Manifestări de voință non-juridice

manifestări de voință non-juridice, una dintre capcanele cele mai insidioase întinse de ştiinţa dreptului juriştilor este absolutismul. Obişnuit cu decodarea în cheie juridică a faptului social, juristul tinde să explice întreaga realitate prin recursul la noţiunile juridice. Astfel apare absolutismul juridic. Tot ceea ce există în societate fiinţează conceptual şi social doar ca efect al unei instituţii de iure cunoscute sau, în cel mai rău caz, care urmează să fie „descoperită” de către profesioniştii dreptului. Fenomenul este explicabil, dar nu şi dezirabil. Absolutismul euristic de tip juridic are cel puţin două surse. Una care ţine de esenţa ştiinţei dreptului, care este una discursivă şi închisă, în sensul că cercul hermeneutic juridic se compune şi se închide întotdeauna doar cu noţiuni (realităţi) juridice, deci de factură endogenă. Cu alte cuvinte, juridic există doar realităţi pre-determinate de către lege sau ştiinţă. Cealaltă sursă se concretizează în aceea că statul nu există în afara dreptului, iar socialul tinde să se subordoneze etaticului, şi prin aceasta să se „juridicizeze”. Dincolo însă de explicaţiile care pot fi livrate, o viziune juridic absolutistă asupra corpusului social este de evitat, deoarece ea este întâiul pas spre absolutismul etatic, către dictatură. Iar acest lucru este de evitat atât în sfera dreptului public, unde lucrurile par mai evidente, cât şi în sfera dreptului privat, unde implicaţiile absolutismului juridic pot fi doar mai subtile, dar la fel de pernicioase. Poate de aceea în rândurile care urmează am încercat să aruncăm o privire asupra unor manifestări de voinţă care în formă par juridice, dar în fond sunt simple stări de fapt cu implicaţii juridice doar marginale.

Există manifestări de voinţă şi, mai ales, acorduri de voinţă, care nu sunt obligatorii, deoarece le lipseşte cauza juridică (animus contrahendi), iar autorii lor nu s-au manifestat în sensul de a produce raporturi exigibile. Acestea nu produc nici un efect de drept şi ar trebui excluse din analiza actului juridic. În plus, mai trebuie subliniat că asemenea declaraţii de voinţă nu sunt neapărat şi automat fapte juridice (stricto sensu)'. Cel mai des întâlnite asemenea realităţi sunt actele de complezenţă, cele de asistenţă gratuită şi angajamentele asumate pe onoare. Intră în prima categorie promisiunile de curtoazie, de mondenitate şi cele politice. O promisiune făcută public, cu ocazia alegerilor generale, să spunem, de către un politician electoratului său, nu leagă juridic cele două „părţi”, deoarece promisiunile fac parte din jocul electoral şi nici o parte nu urmăreşte să le valorifice prin instanţă. Între prieteni, cunoştinţe sau în cercul de familie se fac adesea promisiuni şi se cade de acord asupra diferitelor aspecte ce presupun o interdependenţă între „părţi”: se promit copiilor vacanţe sau diferite bunuri în schimbul notelor bune obţinute la şcoală; se fac promisiuni de a întoarce o vizită; se dau întâlniri în vederea petrecerii timpului liber într-un anumit loc; se promite un anumit serviciu etc. Toate aceste exemple intră în categoria actelor non-juridice, deoarece „părţile” nu au intenţia să se angajeze juridic şi să valorifice avantajele promise prin recursul la justiţie. Exemplele date mai sus sunt rezultatul unui comportament politicos şi al legăturilor fireşti dintre oameni, fără conotaţii juridice.

