedură lasă neatins, de regulă, fondul cauzei, judecata putînd continua în anumite condiţii, iar partea avînd posibilitatea să-şi realizeze dreptul său.
Aceste deosebiri nu se pot face cu privire la categoria excepţiilor de fond. în adevăr, acestea (prescripţia, autoritatea lucrului. judecat, lipsa calităţii procesuale a părţilor), fiind de natură imperativă, pot fi ridicate în tot cursul procesului, iar dacă sînt admise duc la respingerea acţiunii printr-o hotărîre care capătă putere de lucru judecat, reclamantul neputînd să mai obţină concursul justiţiei pentru ocrotirea dreptului său.
Legislaţia noastră civilă conferă o accepţie mai largă noţiunii de excepţie, ea cuprinzînd toate mijloacele de apărare, inclusiv cele de fond. Astfel este folosită noţiunea de excepţie în art. 1047 c. civ., tn materia obligaţiilor solidare, în art. 1653 c. civ., în materie de fidejusiune. Practic deci, în acest sens, conţinutul noţiunii de excepţie este acelaşi cu al noţiunii de apărare în sens larg-
în acest context, excepţiile de procedură sînt definite în doctrina noastră juridică ca fiind „acele mijloace de apărare prin care pîrîtul, fără să intre în discutarea fondului pricinii, urmăreşte întîrzierea sau împiedicarea temporară sau perpetuă a judecăţii".
E adevărat ca, de regulă, pîrîtul este acela care ia în proces o atitudine de apărare, căutînd să demonstreze netemeinicia pre
tenţiilor reclamantului, făcîndu-şi deci o apărare în fond, sau invocînd încălcarea unor norme procesuale pe cale de excepţie, dar el poate avea şi o atitudine agresivă, formulînd la rîndul său, prin acţiune reconvenţională, pretenţii împotriva reclamantului, situaţie în care acesta din urmă va adopta o poziţie de apărare. Dar reclamantul poate trece în poziţie defensivă nu numai atunci cînd pîrîtul formulează acţiune reconvenţională, ci şi faţă de excepţiile de procedură invocate de către acesta din urma, căutînd să le înlăture pentru a tmtea continua procesul, sau invocînd la rîndul său o excepţie la excepţie, ca bunăoară invocarea tardivă de către pîrît a excepţiei sale etc.
Aşadar, apărarea, în toată diversitatea formelor sale, nu trebuie legată exclusiv de persoana pîrîtului, căci dacă este adevărat că de regulă acesta se apără faţă de pretenţiile reclamantului, şi acesta din urmă are momente defensive în cursul procesului, apărîndu-se, inclusiv pe cale de excepţie, faţă de pîrît. Acţiunea însăşi nu este altceva decît un mijloc de apărare a unor drepturi sau interese legitime prin intermediul organelor de justiţie.
tn consecinţă, mitem afirma că excepţiile de procedură sînt mijloace procesuale care stau nu numai la îndemîna pîrîtului, ci a oricărei alte părţi participante la proces: reclamant, chemat în garanţie, intervenient, procuror etc.
Din definiţiile date de alţi autori se desprinde ideea că deşi pîrîtul este acela care, de regulă, invocă excepţii în cursul procesului, acest lucru îl poate face oricare parte din proces. Cu toate acestea, socotim că nici în acest fel definiţia nu este completă, căci există numeroase situaţii în care instanţa de judecată ridică din oficiu excepţii în cursul procesului. Astfel, dacă în cazul excepţiilor relative numai partea interesată are dreptul de a Ie pune în valoare, instanţa putînd cel mult, în exercitarea rolului sau activ, să atragă atenţia părţii în drept asupra excepţiei de care se poate folosi. în cazul celor absolute, ea are obligaţia de a le ridica din oficiu, independent de atitudinea părţilor din proces, căci în aceste cazuri s-au încălcat norme cu caracter imperativ.
Iată deci că cercul subiecţilor care pot invoca excepţii de procedură este mai larg, cuprinzînd şi instanţa de judecată, împrejurare care trebuie, credem noi, să se reflecte şi în definiţia dată acestei instituţii juridice.
Dacă este aşa, deşi tradiţional excepţiile de procedură sînt integrate în categoria mijloacelor de apărare, aşa cum rezultă din cele expuse mai sus, totuşi ele nu trebuie privite exclusiv din această perspectivă, căci instanţa de judecată nu se apără atunci cînd invocă din oficiu excepţii ca: autoritatea lucrului judecat, prescripţia dreptului la acţiune, lipsa calităţii de parte în proces etc. Excepţia de procedură apare mai degrabă ca un mijloc procesual prin care se urmăreşte şi realizează, fără să se discute fondul dreptului, respectarea cu stricteţe a normelor de purtare a procesului, atît de către părţi cît şi de către instanţa de judecată, ca o garanţie că prin proces se vor restabili drepturile încălcate ale părţilor, precum şi ordinea de drept tulburată.
într-o altă ordine de idei, observăm că din definiţiile formulate pînă în prezent în literatura juridică reiese că prin invocarea excepţiilor de procedură se urmăreşte întîrzierea sau împiedicarea temporară sau definitivă a judecăţii. La un atare mod de definire a noţiunii excepţiilor de procedură s-a ajuns tocmai pentru că acestea erau legate, aproape exclusiv, de persoana pîrîtului, care poate avea în proces astfel de tendinţe; numai că, aşa cum am arătat mai sus, excepţii pot invoca în proces şi reclamantul şi procurorul, precum şi instanţa de judecată, despre care nu se poate susţine că ar urmări întîrzierea sau împiedicarea judecăţii. Acest mod tradiţional de a defini excepţiile de procedură, socotim noi, nu corespunde finalităţii pe care legiuitorul o conferă instituţiei procesuale de care ne ocupăm. A se considera excepţiile de procedură ca mijloace puse la îndemîna părţilor pentru a „întîrzia" sau a „împiedica" judecata este un mod mult prea formalist de a pune problema şi, după părerea noastră, contrar regulilor ce guvernează procesul civil în societatea noastră. Este cunoscută preocuparea legiuitorului socialist, imediat după Eliberare, de a înlătura formalismul excesiv caracteristic procesului civil burghez şi de a conferi un caracter de supleţe şi celeritate întregii proceduri, fără ca prin aceasta, evident, să se dăuneze calităţii actului de judecată. Din această perspectivă deci, ne par cel puţin desuete astfel de formulări, căci tergiversarea, amînarea, împiedicarea judecăţii n-au fost şi nu pot să fie un scop în sine, chiar dacă una din părţi ar manifesta în proces astfel de tendinţe. Este adevărat că unul din efectele ime
diate ale invocării excepţiilor de procedură, dacă sînt acceptate, este acesta, dar nu acesta este şi scopul real şi finalitatea urmărită de legiuitor. Dacă, bunăoară, se invocă neregulata citare a unei părţi pentru un anumit termen, sau încălcarea unor norme procesuale privitoare la aducerea la îndeplinire a altui act de procedură, cerîndu-se amînarea judecăţii în vederea îndreptării acestor erori, se ajunge într-adevăr la întîrzierea judecăţii, dar scopul real avut în vedere de legiuitor nu este acesta, ci îndeplinirea, potrivit legii, a actelor de procedură. Dacă se invocă ne-competenţa unei instanţe şi excepţia este primită, prin declinarea competenţei în favoarea altei instanţe se ajunge iarăşi la amînarea judecăţii, dar scopul real avut în vedere de legiuitor este respectarea normelor procesuale privind competenţa, în aşa fel ca fiecare pricină să fie soluţionată de instanţa care este legal-mente îndrituită la aceasta. Dacă se invocă prescripţia sau autoritatea lucrului judecat, acţiunea va fi respinsă, judecata fiind în adevăr împiedicată, dar scopul urmărit de legiuitor este mult mai profund, şi anume asigurarea bunei administrări a justiţiei, diligenţa pe care toate persoanele trebuie să o manifeste pentru exercitarea drepturilor lor în anumite termene etc.
Vedem deci că în definiţiile date pînă în prezent s-a surprins numai efectul imediat, formal al excepţiilor de procedură, igno-rîndu-se raţiunile profunde care stau la baza lor. Ele trebuie privite, considerăm noi, în contextul activităţii conjugate a tuturor părţilor din proces şi a instanţei de judecată, precum şi în perspectiva efectelor reale pe care le au în reglarea activităţii procesuale.
Propunem, în consecinţă, următoarea definiţie: Excepţiile de procedura reprezintă acele mijloace procesuale prin care părţile, procurorul, cînd participă la proces, şi uneori instanţa de judecată din oficiu, fără a pune în discuţie fondul dreptului dedus judecăţii, semnalînd încălcări ale normelor procesuale şi proce-dînd la înlăturarea lor, asigură respectarea cu stricteţe a prevederilor legale privind desfăşurarea procesului civil.
în acest fel, definiţia — considerăm noi — surprinde elementele specifice şi de esenţă ale instituţiei, constînd în aceea că vizează numai partea formală a procesului, regulile după care acesta se desfăşoară, funcţionînd ca mijloace care atunci cînd se semnalează încălcări ale unor norme procesuale, readuc activitatea procesuală pe făgaşul ei normal. După părerea noastră, efectele imediate ale excepţiilor nu este cazul să se reflecte în
definiţie, căci dată fiind varietatea excepţiilor, ele nu pot fi relevate decît prin analiza fiecărei excepţii în parte. Efectul caracteristic însa tuturor şi scopul urmărit de legiuitor este tocmai asigurarea respectării stricte a normelor procesuale, ca o garanţie că procesul civil va duce la reaşezarea pe temelia legii şi a regulilor de convieţuire socială a acelor raporturi juridice a căror echilibru a fost, pentru moment, înfrînt. S-ar putea obiecta că respectarea prevederilor legale ce reglementează desfăşurarea procesului civil se urmăreşte nu numai prin intermediul excepţiilor de procedură, ci şi prin alte mijloace procesuale, ca sancţiunile care intervin cu privire la actele procesuale îndeplinite cu încălcarea legii, căile de atac etc., şi ca nu aceasta conferă excepţiilor de procedură o configuraţie proprie care să le deosebească de alte instituţii juridice.