Limita dintre actul juridic şi cel non-juridic este mai dificil de sesizat în cazul în care avem de-a face cu prestarea de servicii gratuite sau remiteri de bunuri. în primul caz, practic vorbind, se pot presta o serie de activităţi justificate exclusiv pe complezenţa şi amabilitatea celui care îşi ia un asemenea angajament: bricolajul şi alte mici servicii prestate în favoarea unei rude, prieten sau vecin; ajutor şi sfaturi date în caz de boală; conseierea într-o anumită problemă (financiară, juridică, tehnică etc.) făcută de un prieten specialist în domeniu; transportul benevol şi dezinteresat de persoane şi bunuri etc. Se poate bine observa că asemenea activităţi pot constitui obiectul unor prestaţii bine conturate juridic, care izvorăsc din contracte propriu-zise: de muncă, antrepriză, consiliere, transport etc. Ceea ce le deosebeşte este nu caracterul dezinteresat al primelor, ci cauza lor şi efectele proprii. Primele sunt lipsite de cauză juridică, ceea ce se prestează se face în virtutea unor raporturi de amiciţie sau de rudenie, iar efectele diferă. Fără nici un dubiu că neexecutarea (lato sensu) a unei convenţii va duce la angajarea răspunderii contractuale a părţii culpabile, fapt însă de neconceput în cazul actelor de complezenţă. în perimetrul acestora nu se poate pune problema neexecutării lor, deoarece ele nu generează efecte juridice, ci doar repararea pagubelor produse cu ocazia „executării” actelor de complezenţă. în acest din urmă caz, singura răspundere ce se poate angaja va fi cea civilă delictuală, cu aplicare dreptului comun în materie şi fără nici o conexiune juridică cu împrejurarea că paguba a fost produsă cu ocazia „îndeplinirii” actului de complezenţă. Ipoteza care se circumscrie cel mai bine situaţiei ultime este reprezentată de daunele produse cu ocazia transportului benevol de persoane şi bunuri. Pentru acest caz, s-a hotărât că gestul de complezenţă al „cărăuşului” de ocazie nu poate fi decât sursa unei răspunderi delictuale, cu obligaţia - evident juridică de a repara daunele produse prin fapta sa sau a lucrului său. Răspunderea în acest caz este delictuală nu

datorită faptului că transportul este benevol şi gratuit, ci datorită faptului că acesta nu are ca sursă juridică un act juridic; „cărăuşeria” în speţă fiind lipsită de cauză juridică.

Dar poate cea mai interesantă situaţie este aceea a remiterii de felurite bunuri, de valori foarte variate, cu ocazia aniversării unui eveniment, indiferent dacă acestea sunt

privite, de către „părţi”, mai mult ca obiecte decât ca bunuri (juridic vorbind stricto sensu): gestul de complezenţă poate avea, deci, şi urmări juridice, indiferent dacă acest lucru nu este dorit sau urmărit de către autorii gestului. Cum se poate explica acest fapt? Suntem în prezenţa unui fapt juridic (stricto sensu)? Convenţiile de complezenţă nu pot intra în categoria faptelor juridice stricto sensu, deoarece ele nu sunt nici evenimente exogene conştiinţei noastre, fiind produse ale voinţei noastre neangajate juridic, dar nici simple acţiuni umane săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte pe care legea le ataşează lor în lipsa oricărei intenţionalităţi juridice, aceasta pentru singurul motiv că legea nu le reglementează.

Actele de complezenţă pot fi evaluate ca fapte juridice stricto sensu doar în ipoteza când ele devin delicte civile, caz în care se va naşte un raport civil de răspundere delictuală obişnuit, supus dreptului comun în materie şi fără relevanţă asupra determinării naturii juridice a actelor de complezenţă. Mai mult, strămutarea proprietăţii ope legis, dar nu putem nici nega asemănarea izbitoare -la nivelul conţinutului- care există între acesta şi actul de complezenţă. Esenţial este însă că cele două se deosebesc prin efecte, primul este izvor de obligaţii, chiar explicat şi redus la faptul juridic stricto sensu, pe când actul de complezenţă nu este sursă de drepturi şi obligaţii civile concrete, el rămânând un simplu fapt social.

Legat tot de situaţia drepturilor reale sunt de amintit şi actele de toleranţă (sau de pură facultate) îngăduite de titularii drepturilor reale principale unor persoane care nu justifică un temei juridic în exercitarea lor. înainte de toate, trebuie observat că aceste acte pot fi cu greu asimilate convenţiilor de complezenţă, deoarece le lipseşte acordul de voinţă între cel

ce le exercită şi cel ce le tolerează. Apoi, şi cel mai important, este că ele nu pot întemeia un titlu juridic, neproducând în sine nici un efect de drept. Posesia sau detenţia precară sunt stări de drept cu fizionomie juridică proprie şi cu implicaţii juridice concrete şi nu pot fi reduse la simplele stăpâniri, utilizări sau exploatări ale lucrului altuia. în toate cazurile, revine judecătorului fondului ca, prin comparaţie cu structura juridică specifică posesiei, să hotărască dacă anumite acte de stăpânire a unui bun se circumscriu sferei juridice sau rămân simple gesturi de toleranţă.