Desigur, întregul proces civil nu este altceva decît o formă prin care se urmăreşte respectarea legii, şi în cadrul său, a celei procesuale, numai că acest scop este realizat în cazul excepţiilor de procedură prin mijloace specifice şi-n anumite condiţii, care rezultă din definiţia propusă. Sancţiunea însăşi intervine tot pe calea unei excepţii, invocată de parte sau de instanţă din oficiu;
la fel şi prin căile de atac, cînd ele au ca obiect numai încălcarea normelor procesuale, se pune în valoare tot o excepţie de procedură, ca necompetenţa, autoritatea de lucru judecat, neregulata citare etc.
în concepţia noastră deoi, excepţia de procedură este o noţiune aparţinătoare dreptului procesual civil, care are la bază exclusiv neregularitatea actelor de procedură, condiţiile formale de exerciţiu a acţiunii civile. Ea apare în acele momente ale desfăşurării procesului civil cînd cursul acestuia se abate de la drumul său firesc, prescris de normele legale, ca mijloc de reglare, de reaşezare a activităţii judiciare în făgaşul ei normal. Fondul cauzei îi este străin, cel mai adesea, dacă excepţia este primită, ea întîrziind sau împiedicînd judecata asupra acestuia pentru a asigura supremaţia acelor prevederi legale care se opun din profunde raţiuni la aceasta. Celelalte mjiloace folosite în cursul procesului, de vreme ce vizează însuşi raportul juridic de drept substanţial, intră în conţinutul noţiunii de apărare în sens restrîns. Acest înţeles conferit excepţiei de procedură este, pe de o parte, în concordanţă şi cu conţinutul semantic al noţiunii de excepţie, iar pe de altă parte răspunde şi nevoilor doctrinei de a opera cu concepte clare, bine diferenţiate de altele cu conţinut învecinat, în speţă de noţiunea apărărilor de fond.
în general, pentru definirea excepţiilor procesuale se porneşte de la noţiunea de „apărare”, care este una dintre formele în care se poate exercita dreptul la acţiune. Acesta poate fi privit ca un drept complex, de natură procesuală, al cărui conţinut este format dintr-o pluralitate de prerogative, dintre care amintim sesizarea instanţei, administrarea probelor, apărările
Citește mai mult
şi excepţiile, căile de atac etc.în sens larg, apărarea cuprinde toate mijloacele folosite de pârât pentru înlăturarea temporară sau definitivă a pretenţiilor formulate de reclamant, fie prin întârzierea judecăţii, fie prin respingerea acţiunii în fond. Aşadar, lato sensu, acest concept se referă atât la combaterea în fond a pretenţiilor reclamantului, cât şi la apărări care privesc încălcarea dispoziţiilor legale de organizare judecătorească, de competenţă sau de procedură.
însă, în sens mai restrâns, noţiunea de „apărare” se referă exclusiv la mijloacele folosite de pârât pentru a se opune pretenţiilor reclamantului ce vizează fondul dreptului dedus judecăţii, invocând fie inexistenţa raportului juridic, fie stingerea lui dintr-o cauză ulterioară sau combătând direct, pe bază de probe, pretenţiile din acţiune. Aceasta este considerată a fi apărarea propriu-zisă sau apărarea de fond, spre deosebire de mijloacele care privesc condiţiile formale de exercitare a acţiunii, ce poartă denumirea de „apărare procedurală” sau „apărare pe cale de excepţie”.
în acelaşi sens, potrivit art. 31 NCPC, intitulat „Apărări”, apărările formulate în justiţie pot fi de fond sau procedurale. Sunt apărări de fond, de exemplu: excepţia de neexecutare a contractului sinalagmatic opusă de pârât; uzucapiunea, în sistemul Codului civil din 1864, în situaţia în care, într-o acţiune în revendicare imobiliară, pârâtul invocă efectele uzucapiunii prin intermediul întâmpinării şi nu formulează împotriva reclamantului o cerere reconvenţională având ca obiect constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului prin efectul uzucapiunii; excepţia nulităţii actului juridic pe care se întemeiază pretenţia reclamantului.
în legătură cu regimul juridic al apărărilor de fond, în literatura juridică111 s-a reţinut că apărările de fond pot fi cuprinse în întâmpinare sau în notele de şedinţă, existând şi posibilitatea invocării lor verbal oricând în faţa instanţei, fiind consemnate de către grefier în încheierea de şedinţă. Apărarea de fond nu este supusă timbrării (de aceea nici întâmpinarea nu este supusă timbrării), întrucât nu reprezintă o pretenţie proprie a celui care o invocă, ci numai un mijloc de respingere a pretenţiilor formulate împotriva sa. De asemenea, apărarea de fond nu poate fi disjunsă de restul pretenţiilor, întrucât nu face obiectul unei cereri al cărei mod de soluţionare trebuie să se regăsească în dispozitiv şi nici al unei judecăţi separate de cererile formulate în cauză; totodată, analiza sa este strâns legată de cea a cererii în raport de care a fost invocată.