Din cele arătate mai sus, rezultă că nu putem identifica efectul translativ de proprietate al actului de complezenţă sau curtoazie decât în afara cauzei sale, exterior voinţei politicoase şi de complezenţă a celui care săvârşeşte gestul. Este intrinsec dreptului de proprietate ca acesta să-şi delimiteze frontierele şi să-şi croiască o haină juridică pe măsură. în cazul proprietăţii, considerăm că natura sa cu totul specială, conexiunea atât de strânsă pe care aceasta o realizează, prin intermediul juridicului, între fiinţa umană şi avutul său, permit să vorbim de o metafizică a proprietăţii, drept care se auto-justifică şi care explică, la rândul său, dreptul. Faptele juridice stricto sensu (posesia, succesiunea ab infestat etc.) cu efecte în materia strămutării sau constituirii proprietăţii, credem că se justifică nu în sine ca realităţi juridice, ci prin efectele lor, efecte inexorabil legate de fiinţa juridică a proprietăţii. Posesia, de pildă, este reglementată cu efecte translative sau creative de proprietate pentru că din raţiuni nu atât economice, ci juridice, starea juridică firească a oricărui bun este ca el să aibă un proprietar anume determinat, indiferent cine este acesta. Această stare este firească, deoarece circuitul civil şi subiecţii de drept nu se pot manifesta într-un univers în care gravitează lucruri fără stăpân şi noimă juridică. Dacă există o ordine juridică care ne dirijează comportamentul juridic relativ la lucruri, se cuvine ca aceste lucruri să fie apropriabile, determinabile sub aspectul apartenenţei lor la o anumită persoană fizică ori morală. Altfel, totul este haos. Deci, în cazurile în care faptele şi actele juridice nu ajung să explice naşterea, strămutarea sau stingerea proprietăţii, acestea se explică (pe şi) prin sine. Proprietatea prinde contur juridic, într-o lume ordonată, prin aceea că situaţiile de fapt trebuie percepute juridic, iar criza izvoarelor şi instrumentelor de strămutare a proprietăţii învederează natura ireductibilă şi autogeneratoare a acestui drept.

Bunurile fără stăpân aparţin statului (art. 646 C.civ. (art. 713 C.civ.franc.)). Succesiunile în vacanţă sunt culese tot de către stat (art. 477 C.civ. (art. 539 C.civ.franc.)). Găsitorul unei comori, lucru care vădeşte valoare juridică prin descoperirea ei -la propriu, împarte proprietatea (iar nu bunul găsit) comorii cu proprietarul fondului (art. 649 C.civ. (art. 716

C.civ.franc.)). Stăpânirea unui bun cu o anumită intenţie transformă de-a lungul anilor sau chiar instantaneu stăpânul de fapt în unul juridic (art. 1890, 1895, 1909 C.civ. (art. 2262, 2265, 2279 C.civ.franc.)). Obiecte de familie, care trezesc mai degrabă amintiri şi nostalgii decât patimi cupide, aparţin într-o coproprietate forţată erezilor celui care le-a realizat. Şi exemplele în care proprietatea se justifică per se ar putea continua. Toate acestea sunt

situaţii în care noţiunea de proprietate vine să cuantifice juridic stări de fapt, în scopul de a da coerenţă ambientului nostru juridic. Sistemul juridic în care trăim nu poate decât crea şi vehicula instituţii şi noţiuni juridice care să pună coerenţă într-un univers în care faptul brut social abundă, iar varietatea lui creează mari probleme ştiinţifice de calificare juridică a acestuia. Intensitatea tensiunii care există între realitatea socială şi realitatea juridică ţine de măsura în care ne putem adapta conceptele şi instituţiile juridice la realitatea cea dintâi, dar şi de coerenţa artefactului juridic. în plus, dacă acceptăm ideea că faptele există numai în măsura în care le putem percepe şi explica, realitatea juridică va fi întotdeauna tributară puterii noastre de a ne adapta (conceptual) la realitatea juridică, ţinând cont şi de exigenţele faptelor brute. Pe de altă parte, mai trebuie avertizat că lumea conceptelor juridice tinde să se rupă, să transforme propriile concepte în realităţi distincte de noţiunile în sine. Astfel, în acest univers vom avea concepte şi realităţi, primele făcând posibilă naşterea ultimelor, iar acestea oglindind coerenţa primelor. Nu este fastidios de subliniat că între conceptele juridice şi realităţile juridice de conceptualizat poate să existe aceeaşi distanţă, dar de natură deosebită, care există între realitatea brută şi cea juridică. Numai aşa se explică, de pildă, de ce stăpânirea unui bun (fapt brut şi concret) este uneori posesie (noţiune şi fapt juridic concret) care justifică dobândirea proprietăţii (stare de drept deosebită de primele două). Concluzia, cu mult mai generală decât cea impusă de analiza actului de complezenţă, este că dreptul de proprietate se justifică prin sine şi în sine tot atât de evident cum ordinea juridică se explică tot prin sine. Celor mefienţi în concluzia noastră le amintim că ar trebui să analizeze mai îndeaproape raţiunile lumii juridice şi să conştientizeze autonomia ei, regulile ei proprii şi limitele sale inerente.

Limitele instituţiei actului juridic sunt înfăţişate şi de actul de complezenţă translativ de proprietate. Când dăruim un bun pentru a face bucurie celuilalt, excluzând imaginarea efectelor juridice, proprietatea bunului se transmite nu ca efect al actului, al raporturilor de obligaţii (care -de altfel, nici nu se nasc), ci datorită mecanismelor interne ale proprietăţii. Nu avem de-a face cu un dar manual. în ultimă instanţă, depinde de acesta din

urmă dacă va păstra darul sau bunul... Un bun iese din circuitul civil pentru a deveni dar (obiect) şi poate reintra în acest circuit; totul depinde de intenţia noastră!

Specie a actului de complezenţă, angajamentele de onoare, caz în care graniţa între angajamentul juridic şi cel non-juridic este dificil de trasat. în laxa categorie a angajamentelor de onoare se pot plasa şi scrisorile de recomandare, cele de confort sau cele de intenţie.

O categorie intermediară de convenţii, situate între cele juridice şi cele de complezenţă, o reprezintă jocurile şi pariurile reglementate de Codul civil şi, fără să intereseze deosebirile dintre cele două, trebuie subliniat că acestea au fost concepute de către Codul civil şi tratate de doctrină ca fiind contracte aleatorii. Cu toate acestea, nu considerăm că aceste jocuri şi pariuri sunt convenţii propriu-zise. Adevărat că legea (art. 1638 C.civ. (art. 1967 C.civ.franc.)) le recunoaşte forţa de a genera obligaţii civile, dar aceste raporturi juridice sunt doar parţial valide: ele pot fi executate benevol şi apără pe accipiens de restituirea plăţii. Dar jocurile sau pariurile sunt lipsite de o cauză juridică, iar acţiunile născute din ele sunt paralizate prin ridicarea excepţiei de joc. Prin urmare, chiar legea a înţeles să reglementeze operaţiuni non-juridice, nefăcând decât să recunoască o realitate socială care nu-şi găseşte decât parţial justificarea juridică. Onoarea de a plăti pariurile pierdute sau datoriile de joc are o consacrare juridică minimă: obligaţia naturală, pe măsura importanţei angajamentului de onoare luat. Revenind la comparaţie, ceea ce aseamănă jocurile şi actele de complezenţă este lipsa lor de cauză juridică, „părţile” unui joc sau rămăşag prinzându-se iocandi causa,

amuzamentul fiind ceea ce !e-a determinat comportamentul, iar nu neapărat intenţia de câştig exigibil şi executabil silit. Pe această lipsă de cauză juridică se întemeiază excepţia de joc pe care o poate opune pierzătorul câştigătorului unui joc sau rămăşag, excepţie care va avea de efecte respingerea acţiunii în justiţie intentată de cel din urmă. Deosebirea dintre cele două situaţii se regăseşte însă la nivelul efectelor: dacă actele de complezenţă nu produc efectiv nici un efect juridic, la jocuri, Codul civil (art. 1638), deşi le lipseşte de acţiune, nu dă totuşi dreptul so/yens-ului de a cere repetiţiunea plăţii făcute de el cu bună-credinţă. în consecinţă, plata făcută în temeiul unui joc sau pariu este considerată validă, deoarece obligaţia executată este una naturală, deci parţial juridică, pe când în cazul actelor de complezenţă nu putem admite că acestea ar genera nici măcar obligaţii naturale, adică obligaţii juridice imperfecte.

Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:

Comentarii despre Manifestări de voință non-juridice